PROBLEMA

Sexualitatea n-a primit niciodată o explicaţie satisfăcătoare, şi poate nici n-o va primi vreodată. Transcendenţa stării edenice explică o oarecare ezitare a gândirii în acest sens. Pentru unii Părinţi, diferenţierea sexuală este o consecinţă a căderii183.
183 Sfântul loan Damaschin sintetizează opiniile Sfântului Grigorie de Nyssa, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (P. G. 94, 1208). În antropologia sa, Sfântul Grigorie de Nyssa alunecă spre o excesivă spiritualizare, reducţie a fiinţei umane la angelism, la spirit pur (P. G. 188). Sfântul loan Gură de Aur, matur, combate energic această teorie şi restabileşte magistral echilibrul doctrinar.

Ipoteza nu este convingătoare. Omul a fost creat bărbat-femeie înainte de cădere şi comunitatea conjugală este vizibil voită şi binecuvântată de Dumnezeu: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…”

Multe din afirmaţiile Părinţilor sunt de natură net pedagogică: „A avea îndoieli cu privire la viaţa conjugală este de folos, fiindcă acest gând stimulează elanul către desăvârşire”, spunea Origen184. De aici până la spiritualizarea excesivă, la angelism, nu mai este decât un pas pe care Origen îl face fără nici o prudenţă. Trupul incomodează în mod simţitor, dar acest lucru cere o soluţie mai puţin simplistă.
184 P. G. 16, 509.

Evanghelia nu conţine nici un „sistem etic”. Surprinzătoarea noutate a judecăţilor sale vine din faptul că ele se referă nu la principii morale, ci la valoarea absolută a Împărăţiei şi a iubirii Împăratului185.
185 Vezi D. de Rougemont, Comme toi-même (anexele I şi II), Ed. Albin Michel, Paris, 1961.

Principiul binelui este cu atât mai mult respectat; Binele nu este iubit decât atunci când este Persoană vie, Dumnezeu; această atitudine existenţială explică toate paradoxurile Evangheliei. De aceea „femeia păcătoasă” nu este „dată satanei” (pedagogie paulină), ci iertată pentru că „mult a iubit”, ceea ce vrea să spună în contextul respectiv că ea a resimţit în mod profund iertarea şi a dovedit o mare dragoste pentru Domnul. Dacă Sfântul Pavel, ca păstor de suflete, sfătuieşte neamestecarea „cu desfrânaţii”, Hristos, Stăpânul sufletelor, tocmai acestora le adresează câteva dintre cele mai profunde cuvinte ale Sale.

Sensul ascuns al textului despre „cei ce se fac pe ei înşişi fameni pentru Împărăţie” este foarte complex, căci exigenţa absolutului se adresează în aceeaşi măsură şi celor căsătoriţi şi celor feciorelnici: „Când Hristos ne porunceşte să urmăm calea cea strâmtă, El nu se adresează călugărilor, ci tuturor oamenilor… Urmează de aici că şi călugărul şi mireanul trebuie să atingă aceleaşi înălţimi…” învaţă Sfântul loan Gură de Aur186.
186 În Epist. Ad Haebr., Om. VII, 4.

Prin cuvântul cunoscut: „desfrânaţii nu vor intra în Împărăţie” se înţelege de obicei condamnarea adulterului. Or, după Evanghelie, cei bogaţi sunt cei ce nu vor intra în Împărăţie. O anumită atitudine faţă de aproapele nostru poate trece drept cea mai mare desfrânare. Este un contrast foarte vizibil subliniat între judecăţile care iartă păcatele datorate firii şi severitatea extremă faţă de greşelile spiritului.

„Sfaturile personale” ale Sfântului Apostol Pavel cu privire la căsătorie, vădita lui misoginie, sunt legate de Parusie; fiindcă timpul este scurt, grijile faţă de lucrurile lumii acesteia sunt condamnate. Orice dorinţă de a plăcea soţiei îl fărâmiţează pe bărbat şi dăunează slujirii sale către Domnul. Or, ce le cere Sfântul Apostol Pavel văduvelor (I Tim.5,5 şi 10), ce este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu”, adică: „să aibă nădejdea în Dumnezeu şi să stăruiască în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua…” şi să facă fapte bune, nu le este, oare, pe deplin accesibil şi femeilor căsătorite?

Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la obscenitate, că acest rău este în gândurile întinate, carnale, în imaginaţie, care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul ascetic al „postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist, în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafnutie, călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie, Episcop de Iconium (f394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu.

În zorii creştinismului, aluatul generos aruncat în frământătura lumii păgâne trebuia să fie neîntinat. Conştiinţa Bisericii se preciza şi se adâncea sub presiunea stimulatoare a ereziilor. Dar desluşirile unui sens, mereu mai bogat şi universal, se fac încet.

Trebuie să recunoaştem că mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea acesteia. Sub efectul unei obscure dispreţuiri187, legăturile conjugale încarcă conştiinţa. Cuvântul celebru: Inter feces et urinam nescimur exagerează într-o manieră apăsătoare şi simplistă sensul unor texte vechi testamentare „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” trecând sub uitare faptul că toate aceste texte sunt dinaintea întrupării, utilizarea lor, prin puterea obişnuinţei, deformează noţiunile evanghelice de trup şi de păcat. De unde extrema sărăcie a statutului sexual în învăţătura curentă, şi este evident că sub influenţa lui multe cupluri trăiesc în neîmplinire188.
187 Ca în Sonata Kreutzer de Tolstoi, şi violenta ei negare a oricărei profunzimi mistice a trupului.
188 Vezi de exemplu Le conflit vécu, în Etudes Carmélitaines, 1936.

Viitorul lumii se joacă totuşi pe o soluţie pe măsura omului. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor nu „în ciuda căsătoriei”, ci prin împlinirea adusă de ea. Iubirea biruitoare nu are istorie, nu are literatură. Smerenia conjugală nu-şi dezvăluie taina decât lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva. Fără să alunecăm în greşeala comparaţiilor inoperante, trebuie să dăm mare atenţie învăţăturii atât de echilibrate a Sfântului loan Gură de Aur: „soţii adevăraţi nu sunt mai prejos de călugări”, „ei pot avea virtuţi mai mari decât monahii”189. Dar, desigur, căsătoria, ca şi monahismul, comportă un risc absolut…
189 P. G. 62, 147; 51,209.

MITUL MODERN AL SEXUALITĂŢII

„Sexul conformist” al mentalităţii burgheze a cultivat multă vreme dreptul de acuplare legalizată. După ipocrita pudoare victoriană a secolului al XlX-lea, derularea colectivă, demistifîcarea tabuurilor sexuale ajung la o dezlănţuire erotică fără precedent. O sexualitate obsedantă, obositoare, invadează viaţa publică. Chiar şi congresele specialiştilor nu mai vorbesc despre iubire, nici despre eros, ci doar despre sexualitate. Asistăm la mareea ei crescătoare. Mai mult ca oricând, cuvântul Sfântului Isaac Sirul este actual: „Lumea este o femeie cu moravuri rele care-i atrage pe toţi bărbaţii care o doresc pentru frumuseţea ei”190.
190 Capete, 37.

Filmat sub „flash-uri”, proiectat pe ecrane şi afişe, misterul de odinioară nu lasă decât genitalul evocator, monstruos, o anatomie oferită unei curiozităţi morbide şi, de altfel, repede blazată. Pierderea universală a sfinţeniei coboară iubirea la ceva cu totul lipsit de importanţă, la nivelul unei simple descărcări fiziologice. O plicticoasă platitudine traversată de scurte convulsii de insecte galvanizate. Se face dragoste fără dragoste, fără bucurie şi chiar fără plăcere: un erotism de bâlci, la îndemâna oricui, fără suflet şi fără tandreţe. Or, o degradare sistematică şi continuă produce în timp o scădere foarte periculoasă a sensibilităţii şi excitabilităţii erotice şi ameninţă cu bătrâneţea şi impotenţa precoce simţurile blazate191.
191 Nudismul, „bikinismul”, etalarea trupului provoacă o reacţie neaşteptată şi explică voga strip-tease-ului; învăluirea şi dezvăluirea lentă, pe care sensibilitatea blazată ar dori să o facă să dureze la infinit. Nu goliciunea, ci ascunderea sub văluri excită bărbatul modern, profund dezechilibrat. Indirect, însăşi cerinţa „vălului” este cea care se răzbună pe depravarea dusă la extrem.

Erotismul colectiv al maselor, vulgarizarea mijloacelor, dezgustul general îi nelinişteşte profund pe psihiatrii care încep să vorbească despre o foarte stranie „desexualizare” a umanităţii. S-ar putea ca suprapopularea lumii întregi să-şi găsească soluţia în firea însăşi, devenită neputincioasă şi care se răzbună pentru că a fost profanată. Omul redus numai la trup riscă să fie secătuit de forţele sale vitale, care provin din spirit.

Sprijinit de psihanaliza vulgarizată, pansexualismul înseamnă sfârşitul marilor pasiuni. Un libertin şi un puritan refulat, ostil simţurilor, se dezumanizează la fel. Noul conformism erotic face apologia sexualului. Fecioria, cea mai frumoasă floare a mucenicilor, fericita bogăţie de odinioară, a devenit o povară. Această neînţelegere a fecioriei şi a vocaţiei sale eshatologice, mergând până la desconsiderarea ei ca ceva „patologic”, agravează degradarea sistematică a partenerilor emancipării moderne. Sexul ridicat la rangul de obiect al unei noi şi triste religii nu are nimic comun nici măcar cu fetişismul religios antic, care cel puţin cunoştea sacrul şi misterul; nesemnificativă prin profanările ei, ea îşi lasă adepţii să plece într-o stare de degradare şi, mai mult ca oricând, bolnavi.

Romanele feminine moderne192 sunt semnificative pentru această impudoare care se despoaie cu naturaleţe, democratic, fără a cunoaşte nici taina, nici vălul. Astăzi femeia şi chiar şi o fată foarte tânără „nu mai este luată”, ci „se lasă” din plictiseală şi face dragoste cu sudoarea frunţii sale. Nu trupul, ci spiritul se descompune, şi greaţa care însoţeşte finalul nu duce la nimic; un cadavru se risipeşte, dar nu se mişcă. Pe fiecare pagină a acestei literaturi, lipsită de geniu şi profunzime apare înfricoşătoarea mărturisire, cuvântul cheie: plictiseala.
192 François Sagan, Parmela Morre, Assia Diebar şi altele.

Există o înrudire secretă între satisfacţie şi moarte. Din simpla satisfacţie se naşte întotdeauna dezgustul193.
193 Vezi G. Marcel, Etre et avoir, Moravia, l’Ennui.

Schopenhauer spunea că trebuie să alegi între plictiseală şi suferinţă. Plictiseala este un element infernal, esenţa însăşi a iadului, fiind fără profunzime şi fără ieşire. De aceea, în Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se cântă la întristarea sufletului, Maica Domnului este numită cea care distruge păcătoasa întristare. Există deci o tristeţe care este păcat; ea vine din plictiseală şi cade în deznădejdea acediei194, păcat de moarte după asceţi.
194 Termen ascetic care desemnează starea ultimă de abatere a sufletului. Viaţa se pierde în plictiseală.

Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri din care sufletul lipseşte şi produce ravagii mentale. „Pentru sine” ajunge „pentru plăcerea mea” şi denotă o mentalitate de maimuţă, degenerată. Mai devreme sau mai târziu, orice nihilism se distruge dinăuntru prin înfricoşătoarea sa întrebare: „La ce bun?”, iar nihilismul sexual prin: „Şi după aceea?”. Nebunii, maniacii se înmulţesc. Este atât de dureros că prin puterea numărului viziunea lor se impune ca normă. Banalitatea uniformă îl face să caşte de plictiseală chiar şi pe Eros195.
195 Vezi S. Lewis, Babbitt. L’année dernière à Marienbad află plictiseala în însăşi inima erotismului.

Această lume prea masculină, în care harisma feminină nu joacă nici un rol, în care femeia se masculinizează, este din ce în ce mai mult o lume fără Dumnezeu, fiindcă este fără Maica-Theotokos şi Dumnezeu nu se poate naşte aici. E simptomatic faptul că, în această ambianţă, abuzarea sexuală a copiilor, incestul şi homosexualitatea se afirmă deschis.

În afara raporturilor Kinsey înfloresc instantaneele erotice din Drumurile Flandrei, „nimfetele” lui Nabokov, Amanţii lui Louis Malle, Tropicele lui Miiller, Odihna războinicului de Christiane Rochefort, Mandarinii de Simone de Beauvoir şi cei scăpaţi din sufocantele gheare sartriene196.
196 La afirmaţia lui Sartre că omul este condamnat la libertate, Merleau-Ponty răspunde admirabil: Omul este condamnat la sens! (Phénoménologie de la perception, p. XIV).

Această literatură reflectă cu fidelitate starea sufletului modern care resoarbe religiosul în sexual, se închină acestuia şi ne introduce în „împărăţia lepădării”. Obscenul se afirmă pe negarea complice a păcatului şi descoperă viciul în chiar inima omului (Sade, de G. Bataille). într-o lume desacralizată, se instalează Sexul demistificat, sterilizat, omniprezent. Aici nu mai este posibil să-i dai iubirii o faţă, ci mai degrabă o formă anatomică. Pentru întunecatul Faulkner, citându-l pe Shakespeare, viaţa se identifică cu o istorie plină de „zgomot şi furie şi scrisă de un idiot”.

Lawrence, un scriitor de altfel foarte fin, în ciuda tuturor eforturilor, nu ajunge decât să substituie înălţării spirituale o simplă tehnică sexuală. Eşecul literaturii erotice e revelator. Meritul lui Dostoievski constă în a fi pătruns principiul erotic până la ultima lui adâncime. Când Feodor Karamazov îşi încheie mărturisirea desfrânării cu cea a profanării unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, el dezleagă enigma. La fel, în confesiunea sa, Stavroghin (Demonii) declară că s-a dedat la sexualitate fără a simţi vreo plăcere trupească. El o depăşeşte repede şi se întoarce în mod fatal spre o plăcere mult mai rafinată. În punctul culminant al infamiei sale, în oroarea crimei pe care o va comite, spiritul lui este destul de degajat pentru a contempla disperarea unui copil inocent şi pur, de care abuzează şi căruia îi mărturiseşte că „L-a omorât pe Dumnezeu”. Dostoievski dezvăluie în concupiscenţă un element metafizic care depăşeşte psihicul şi carnalul, şi că impasul în care sfârşeşte este în esenţă spiritual şi religios.

Cu cât noaptea e mai neagră, cu atât stelele sunt mai strălucitoare. Adevăratele valori, cele nemuritoare, se detaşează mai bine pe fundalul întunecat. Este cât se poate de limpede că astăzi vocaţia fecioriei e cu totul altceva decât o frustrare, ea este darul omului către Dumnezeu. Şi ce oferă ea ca jertfă, iubirea omenească, e tot un dar, fondat pe aceeaşi depăşire, pe aceeaşi transcendere către Dumnezeu. Asceza echilibrată duce la înţelegerea faptului că viaţa trupului şi a sufletului în celibat şi în căsătorie este arta spiritului; castitatea se plasează la începutul acestor două stări ale umanismului creştin integral, întors către Sfârşit.

Dar cât este de simptomatică starea încă pre-teologică a căsătoriei, absenţa unui arhetip al fiinţei conjugale! A considera căsătoria Sfântului losif cu Maica Domnului este cu totul insuficient pentru aceasta. Abstinenţa conjugală suprimă erosul fără a-l transfigura. Soţii, şi astăzi încă, pentru a fi sfinţi, trebuie să inventeze…

CASTITATEA

Psihologia abisală modernă (Jung) deosebeşte energia sexului de cea sexuală. Fiinţa umană întreagă este sexuată, eşti bărbat sau femeie până la ultima fibră a fiinţei. Energia sexului e o forţă creatoare a cărei sursă este spiritul; numai când pătrunde în domeniul fiziologicului se transformă parţial în energie sexuală. Stăpânirea ascetică în acest moment e decisivă pentru destinul persoanei.

În viaţa conjugală, sexualitatea îşi revelează sensul simbolic: căutând cu pasiune unitatea - „un singur trup” ea se depăşeşte şi trezeşte setea de: o singură fiinţă, realitate pe care doar o presimte şi o simbolizează. Iubirea invită la întâlnire în trăirea trupească, dar numai spiritualul o poate realiza. Şocul emoţional, oprirea din momentul plăcerii închide fiinţa în ea însăşi, o smulge din întâlnire, deschizând imediat o prăpastie ameţitoare. După paroxismul preliminariilor urmează singurătatea, elanul atracţiei este urmat de recul. Este nevoie de toate puterile harismatice ale iubirii, de toată tandreţea şi grija de celălalt pentru a umple acest abis. Aceasta este ieşirea din sinea egoistă spre prezenţa transparentă şi curată a unuia în faţa celuilalt. Este, cum bine se vede, o lucrare cu totul pozitivă, îndreptată către integritatea castă a fiinţei.

Noţiunea de castitate desemnează mai înainte de orice o calitate spirituală, „înţelepciunea” deplină, puterea integrităţii şi a integrării tuturor elementelor existenţei. Sfântul Pavel în I Tim. 2,15, vorbeşte de mântuire „prin castitate [rom. cu înţelepciune - n. red.]“. Textul grecesc spune adică, prin integrarea tuturor elementelor fiinţei umane într-un tot feciorelnic, un eveniment prin esenţă lăuntric spiritului, în sensul imediat, aceasta este orientarea eshatologică spre veacul viitor în care oamenii vor fi ca îngerii, înţelegerea acestui text în sensul: „mântuirea prin maternitatea în castitate”, plasându-l astfel în perspectiva funcţională şi nu în cea ontologică, ar însemna un incontestabil contrasens. Dincolo de ciclul fecundităţii, fecioara se naşte pe sine pentru Parusie. La fel şi în căsătorie, dacă ciclul naşterilor prelungeşte viaţa prin morţile succesive, ciclul însuşi este salvat „prin castitatea” care face din maternitate, sub toate formele ei, naşterea noului eon; „Taina iubirii” este taina lumii ce va să fie197.
197 Isaia (26,18) - naşterea eshatologică a „duhului de mântuire”.

De aceea numai aspectul personalist al iubirii conjugale este hotărâtor. Cuplul fecund sau steril depăşeşte în acelaşi mod funcţionalul, instinctivul şi pasionalul şi personalizează, face trupul feciorelnic, integrat până în adâncul lui spiritual, până la reconstituirea fiinţei caste. Scopul procreaţiei slujeşte specia şi reduce iubirea la sexualitate instrumentală şi utilitară. Desigur, concepţia personalistă cu privire la căsătorie este o elevaţie ultimă, aristocratică a spiritului şi ea se opune democratizării adevărurilor de către marea masă, cât şi de către conducători, cărora le este mai la îndemână să se plaseze la nivelul maselor reducând căsătoria la sexualitate reproducătoare, întrebarea Marelui Inchizitor (la Dostoievski) redevine una dintre cele mai actuale: masa celor căsătoriţi nu este redusă la starea de humus care să producă o minoritate de feciori-dumnezei?

Sexualitatea se depăşeşte prin propria sa simbolistică; simbol al unităţii, ea se transcende spre integritatea spirituală a unei singure fiinţe. Numai în felul acesta se poate întâlni căsătoria cu monahismul ca împreună să se unească în prefigurarea eshatologică a Împărăţiei. Altfel, concepţia sociologică (procreaţia) separă şi opune cele două stări.

Atât călugării, cât şi cei căsătoriţi, făuritori de diamante cereşti, lucrează castitatea, desăvârşesc creaţia. Vedem acest lucru în dialectica paulină cu privire la tăierea împrejur (Rom. 2, 26-29) pe care Sfântul Pavel o plasează în plan spiritual dând o perspectivă identică dialecticii castităţii, înrudirea lor profundă autorizează o mutaţie a termenilor:

„Deci, dacă cel netăiat împrejur (fiziologic, fără feciorie) păzeşte hotărârile Legii (urmează castitatea spiritului), netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur? Iar el - din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii - (ascultare lăuntrică a voii lui Dumnezeu, care întrece firea), nu te va judeca, oare, pe tine («pe tine» desemnează aici cazul fecioarelor nebune din parabolă, cărora fecioria fizică nu le-a folosit la nimic) care prin litera legii şi prin tăierea împrejur eşti călcător de lege? Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară (fiziologic) e iudeu, nici cea arătată în trup pe dinafară este tăiere împrejur, ci este iudeu (feciorie lăuntrică, spirit neîntinat) cel întru ascuns, iar tăiere împrejur (feciorie) este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.”

Această laudă este dată cu anticipaţie în timpul încununării soţilor în Taina nunţii, în comentariul său la Psalmul 147, Sfântul Augustin spune: „Fecioria trupului aparţine unui mic număr, dar fecioria inimii trebuie să fie fapta tuturor”.

Atâta vreme cât psihanaliza va continua să lupte împotriva iraţionalului şi a inconştientului doar prin lumina raţiunii, va rămâne neproductivă. Oricât s-ar identifica acolo păcatul cu boala, postul cu regimul vegetarian, ascetismul cu igiena sportivă, acest tratament rămâne cu totul străin de puterea care porunceşte: „Ridică-te şi umblă, şi să nu mai păcătuieşti”. Într-o singură clipă: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” sau: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”…

Pentru a schimba însăşi firea omului trebuie să recurgi la mijloace dătătoare de har şi la puterea sacramentală a iertării păcatelor.

Desigur, cabinetul unui psihiatru nu este un sanctuar, dar un psihiatru creştin cunoaşte limitele ştiinţei sale şi ştie ce anume o poate duce mai departe şi o poate desăvârşi prin lucrarea vindecătoare a harului.

Asceza marilor oameni duhovniceşti prezintă toate elementele a ceea ce se numeşte sublimare (freudiană) sau metamorfoză (jungiană): înălţare progresivă în care tot ce este „sublimat” este atras şi absorbit de sfera mai elevată. Acesta este esenţialul transfigurării, unde nimic nu este suprimat sau înăbuşit, ci totul este în profunzime plămădit şi orientat. Dar numai asceza, în această înălţare, îşi cunoaşte punctul culminant: Cel Desăvârşit şi Preaînalt.

În cursul ascensiunii, energia sexuală se eliberează de pura animalitate; se umanizează şi se inserează calitativ în spiritual. Ea devine din ce în ce mai puţin tulbure, îşi pierde puterea oarbă de seducţie, conferindu-i omului dinamismul său ascendent. Iubirea pătrunde până la rădăcina instinctului şi transsubstanţiază naturalul: „iubirea schimbă substanţa însăşi a lucrurilor” spune Sfântul loan Gură de Aur. Ea altoieşte scopurile empirice pe finalităţile create de spirit şi îndreaptă şi călăuzeşte totul în sus, spre Cel Preaînalt.

Sub harul Tainei, soţii îşi trăiesc viaţa sexuală fără ca acest lucru să le aducă vreo cât de mică scădere în viaţa lor lăuntrică, împlinindu-şi simbolismul său, ea devine un neprihănit izvor de bucurie imaterială: „Tot ce este desăvârşit în felul de a fi trebuie să se înalţe deasupra felului propriu de a fi, să devină altceva, o fiinţă fără asemănare”, spune Goethe.

Fiecare cuvânt al lui lisus, ca un grăunte de muştar căzut pe pământ, va încolţi atunci când va fi voi. Sensul ascuns al cuvintelor Lui îi inspiră pe cei cărora le este dat, să fie oameni până la capăt, să împlinească toată măsura condiţiei umane „prin castitate”. Fiul rătăcitor a simţit în sfârşit suflarea Duhului Sfânt: „şi, sculându-se, a venit la tatăl său”. Această mişcare este începutul unui veac nou (eon) în destinul lumii: răpit de uimire, omul contemplă imensitatea gândirii lui Dumnezeu în ce-l priveşte. Dumnezeu vrea să fie slăvit prin făptura Lui, şi de aceea cuvântul lui lisus despre căsătorie se încheie cu: „Cine poate înţelege să înţeleagă!”…

Sfântul Apostol Pavel este foarte impresionat de legea unei rezistenţe iraţionale: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu”. Conştiinţa descoperă că e împiedicată de subconştientul care nu se supune niciodată poruncilor directe, imperativelor puse şi impuse. Imaginaţia joacă aici un rol important. Ea alimentează arta, întrupează imaginea în piatră, în culoare, în sunet. Dar arta nu creează niciodată un obiect viu, ne-o spune mitul Galateei. La fel, principiul abstract, imperativul, morala sunt inoperante. Imaginaţia şi erosul ei vor cere întotdeauna o imagine întruchipată, o icoană vie, un sfânt. Cultura ascetică a imaginaţiei se impune mai mult ca oricând. Un Dostoievski, un Bernanos coboară în tenebre, dar imaginaţia lor este pentru totdeauna cucerită de chipul lui Hristos. O educaţie iconografică iniţiază în adevărata frumuseţe, învaţă contemplarea tainelor. În frumuseţea unui trup, sufletul este forma lui, iar în frumuseţea sufletului chipul lui Dumnezeu este cel ce ne încântă198.
198 „Paradisul gnosticului credincios este chiar trupul lui, şi infernul omului şi fără credinţă şi fără cunoaştere este tot trupul lui”, citat de H. Corbin Terre celeste et corps de ressurection, p. 161.

Sfântul Ioan Scărarul învaţă ce este imaginaţia neprihănită descriind atitudinea unui ascet199 care, văzând frumuseţea unei femei goale „slăvea foarte pe Făcătorul din acest prilej şi numai de vederea ei era mişcat la iubirea lui Dumnezeu şi-i izvorau lacrimi.
199 Episcopul Nonu al Edessei, privind-o pe frumoasa dansatoare Pelaghia, devenită ea însăşi sfântă.

Dacă unul ca acesta are totdeauna, în asemenea prilejuri, o astfel de simţire şi lucrare, a înviat nestricăcios înainte de învierea cea de obşte”200.
200 P. G. 88, 893.

Concupiscenţa apare cu intervenţia conştiinţei în viaţa sexuală, într-adevăr, acolo unde conştiinţa este absentă, judecata morală nu se exercită, neavând temei de aplicare, înaintea păcatului şi a Legii care îl dezvăluie, oamenii erau îmbrăcaţi în goliciunea lor „fără ruşine”, apoi s-au îmbrăcat cu pudoare, au devenit conştienţi de cădere. Instinctele au încetat să mai „bată la uşă” (Fac. 4, 7) şi au intrat în câmpul luminat al conştiinţei.

După rădăcină, cuvântul con-cupiscentia, Be-gierde, înseamnă viaţa inconştientă a naturii. Animalele sunt lipsite de concupiscenţă, ele au instinctul reglat prin fire, şi firea e curată. Dar prefixul „con “, „Be”, semnifică intervenţia raţiunii, a conştiinţei noastre. Nu „pântecele”, inconştientul, este cel ce spurcă pe om, ci ce iese din inima lui, simbol al activităţii psihice conştiente. „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om”. Privirea cu poftă conştientă este păcat de curvie, duhul viclean este izvorul stricăciunilor sexuale în păgânism: imaginaţia este perversă când omul este conştient şi consimte. Or, după asceţi, tocmai prin imaginaţie pătrund demoni în mintea omului, prin imaginaţie lucrează puterea lor de ispitire, înţelege acest lucru cine ştie că imaginaţia e legată direct de viaţa afectivă, iar aceasta de eros şi de senzualitate. O imaginaţie erotică descompune mintea care se complace în imagini necurate fără nici o limită sau sfârşit, este o sete infernală care nu poate fi potolită. De aceea, Clement al Romei vede semnul desăvârşirii când un frate (un creştin) priveşte o soră (o creştină) fără să-şi imagineze nimic sexual. „O, tu, femeie unică, tu eşti pentru mine toate femeile” spune poetul, exprimând „unicul” ascezei conjugale.

Aici, singurele arme de folos sunt atenţia duhovnicească, rugăciunea şi harul. Castitatea este imaginaţia pe deplin curăţită şi stăpânită. Istoria lui Tobie relatează şi descrie izbânda neprihănirii asupra elementului demoniac al concupiscenţei. Este o emoţionantă preînchipuire a Tainei cununiei în Vechiul Testament.

Călăuzit de Arhanghelul Rafail, Tobie întâlneşte o tânără care avusese şapte miri, toţi ucişi de Asmodeu (demonul curviei). Simbolismul e clar: mirii fuseseră stăpâniţi de dracul curviei şi moartea lor arată caracterul ucigător al acestei patimi. Fata, dimpotrivă, reprezintă castitatea: „Tu ştii, Doamne, că sunt curată”, repeta în rugăciunile ei, atrăgând astfel acoperământul duhovnicesc al îngerului.

Tobie „a iubit-o şi sufletul lui s-a lipit de ea foarte“. El a luat-o pe Sara şi îngerul i-a poruncit să afume camera de nuntă: simbol transparent al curăţiei şi al rugăciunii-ofrandă. Şi „când va trebui să te apropii de Sara, ridicaţi-vă amândoi şi strigaţi către milostivul Dumnezeu şi El vă va milui şi vă va mântui”. Legătura demonică este spulberată de neprihănirea amândurora, a lui Tobie şi a Sarei. Asmodeu este învins; concupiscenţa este distrusă până la rădăcină prin ocrotirea cerească: Rafail înseamnă în ebraică leacul lui Dumnezeu. Acest leac nu este altul decât castitatea, prezentă în orice iubire adevărată care s-a aprins de la „focul mistuitor al Celui Veşnic”. Rugăciunea lor e plină de el: „Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut (patima oarbă), luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată (desăvârşirea plină de Sfântul Duh). Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe! Şi a zis şi ea cu el: Amin!”.

BIRTH CONTROL, PROBLEMA LIMITĂRII NAŞTERILOR

„Prima raţiune a căsătoriei este rânduirea sexualităţii, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pământul”. Acest cuvânt al Sfântului loan Gură de Aur201, datează din secolul al IV-lea.
201 Cuvântări despre căsătorie.

Acum câteva mii de ani, cele douăsprezece triburi ale lui Israel trăiau sub Legea veche, „creşteţi şi vă înmulţiţi”. Atunci, Israel era o mică parte din toată omenirea care număra cu aproximaţie 30 de milioane. Astăzi, populaţia Terei se ridică la 3 miliarde. Conform statisticilor, ea se dublează la fiecare 40 de ani, deci va atinge spre anul 2000 cifra de 6 miliarde, şi spre 2400 va fi un om pe metru pătrat şi nu mult după aceea se vor atinge unul de celălalt. Instinctul animal de înmulţire, acceptat ca scop al căsătoriei, pune sub semnul întrebării însăşi căsătoria şi ridică o problemă dintre cele mai grave conştiinţei de astăzi.

În afara cazurilor de pericol de moarte şi care sunt de resortul chirurgiei, avortul liber consimţit este un asasinat202, (în Franţa, numărul avorturilor este egal cu numărul naşterilor.) Remediul cel mai eficace ar fi prevenirea concepţiei. Astfel, reglarea naşterilor ia o importanţă care nu încetează să crească.
202 Sinodul al Vl-lea, canon 101; Athenagoras, Apolog, 35, Sfântul loan Gură de Aur, Om. V, 12, in Galat; Om. XIX l, in Io.

În majoritatea ţărilor, alegerea tehnicilor este liberă, în Franţa asistăm astăzi la o campanie virulentă pentru suprimarea legii din 31 iulie 1920. Articolul 3 declară: „Va fi pedepsit cu una până la şase luni închisoare şi amendă între 100 şi 5000 de franci oricine, în scopul propagandei anticoncepţionale, va descrie, va divulga sau se va oferi să dezvăluie procedee de prevenire a sarcinii, sau chiar să faciliteze folosirea acestor procedee. Aceste pedepse se vor aplica oricui… va face propagandă anticoncepţională sau contra natalităţii”. Legea a fost inspirată de grija pentru viitorul ţării şi neliniştea în faţa diminuării natalităţii.

Dar, pe de altă parte, „planificarea familială” se ocupă de putinţa cuplurilor de a-şi dirija fecunditatea în mod raţional: rărirea naşterilor, în funcţie de starea de sănătate a mamei, de posibilităţile materiale ale familiei şi în vederea unei educaţii echilibrate a copiilor. E lupta împotriva natalităţii necugetate, „lapinismul”. Este vorba aşadar de mijloace pedagogice şi medicale de a regla fecunditatea.

Trebuie să facem distincţia radicală între cele două planuri în care se pune problema. Prima este sociologică, demografică, a societăţii şi a Statului, în ţările subdezvoltate, unde există o înspăimântătoare mortalitate infantilă şi ameninţarea continuă cu înfometarea, intervenţia societăţii se impune vizibil. Dar această intervenţie umană atinge elementul cel mai profund şi cel mai intim al existenţei umane. Trebuie să evităm confundarea umanului cu animalul, aplicarea principiilor unei crescătorii de animale la viaţa umană. Orice reglare obligă înainte de toate să ai în vedere şi să pui baza unei politici cu totul noi a căminului familial. Societatea trebuie să inventeze mijlocul de a oferi fiecărui cuplu condiţiile umane ale unei vieţi decente şi ale unei bune educaţii a copiilor. Un îndoit efort, unul economic, celălalt educativ pentru formarea cuplurilor şi a părinţilor, se impune înainte de orice intervenţie legislativă a statului, în loc să tai, trebuie să vindeci. Al doilea plan este cel al Bisericii, la care se raportează conştiinţa creştină a soţilor.

Biserica Apuseană, fidelă concepţiei sale despre procreaţie ca primă finalitate a căsătoriei, se află într-o situaţie dintre cele mai dificile. Suprapopularea îndeamnă cuplurile la abstinenţă, ceea ce înseamnă suprimarea pur şi simplu a căsătoriei. Formarea cuplurilor abstinente, „căsătoria albă” (syneisaktism) a fost dezaprobată de Biserica primelor veacuri. Forţând nota până la absurd s-ar putea spune că însămânţarea artificială în care donator este soţul s-ar prezenta ca soluţie optimă. Scopul, procreaţia, este atins şi, în acest caz, el este ştiinţific controlat. Păcatul plăcerii e neutralizat şi ar fi un fel de imaculată concepţie generalizată, împinsă la limită, o asemenea soluţie în mod sigur nu are nimic creştin şi nici un teolog nu a luat-o vreodată serios în consideraţie203.
203 Putem nota că în condiţiile unui celibat impus, pentru un anume conformism pedagogic, masturbarea şi chiar homosexualitatea sunt mai tolerate decât adulterul; femeia ar întina mai mult, căci nu sexualul, ci femeia se leagă nemijlocit de păcatul originar!

Medicii afirmă că sfatul clasic şi simplist al teologiei morale tradiţionale de a limita naşterile, cel al înfrânării totale, nu e satisfăcător. Experienţa pastorală a duhovnicilor confirmă această constatare. Mulţi soţi mărturisesc eşecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vieţii conjugale. Se asistă acum la o pasivă şi surdă opoziţie a cuplurilor credincioase. E vorba de destinul lor prezent şi viitor, şi aici se pare că nimeni nu poate decide în locul lor.

Conferinţa Episcopilor anglicani de la Lambeth, în 1930, a formulat o nouă poziţie a Bisericii în problema sexuală. Ea a legitimat cazurile în care o motivaţie sănătoasă şi morală impune refuzarea înfrânării totale şi recurgerea la metode neomalthusiene, medical anticoncepţionale.

Enciclica Papei Pius al Xl-lea, Casti connubii (31 decembrie 1930), declară, dimpotrivă, că „orice căsătorie în care, cu voia soţilor, actul este lipsit de puterea lui naturală de a naşte viaţa… este imorală”, în planul teologiei morale, această poziţie nu lasă loc nici unei îndoieli. Aşa este declaraţia din 13 martie 1961 a Cardinalilor şi a Arhiepiscopilor din Franţa: „Iubirea conjugală nu este o pasiune egoistă preocupată numai de plăcere, ci o dăruire reciprocă şi afectivă a fiinţei care-şi află deplina înflorire în aducerea pe lume şi conştiincioasa educare a copiilor iubiţi pentru ei înşişi”. Recunoscând desigur şi alte ţeluri, mai cu seamă cel al comuniunii conjugale, iubirea se reduce totuşi la aspectul funcţional, finalizat prin procreaţie. Se pleacă de la ceea ce este înscris în fire. Iubirea este supusă în întregime fiziologicului. Declaraţia nu lasă nici o îndoială: ţelul suprem al căsătoriei este educarea copiilor „iubiţi pentru ei înşişi”. Acest dar dezinteresat este scopul legăturii soţilor şi finalitatea iubirii lor. Scopul a ce este cel mai adânc şi intim în om se află în mod ciudat proiectat în afară, obiectivat. Or, scopul ultim este deplinătatea fiinţei conjugale în Dumnezeu, şi Dumnezeu nu este niciodată exterior. El este realitatea cea mai lăuntrică spiritului uman. Altfel, în orice soluţie care nu se plasează pe linia vieţii conjugale în sine, ci pe cea a a extensiei sale, nu se iese de fapt câtuşi de puţin din planul sociologic, chiar dacă e ridicat până la „dăruirea dezinteresată” printr-o abstractizare a vieţii concrete şi de o infinită complexitate a soţilor.

Se ştie că această poziţie oficială a teologiei morale are mulţi adversari. Aceştia cer o revizuire fundamentală a problemei luând în considerare nu regulile obiective ale unei legi, ci oamenii concreţi şi opţiunile lor mereu libere şi personale. Una este toleranţa şi altceva consideraţiile interne şi medicale de care trebuie să ţină cont decizia spirituală a unui adult care dispune de destinul său. O direcţie autoritară formală riscă să strivească omul salvând principiile unei morale obiective: persoana este sacrificată colectivului, binelui general. Iubirea, taina ei se află sociologic obiectivată.

Metoda numită în mod obişnuit metoda Ogino se bazează pe fazele „sterilităţii temporare fiziologice” ale femeii. Reperarea acestor faze şi renunţarea la raporturile conjugale doar în aceste perioade oferă, se pare, soluţia simplă şi practica desemnată de firea însăşi. Enciclica Căşti connubii admite clar această soluţie a vieţii conjugale. Teologii .nu încetează să ceară biologilor să facă uz de această metodă considerată mai infailibilă decât este, ea nefiind cu totul sigură. Declaraţia Cardinalilor şi a Arhiepiscopilor precizează: „A lua în considerare o reglare a naşterilor prin metode pe care ştiinţa le îmbogăţeşte progresiv prin noi precizări implică supunerea conştientă a soţilor unei reguli superioare de moralitate în manifestările iubirii omeneşti”. Desigur, totul depinde de conţinutul regulii superioare a iubirii umane. Poate fi o împlinire în Dumnezeu, poate să nu fie decât o reglare a funcţionării naturale a sexualităţii… O asemenea reglare impusă în toate cazurile pune o întrebare neliniştitoare: cum poate un preot celibatar să joace rolul de specialist în eros şi să dea sfaturi medicale? Pe de altă parte, diverse broşuri şi alte mijloace oferă calendare adaptate; în Germania, chiar şi de la înălţimea amvonului se comunică metoda zisă a lui Schmulder. Se înţelege că, în faţa acestei maniere publicitare de a trata chestiunea cea mai intimă a vieţii conjugale, conştiinţa şi demnitatea femeii, a cuplului şi a iubirii sunt adânc rănite…

Reproducerea iraţională, „lapinismul”, instinctul orb al bărbatului care brutalizează femeia şi îi impune să aibă „copil peste copil”, ridică problema „maternităţii conştiente”.

Pe vremea Sfinţilor Părinţi, problema aceasta nu s-a pus niciodată. Nu există canoane care să o trateze. Vechile culegeri de canoane nu mai sunt în întregime aplicabile şi, de altfel, nu spun nimic despre acest subiect204.
204 Alături de canoanele înrudite cu nomismul iudaic, există o cu totul altă tradiţie care suprimă şi condamnă orice noţiune de necurăţie substanţială. Aşa de pildă: Didascaliile, VI; Const. Apost. VI; Sfântul Atanasie este foarte categoric în epistola sa (canonul 2 al Sinodului Trullan); Syntagma de la Atena, IV, 67 - 77, 598; 611; V, 370, etc.

Invocarea textelor din Vechiului Testament (ca de exemplu cazul lui Onan, Fac. 38, 9-10) înseamnă o eroare exegetică şi o ieşire din contextul noţiunilor epocii despre sfinţenie şi tabuuri, despre lege şi aşteptarea mesianică. Punctul de plecare trebuie aşadar să fie spiritul patristic şi nu o învăţătură precisă care nu există.

Este foarte limpede că trebuie să fie evitată orice complicitate cu o morală decadentă. Dar trebuie să înlăturăm şi orice atitudine care abdică de la responsabilitatea umană şi invocă prea uşor Providenţa divină. Această atitudine nu are nimic comun cu actul credinţei autentice. Dumnezeu a dat inteligenţă şi libertatea de a opta şi de a acţiona prin acte conştiente şi acest dar presupune datoria spirituală de a-ţi asuma toate consecinţele.

Ortodoxia, prin spiritul ei fundamental eshatologic, învaţă că adevăraţii stăpâni ai istoriei sunt Sfinţii şi rolul Bisericii nu este de a formula, organiza şi controla temporalul. Prezenţa sa este conştiinţa teandrică (divino-umană) în lume. Biserica se ocupă de metanoia evanghelică, ea aspiră să-1 schimbe pe om în făptură nouă, să-1 facă plin de har; ea exorcizează puterile şi apără Uşa vieţii, ea deosebeşte duhurile şi arată calea eliberărilor ultime; nu defineşte regulile vieţii sociale, nu prescrie reţete, nu dă răspunsuri gata făcute în locul omului liber. După chipul lui Dumnezeu, Biserica are un respect nelimitat faţă de demnitatea omului, preot al Preoţiei Împărăteşti, şi îşi pune în el încrederea, aşteaptă de la el propriile decizii la nivelul sfântului şi al sfinţeniei.

Astfel, afirmând aspectul personalist al căsătoriei, Ortodoxia va apăra întotdeauna demnitatea soţilor adulţi. Biserica, episcopatul, orice preot nu va refuza niciodată un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal şi în afara oricărei discipline generalizate, a eticii „binelui comun” şi a legii.

Într-un articol despre Teologia păcatului205 preotul V. Palachkovsky scrie pe tema mijloacelor anticoncepţionale: „În practica obişnuită a Bisericii ruse, preoţii, din discreţie, nu pun niciodată întrebări cu privire la acest subiect… Domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie este după părerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de către preot… Problema nu se pune niciodată la ora actuală deoarece, aşa cum am mai spus, domeniul relaţiilor sexuale dintre soţi nu face de obicei obiectul investigaţiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind să intre în intimitatea prin care se realizează unitatea celor doi într-un singur trup şi în care prezenţa unui al treilea, chiar îmbrăcat în veşmântul preoţesc şi fie numai cu întrebările lui, ar fi neavenită”.
205 Theologie du peche (culegere de articole), Bibliotheque de Theologie, Desclee et C°, 1960, pp. 507-508.

Opinia citată exprimă corect şi clar atitudinea Ortodoxiei. Faptul esenţial aici este că Ierarhia ia profund în serios noţiunea de Preoţie Împărătească a credincioşilor şi încoronarea mirilor care îi stabileşte în Preoţia conjugală.

Omul este cu adevărat uns rege, preot şi profet. Această demnitate nu poate să rămână un joc sau un titlu abstract. Ea este o vocaţie foarte precisă care face apel la deplina maturitate pentru a-şi găsi soluţia proprie şi a forma o decizie în urma opţiunii libere a unui adult. Fiecare persoană îşi trăieşte destinul etern între conştiinţa sa şi ochiul lui Dumnezeu. Aici un al treilea nu poate interveni. Iubirea conjugală nu este un mijloc, ci scop suprem, sursă de sfinţenie. Orice raport de la învăţător la şcolar este întru totul exclus. „Taina aceasta mare este” - cuvântul Sfântului Pavel este promovarea la starea matură, adultă, a soţilor şi a iubirii lor.

Cea mai importantă - şi aici spiritul Ortodoxiei joacă rolul lui deplin - este problema vârstelor spirituale. Cuplul trece printr-o maturizare care îşi află la fiecare „vârstă” a vieţii conjugale o soluţie potrivită şi care nu suportă nici o reţetă generală, nici o supunere faţă de „binele comun”. Asceza conjugală, alimentată de o viaţă plenară în Biserică, aduce prin ea însăşi stăpânirea necesară pentru a alege şi a judeca situaţia în acord cu vârsta spirituală şi creşterea armonioasă a darurilor. Biserica nu oferă decât elemente de judecată cel mult, nu exercită nici o constrângere, menirea ei este de a-l elibera pe om de orice formă a sclaviei pentru a face din el un cetăţean liber al Împărăţiei. Părăsind accepţia sociologică şi finalistă a procreaţiei, soluţia vine prin arta inventivă a lui magnus amor, a marii iubiri, şi prin harul care o acoperă.

Într-un mare număr de căsătorii, teama de sarcină face să planeze o teroare şi compromite orice armonie posibilă. Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibrează orice construcţie şi aşa fragilă. Se mai adaugă aici şi un freamăt de panică în faţa suprapopulării. Negăsind un alt scop şi o altă semnificaţie actului sexual decât procreaţia, învăţătura oficială devine aspră şi îşi apără în primul rând principiile doctrinare. Or, nobleţea unui cuplu credincios constă tocmai în faptul că face din sexualitate altceva decât este în lumea animală.

Învăţătura curentă pune o întrebare inevitabilă: putem cu adevărat şi în mod sincer să facem o deosebire între calculul zilelor de fecunditate şi alte mijloace anticoncepţionale, de exemplu cel care ar putea asigura un anumit timp de sterilitate absolut sigur? Distincţia între actul complet şi incomplet este grosier materialistă, învăţătura elaborată de celibatari închide cuplurile într-o cazuistică a mijloacelor, le obligă să caute „trucuri”, să se eschiveze şi să trişeze litera doctrinei oficiale. În acest caz, pe bună dreptate, aceasta îi priveşte ca pe nişte „neisprăviţi” şi „iresponsabili”, adolescenţi mai mult sau mai puţin supuşi greşelilor. Dezastrele care urmează sunt zdrobitoare. Trebuie s-o mărturisim deschis, dacă se admite metoda Ogino-Knauss sau Schmulder, graniţa dintre autorizat şi neautorizat, între firesc şi nefiresc devine foarte slab trasată, imprecisă şi schimbătoare. Tehnica hindusă a Upanişadelor şi a scrierilor tantrice, cunoscută sub denumirea de vajroli mudra este o stăpânire care ar putea fi integrată în categoria, surprinzătoare în multe privinţe, numită de teologia morală „dezmierdare conjugală”, dar e limpede că şi aici se poate trişa206.
206 „Dynam Institut” al lui Paul Chanson propune „o tehnică bazată pe educaţia reflexelor, care permite prelungirea după voinţă a raporturilor sexuale şi de săvârşirea lor fără a ajunge la emisia seminală”. Întreprinderea se declară „catolică” şi este o consecinţă a unei mentalităţi pastorale la limita logicii. Ca să evite „fraudele contra naturii” se comite frauda împotriva sistemului reflexiv, pentru a fi în acord cu litera legii, în fapt este mai mult decât o fraudă contra naturii, este o perversiune a spiritului.

Actul „prezervat” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic sau printr-o stăpânire voită, toate, fără excepţie sunt nefireşti, dacă nu ne jucăm cu vorbele. Prezervativele mentale sunt rodul cazuisticii mentale care nu mai e deloc o soluţie spirituală şi adultă, în prezenţa interdicţiilor orice soluţie este un trucaj sau o trişare. Chiar şi abstinenţa, când este impusă şi nu liber dorită şi acceptată, nu are decât o înşelătoare aparenţă spirituală şi amplifică conflicte care distrug echilibrul.

După o anumită teologie morală, când intenţia de a limita naşterea este îndreptăţită, mijlocul, dacă este contrar firii, este ilicit. Dar care este criteriul? Metoda Ogino reglează în acord cu legea, dar în acest caz legea însăşi trişează. Problema nu este cea a mijloacelor, problema este în primul rând de ordin spiritual. Orice subterfugiu înşeală conştiinţa şi răneşte iubirea.

Procreaţia voluntară este mult mai nobilă decât cea datorată orbeşte hazardului, cel mai adesea neprevăzută şi indezirabilă. Dacă se acceptă naşterile fără dureri, nimic n-ar putea împiedica acceptarea timpului de sterilitate provizorie acolo unde naşterea pune o gravă problemă şi unde iubirea, plină de angoasă şi anxietate, trăieşte într-un climat în care riscă să piară. Nimeni nu poate constrânge femeia să rămână însărcinată. Procreaţia nu poate fi decât creaţia gândită a unor fiinţe libere şi pregătite prin rugăciune. Pentru ca un copil să fie în mod liber voit, trebuie să fie dată şi o posibilitate de a nu-l avea. între „lapinismul” inconştient şi abstinenţa forţată şi impusă, soluţia nu trebuie câtuşi de puţin să perturbe comuniunea conjugală. La animale, automatismul vieţii sexuale (rutul) urmăreşte fecundarea şi reduce orice manifestare sexuală la momentul prescris de natură. La om, ordinea este total diferită şi orice reducere a erosului la procreaţie este o cădere la nivelul animal. Iubirea umană înalţă fiziologicul la nivelul dăruirii spirituale reciproce şi îmbogăţeşte toată viaţa cu armoniile sale. Iubirea include procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi; nici nu o epuizează câtuşi de puţin şi omul trebuie să decidă cu libera şi suverana sa conştiinţa în faţa lui Dumnezeu şi a tainei iubirii.

Este limpede că nu se pot recomanda pur şi simplu tehnicile contraceptive, soluţia cea mai demnă fiind stăpânirea spirituală.. Dar omul trebuie să se înalţe progresiv la această stăpânire şi să o facă liber. Soţii sunt deja „subiecte” care se tratează reciproc ca persoane responsabile şi libere în destinul şi în arta lor de a se iubi.

Soluţia adevărată nu va fi niciodată nici uşoară, nici mecanică, nici comodă. Naşterea fără dureri nu diminuează cu nimic dăruirea totală, până la riscul de a pierde viaţa şi până la acceptarea durerilor spirituale. La ora maturităţii sale, iubirea transcende orice reglare, orice tehnică, orice prescripţie exterioară şi se înalţă la punctul crucial; credincioasă chemării sale, ea nu poate evita piscul iubirii răstignite pe cruce.

Statul secularizat favorizează laicismul care este un ateism latent în care persoana nu este decât un animal perfecţionat prevăzut cu tehnici şi reţete. O asemenea perfecţiune sfârşeşte în nevroza care este un profund dezacord cu sine însuşi. Soluţia umană nu poate veni decât dintr-o mentalitatea religioasă care aduce sfinţenia vieţii, pune începutul unei cugetări mântuitoare despre raporturile spirituale dintre cele două sexe şi oferă eliberările ultime. Educarea adolescenţilor şi a maselor de oameni trebuie să comporte recunoaşterea valorii pozitive, mistice a castităţii. Pentru o fiinţă a cărei structură spirituală este castă, nu sunt probleme, ea nu alege, ci îşi trăieşte iubirea „supranatural de natural”.

Cel ce cere învoiri, autorizaţii şi reţete dovedeşte prin chiar acest fapt că este încă adolescent şi nu are încă dreptul. „Morala” are foarte puţin de-a face aici, căci este în joc persoana şi în lume nu există două persoane identice. Cel ce nu s-a maturizat şi se mulţumeşte cu morala învăţată nu depăşeşte nivelul gregar al turmei şi poate afla aici suficiente directive. Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii. Iubirea nu cunoaşte reguli morale, ea cunoaşte valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea şi inspiraţia, şi iubirea este cea care le descoperă şi trăieşte din revelaţiile lor. Pedagogia abdică în pragul tainei prin care iubirea realizează şi naşte persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelică de abolire a Legii este plinirea ei desăvârşită, în slujirea conjugală, iubirea cunoaşte abisurile, dar şi acele înălţimi de pe care viaţa se avântă în Împărăţie.

Your response: