din “Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite”
Editura: Bizantina

Caterina este una dintre cele mai frumoase urmaşe ale Evei care împodobesc împrejurimile noastre. Caterina înseamnă mai multe lucruri deodată. Întâi de toate, iubeşte pacea. Dar este înarmată şi pentru război, cu isteţime. Are patru fraţi. Cu o cămaşă aruncată la întâmplare şi cu blugi, are alura vecinei din cartier, plăcută şi binedispusă. Chiar şi elegant îmbrăcată, se mişcă cu toată lejeritatea din lume. Uneori cucereşte toată lumea. Există situaţii în care poate să te urmeze în cele mai profunde discuţii.

Mărinimoasă şi încântătoare, dichisită şi inteligentă, atrăgătoare şi prudentă - aceasta este Caterina.

Iar eu sunt tatăl ei. Ştiu la ce vă gândiţi, şi aveţi dreptate. Sunt într-adevăr destul de mulţi taţi cu preconcepţii în ceea ce îi priveşte pe copiii lor. Dacă aţi cunoaşte-o, însă, pe Caterina aşa cum o cunosc eu, aţi fi de acord cu mine că “adevăr am grăit”.

Cu puţine luni înainte de a se căsători, Caterina mi-a cerut să corespondăm. “Tată”, mi-a spus cu glas dulce, “spune-mi, te rog, cum pot să-l fac să mă iubească pentru totdeauna?”

Sunt două motive care explică imboldul ei de a-mi pune această întrebare.

Unul, pentru că sunt preot. În această calitate am discutat probleme de familie cu nenumărate cupluri şi am analizat ore-n şir, discutând separat cu femei şi cu bărbaţi căsătoriţi. în zilele noastre, acest lucru nu este deloc ciudat. Cei mai mulţi colegi de-ai mei s-au amestecat în problemele de familie ale enoriaşilor lor.
Ce putem face?

Adeseori, foarte puţine lucruri. Aceasta se întâmplă ori de câte ori soţii se blochează în propriile lor planuri sau hotărâri. Vin la noi cerându-ne să fim de acord cu ei, nu să-i sfătuim. Uneori, unul din soţi vrea împăcarea, în timp ce celălalt o refuză.

Astfel, stăm şi privim neputincioşi şi speriaţi cum încă o familie se sfărâmă de stâncile acuzaţiilor, incriminărilor, amărăciunilor sau răzbunării…

Aşa cum ar face oricine, în astfel de situaţii, încercăm să adunăm cioburile pentru a reface căsnicia. Lucrul aceasta devine dificil în special atunci când sunt la mijloc copii. Îţi vin în minte ouăle sparte ale căror cuiburi s-au împrăştiat în cele patru vânturi.

Vin însă şi zile bune, când, din fericire, toate merg după cum ne dorim. Dar fără să fie meritul nostru. Simţim o prezenţă tainică, un simţământ sfânt, care nu poate izvorî decât dintr-o minte mai înţeleaptă decât a noastră. Atunci se întâmplă ca preotul să fie martor la unul dintre cele mai mişcătoare evenimente: refacerea căsniciei prin sărutul recon¬cilierii. Coardele rupte se unesc pentru a reda din nou extraordinara lor muzică.

Aceasta este viaţa: pe de o parte, deznădejde pentru a ne face să ne îndoim, nereuşită pentru a ne smeri, pe de altă parte, izbândă pentru a ne ajuta să ne continuăm strădaniile. Astfel, de fiecare dată când cineva trece pragul biroului meu, simt nevoia să repet şi eu mişcătoarea rugăciune a pescarilor din Betania: “Apără-ne, Hristoase! Marea este nesfârşită şi corăbiile noastre atât de mici!”

Sunteţi de acord cu mine că nu a fost nejustificat ceea ce mi-a cerut fiica mea? Există reguli care sunt valabile pentru toate căsniciile. Cu toate acestea, fiecare legătură conjugală are drumul său unic, cu evoluţiile sale specifice.

Pentru acest motiv am scris scrisorile de faţă, însoţite de rugăciunea părintească de a face bine unei anumite fete şi alesului ei.

Mulţi dintre noi avem nevoie de sprijin ca să putem trăi din plin legile dragostei, avem nevoie de ajutor ca să învăţăm glasul tandreţei şi al devotamentului.

Şi tocmai pentru că această nevoie există, scrisorile de faţă se oferă, cu urarea însoţitoare, să fie de folos şi altora - tineri, adulţi, vârstnici - care simt această nevoie.

Ce altă speranţă poate să ne aducă o mai mare bucurie? Dacă vom reuşi să facem căsnicii mai fericite, vom avea mulţumirea că am pus şi noi o pietricică la construcţia unei societăţi sănătoase.

V-am spus la început că două sunt motivele pentru care fata mea mi-a cerut să-i răspund la întrebări. Cum am spus mai înainte, Caterina nu renunţă uşor. Ştie cât de puţine lucruri cunoaşte în realitate tatăl ei. Mai ştie însă şi altceva; şi acest “altceva” este tema primei mele scrisori.
Charlie W. Shedd

Your response: