din “Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite”
Editura: Bizantina

Dragă Caterina,
Taina cununiei este o expresie bisericească cu o rezonanţă frumoasă şi constantă.

Două cuvinte par să ofere acea siguranţă mult dorită, pe care fiecare dintre noi speră să o găsească cândva. Trebuie să înţelegi însă, că precum încuietoarea de siguranţă, aşa şi siguranţa în căsătorie are două locuri unde primeşte cheie. Fiecăruia dintre cei doi soţi îi revine o cheie şi depinde de el însuşi să o folosească cu înţelepciune. Cântecele dulci, care plac celor sentimentali, pot vorbi despre “al tău pentru totdeauna”, “rămâi al meu, numai al meu”… Căsnicia însă nu trăieşte în sunetul casetofoanelor, ci prin unirea treptată a doi oameni care permit unul altuia spaţiu liber pentru o evoluţie personală.

Totuşi, ca în oricare altă parte, şi în relaţiile conjugale există o discretă linie de demarcaţie. Întrucât căsătoria este legătura dintre două persoane diferite, nimeni n-ar putea spune cu exactitate unde se află această delicată “linie a libertăţii” în căsnicia sa. Sunt necesare încercări atente şi repetate precum şi multă vigilenţă pentru a descoperi această linie.

În această perioadă mă preocupă problema unei tinere femei, Maria, care a avut o surpriză neplăcută cu puţin timp în urmă. Soţul ei, Anton, i-a spus într-o seară că doreşte să meargă singur la plimbare, fără să-i spună unde şi cum va petrece seara. I-a spus-o cu mult calm, dându-i chiar ceva timp să se gândească. A fost ceva foarte dur pentru Maria. Se căsătoriseră cu doar şase luni înainte, şi credea că “atunci când cineva se căsătoreşte, împarte cu celălalt fiecare gând al său”. Cu toate acestea, fiindcă Maria era o femeie isteaţă, şi-a pus mintea la treabă pentru a găsi o soluţie la problema cu care se confrunta. Şi cum stăteam noi de vorbă, a început să caute explicaţii în trecutul lui.

Aceasta este o modalitate corectă de a aborda o problemă atât de dureroasă. Ştim că, adeseori, ceilalţi se poartă ciudat cu noi, din motive nedeterminate de noi. Este posibil ca aceste cauze să izvorască din depresii ale copilăriei, din ieşirea la suprafaţă a vreunui conflict interior vechi sau din încercarea de a soluţiona o problemă existentă cu mult înainte de a se cunoaşte cei doi soţi.

O dragoste adevărată, bazată pe înţelegere reciprocă, oferă adesea o clarificare reciprocă a lucrurilor. Dacă poţi să-ţi opreşti lacrimile, poate vei reuşi să vezi ceea ce el nu vede. Dacă înveţi să foloseşti corect “reflectoarele” iubirii tale, vei putea să ajuţi la evidenţierea sensibilităţii tovarăşului tău de viaţă. De aceea, când eşti rănită sau afectată în vreun fel, încearcă să reacţionezi cu următoarea judecată: “Poate că ceea ce ni se întâmplă vine dintr-o problemă pe care el o are dinainte de a fi al meu; să vedem dacă nu cumva această situaţie se poate transforma într-un prilej pentru a dobândi împreună un plus de maturitate.”

Aceasta înseamnă să ai o inimă mare. Nu eşti de acord?! Este nevoie de un grad înalt de maturitate, adică să reacţionezi mai curând cu dragoste, decât “cu înţelegere” sau duşmănie.

Din fericire, Maria s-a dovedit a fi suficient de mărinimoasă încât să nu rămână rănită în mândria ei, ci să intre în pielea soţului său. Ştia că Anton era băiatul cel mai mic al unei familii numeroase. Copil fiind, nu a avut niciodată viaţa lui personală, de care ea se bucurase în copilăria ei, şi nici luxul de a putea păstra mici secrete ale copilăriei. Părinţii hotărau pentru el chiar şi atunci când se mărise suficient cât să poată lua singur hotărâri. în anii adolescenţei trebuia să se supună interogatoriilor istovitoare ale tatălui, ori de câte ori se întorcea acasă. Maria ştia cât de neîncrezător  era tatăl lui Anton în ceilalţi şi chiar în cei ai lui.

În timp ce analizam situaţia, Maria a început să întrezărească soluţii posibile. La un moment dat, s-a gândit că ar fi putut să ceară şi ea să iasă o seară pe săptămână fără să dea explicaţii. Dar, în cele din urmă, şi-a dat seama că aceasta nu era tactica cea mai bună. Putea să-l ţină, în felul acesta, pentru puţin timp acasă, însă nu soluţiona problema. Anton trebuia să înţeleagă că este cineva care are încredere deplină în el. “De altfel” se gândi, “o ieşire de seară forţată nu-mi va adăuga nimic.” Apoi mi-a făcut o declaraţie interesantă, pe care mi-am notat-o imediat ce a plecat, ca să n-o uit. Poate că ar fi bine să o înveţi şi tu pe de rost: “Socot că cel mai înţelept ar fi să-l las să înţeleagă că îi aparţin în întregime şi că el îşi aparţine lui însuşi”.

Este o descoperire extraordinară, nu crezi? Şi când te gândeşti că vine de la o fetişcană abia căsătorită!

AM lei, s-a hotărât să-i facă hatârul de a-l lăsa să iasă o im III |u- săptămână, fără să dea nimănui socoteală.

Această tactică a ţinut trei luni. Vei râde când vei afla cum au evoluat lucrurile: Anton petrecea din ce în ce mai des „seara lui liberă” acasă sau cerându-i să iasă împreună… Arma ei secretă a dat rezultate. Atât de mult încât, la un moment dat, el dorea chiar să-i povestească unde şi cum îşi petrecea serile libere: fie jucând biliard cu prietenii, fie singur la cinematograf. Aceasta a fost tot. Şi am toate motivele să o cred.

Din această evoluţie a lucrurilor putem constanta cum intuiţia feminină a Mariei l-a condus pe Anton la libertatea de care avea atâta nevoie. Şi, fără ca el să observe, l-a adus şi mai aproape de ea. Desigur, următorul pas în căsnicia lor ar fi fost să se maturizeze şi el şi să înceapă să o răsplătească pentru înţelegerea pe care i-a arătat-o.

Ştiu mulţi bărbaţi care nu dau importanţă la aşa ceva. Au ideea fixă că soţul ideal trebuie să fie şeful casei, iar femeia trebuie să stea smirnă între cei patru pereţi ai gusturilor lor.

Sunt multe femei care cedează unui astfel de tratament şi-şi reneagă astfel personalitatea. Aceasta însă nu înseamnă viaţă, nici nu este cel mai bun lucru pe care-l aşteaptă cineva de la căsnicia sa. În astfel de condiţii, convieţuirea numai sănătoasă nu este! Înseamnă, pur şi simplu, că doi oameni bolnavi psihic au găsit un mod de a trăi sub acelaşi acoperiş pentru un anumit timp sau chiar pentru întreaga viaţă. Însă acest mod de viaţă nu este pentru oameni ca voi. O soţie nu se află într-o poziţie corectă atunci când acceptă să dispară sub dominaţia totalitaristă a unui bărbat tiran. Este firesc să accepţi că acelaşi lucru este valabil şi în situaţie inversă.

Sper să nu uitaţi acest interesant paradox al convieţuirii. Convieţuirea corectă conţine totdeauna un procent real din viaţa personală care se potriveşte fiecăruia dintre voi. Doza de viaţă personală întreţine şi tonifică legătura voastră, unitatea dintre voi. Cu alte cuvinte, în momentul în care simţiţi nevoia de libertate, cu cât rămâneţi mai liberi unul faţă de celălalt, fără supărare, cu atât veţi fi mai liberi să împărtăşiţi desăvârşirea unul altuia.

Cei mai buni psihologi asigură că echilibrul sufletesc depinde în cea mai mare parte de capacitatea persoanei de a-şi descoperi adevăratul eu şi de a-l dezvălui cel puţin unei alte persoane. Cuplurile înţelepte recunosc acest adevăr şi încep la timp să deschidă aceste “drumuri cu sensuri duble” în căsnicia lor.

În scrisoarea mea anterioară am vorbit despre maturitatea în căsnicie. În altă scrisoare mă voi gândi la tema “Maturitatea către cei din jurul nostru”, ca şi la nevoia de a ieşi împreună.

Deocamdată, aici, să ne oprim la faptul că trebuie să învăţăm a permite soţului să iasă uneori şi singur. Acest lucru aduce un aer de schimbare în rutina de fiecare zi, un necesar refugiu de siguranţă pe drumul care în cele din în mă îi aduce pe cei doi mai aproape. Cu acest duh, fiecare poate permite celuilalt să aibă preocupări sau să viziteze locuri care au o importanţă specială numai pentru el, sau să aibă prieteni pe care să îi considere ca fiind numai ai lui. Aceste preocupări pot fi plictisitoare pentru tine, dar importante pentru celălalt. Sau invers. Desigur, există tot¬deauna pericolul să se exagereze, aşa cum se întâmplă cu multe cupluri.

Oamenii maturi sunt totdeauna capabili să ştie când trebuie să oprească îmbrăţişările, pentru a se ocupa cu încărcarea propriilor baterii, fapt ce stă la baza oricărei legături reuşite.

Ideea independenţei reciproce îţi este cunoscută pentru că ai crescut în ea. Acasă, la şcoală, la biserică, în jurul tău, toate îţi oferă bazele acestui mod corect de viaţă. Pentru aceasta, încearcă să faci din căsnicia ta o mică societate democratică - la început, pentru doi cetăţeni liberi, mai târziu, poate pentru mai mulţi - unde fiecare dintre membri va avea drepturile sale sfinte şi inalienabile, dar şi îndatoririle sale. Nu pătrunde cu forţa în spaţiul personal al celuilalt, nu vă asfixiaţi unul pe celălalt, deoarece există pericolul de a vă desfiinţa reciproc.

Ceea ce-ţi spun eu este marea dorinţă pentru o femeie care îşi iubeşte bărbatul şi vrea să împartă imediat orice cu el. Îl iubeşti pe Petre şi doreşti să-ţi aparţină în întregime ţie şi tu să-i aparţii lui. Ştiu că acelaşi lucru simte şi doreşte şi el pentru tine. Dar am să-ţi spun următorul lucru: nu veţi putea niciodată să ajungeţi în vârful înalt al legăturii desăvârşite, dacă nu vă veţi acorda unul altuia libertatea de care e nevoie pentru a menţine şi a dezvolta, în fiecare, “integritatea sfântă” pe care o poartă oricine în sine din naştere.

Iată, aşadar, ce vrea să însemne “Taina căsătoriei”. Doi oameni care cresc necontenit ca persoane şi ca pereche, până ce ajung la scopul lor comun.
Cu binecuvântarea libertăţii, te sărută,
Tata

Your response: