din “Darul sacru al vietii”, John Brek
Traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul
Editura Patmos – Cluj Napoca, 2001
Din cele mai vechi timpuri a existat în mintea multor oameni un dezechilibru nedrept privind necesitatea fidelităţii sexuale şi a responsabilităţii. Greutatea a atârnat mai mult pe umerii femeii, decât pe cei ai bărbatului. Aceasta se datoreşte în parte unei moşteniri neproporţionale pe care am putea o numi în limbajul modern „patriarhalism sexist”.
Acolo unde soţia e considerată proprietatea soţului ei, ea trebuie să rămână fecioară până la căsătorie, iar apoi „credincioasă” bărbatului ei. Cu puţine excepţii, bărbatul nu suferă de astfel de îngrădiri. Cel puţin în teorie, dacă nu în practică, lucrurile se schimbă o dată cu „schimbarea radicală” adusă de Iisus Hristos. Afirmaţia Sfântului Pavel – „în Hristos nu este nici bărbat, nici femeie” – are în vedere abolirea inegalităţii sociale şi culturale între sexe. Ea se referă, de asemenea, la faptul că, în Hristos, bărbaţii şi femeile poartă în aceeaşi măsură responsabilitatea pentru susţinerea unui ethos moral necesar pentru păstrarea integrităţii vieţii familiale. Bărbatul mai trebuie să împlinească, la fel ca soţia, poruncile din Efes. 5. Dacă soţia „se supune” bărbatului ca lui Hristos, această supunere o reflectă pe cea a Bisericii în relaţia ei cu Hristos.
La fel, dacă bărbatul este capul familiei, acest lucru oglindeşte relaţia lui Hristos cu Trupul Său, Biserica. Bărbatul are datoria de a şi iubi soţia aşa cum „Hristos a iubit Biserica şi S a dat pe Sine pentru ea” dintr o dragoste jertfelnică şi dezinteresată. Cheia acestei relaţii reciproce ne o oferă versetul care introduce întregul pasaj: Efes. 5, 21: „Supuneţi vă unul altuia” din respect pentru Hristos, ca act de adorare a lui Hristos. Cu alte cuvinte, supunerea este reciprocă. Ea implică ambele părţi, dar într un mod diferit: soţia prin acceptarea bărbatului ca şi cap al familiei, iar bărbatul prin iubirea oferită soţiei sale.
Datoriile şi obligaţiile relaţiei conjugale sunt reciproce şi egale. Soţul şi soţia exercită funcţiuni diferite în sânul familiei, la fel cum preotul şi laicul o fac în „familia” comunităţii parohiale. Totuşi, aceste funcţiuni sunt complementare, fiind eficace doar atâta timp cât se bazează pe egalitatea deplină şi necondiţionată a fiecărei părţi implicate.
Autentica ierarhie, în cadrul Sfintei Treimi sau în Biserică, presupune o stare de egalitate. Ordinea în sânul Treimii depinde de originea şi funcţiunea fiecărui ipostas: Tatăl este sursa, cauza şi izvorul nenăscut al Fiului şi Duhului, precum şi al întregii creaţii; Fiul este născut din veci de Tatăl şi are în iconomia divină rolul de (Descoperitor), Izbăvitor şi Mântuitor; Duhul purcede din veci din Tatăl şi e trimis, în cadrul aceleiaşi iconomii, de Tatăl prin Fiul să creeze, să inspire, să sfinţească şi să susţină Biserica. Totuşi, această lucrare complementară este posibilă doar pentru că cele Trei Persoane împărtăşesc aceeaşi fiinţă şi voinţă divină.
În cadrul Bisericii, relaţiile ierarhice sunt de asemenea stabilite: de origine – botezul şi hirotonia oferite prin puterea divină, şi de funcţiune – serviciul specific asumat de ierarhia formată din episcop, preot, diacon şi laic. Episcopul este păstorul conducător şi apărătorul unităţii, fiind chemat să rostească cu adevărat „cuvântul adevărului”; preotul e „părintele” comunităţii şi oficiantul Sfintelor Taine; iar laicul e trimis spre a da mărturie … lumii întregi. Dacă putem vorbi de hirotonie ca Taină ce oferă „harul divin”, putem de asemenea susţine că acest har „vindecă ce e bolnav şi oferă ceea ce lipseşte”. El nu conferă însă vreun statut sau valoare ontologică specială. Ierarhia presupune şi chiar reclamă egalitatea deplină a membrilor săi, egalitate ce derivă din statutul de persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate în aceeaşi măsură la asemănarea divină.
Acelaşi lucru se întâmplă în cadrul familiei. Dacă se poate vorbi de o ordine ierarhică între soţ, soţie şi copii, acest lucru se face cu referire la originea lor, exprimată funcţional în termeni de roluri specifice de tată, mamă şi copil. Aşa cum se arată în Efes. 5, 21/ 6, 4 şi Col. 3, 18 22, aceste roluri privesc datoriile şi responsabilităţile celor care se împărtăşesc în mod egal de noua viaţă în Hristos. Nu se poate vorbi de vreo superioritate spirituală sau ontologică a unui rol anume.
Şi totuşi aceste roluri sunt specifice fiecăruia în parte. Chiar dacă soţul de azi este sau nu cel care întreţine familia şi chiar dacă soţia se ocupă sau nu de problemele casnice, ei îşi pot împlini posibilităţile şi responsabilităţile doar atâta timp cât îşi asumă rolul patern şi, respectiv, matern în cadrul familiei. Desigur, există astăzi mai multă confuzie ca niciodată cu privire la conţinutul acestor roluri. Motivul nu este însă vreo ambiguitate în funcţiunile stabilite în mod divin în sine, ci mai degrabă este vorba de o devalorizare a specificităţii de gen care s a petrecut în societatea occidentală în ultimele decenii. Biserica priveşte critic „unisexismul” pentru că acesta promovează devalorizarea de care vorbeam sfârşind într un amestec al rolurilor celor două sexe. Dacă mănăstirile noastre insistă ca femeile să poarte fustă în loc de pantaloni şi dacă unele parohii îndeamnă încă femeile să şi acopere capul, aceasta se petrece în primul rând pentru a înţelege şi respecta specificitatea de gen şi pentru a evita orice confuzie. La fel, în sânul familiilor, Biserica îndeamnă cuplurile să şi împlinească rolurile specifice, recunoscute în toate culturile ca patern şi matern, oricât de dificil ar fi să definim exact aceşti termeni.
S a afirmat pe bună dreptate că problema teologică majoră a zilelor noastre o constituie problema sexualităţii şi a genului. În această privinţă, există o dezbatere curentă ce vizează sensul paternităţii şi al maternităţii. Pentru trasarea specificului celor două roluri, s au folosit termeni ca „activ/pasiv”, „jertfelnic/receptiv”, „protector/educator” şi „după chipul lui Hristos/după chipul Duhului”. Nici unul însă nu este potrivit, întrucât se poate uşor demonstra că fiecare expresie se referă atât la bărbat (soţ) cât şi la femeie (soţie). Dezbaterea, ce include căutarea unui limbaj teologic adecvat, este totuşi necesară şi folositoare. Aşa cum afirma J. Potter Stewart referindu se la pornografie, putem spune despre specificitatea de gen că nu o putem defini cu exactitate, dar o putem recunoaşte. Acest lucru confirmă o intuiţie veche precum naraţiunea Genezei: genul este un element esenţial şi durabil al umanităţii noastre, o funcţiune a naturii noastre umane „personalizate”.
Am insistat atât de mult asupra acestui subiect, întrucât este foarte important în discuţia privind comportamentul sexual. Dacă genul şi expresia sa sexuală nu are nici importanţă ontologică şi nici una spirituală, atunci comportamentul sexual se reduce la viaţa pământească, fără nici un fel de consecinţe viitoare.
În acest caz, moralitatea sexuală ar fi o simplă problemă psihologică sau sociologică, şi nu una teologică. Pe de altă parte, dacă sexele sunt ontologic egale şi complementare, împărtăşind o natură comună, dar oglindind, în moduri adecvate genului lor specific, frumuseţea şi perfecţiunea naturii divine, atunci conduita sexuală influenţează direct creşterea persoanei în asemănarea cu Dumnezeu. Tradiţia ortodoxă susţine acest punct de vedere. După ce am accentuat semnificaţia eternă a genului, ne am referit şi la egalitatea ontologică a sexelor, pentru a combate „sexismul” şi exploatarea sexuală, dar şi pentru a situa comportamentul sexual în cadrul legământului eshatologic şi sacramental ce conferă soţului şi soţiei o responsabilitate egală în atingerea prin har a îndumnezeirii existenţei lor personale. Nimic din ceea ce putem spune despre sexul extra conjugal sau homosexualitate – sau, de exemplu, despre avort şi fertilizare in vitro – nu are vreo importanţă teologică dacă nu afirmăm de la început că, în ochii lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia sunt (prin fire) ontologic egali şi că fiecare gen posedă propria valoare eternă.
