din “Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite”
Editura: Bizantina

Draga mea Caterina,
Imaginea unui tată atotputernic şi protector, şi a unei mame dedicate datoriei ei este unul dintre subiectele banale ale melodramelor. Chiar şi în viaţă, aşa ceva nu este rar.

Cu toate acestea, ai face bine să-ţi aminteşti că soţul tău păstrează totdeauna, undeva în sufletul lui, ipostasul unui băieţel. Este şi acesta unul din lucrurile pe care nu ţi le poţi explica.

Mi-amintesc că într-o zi am primit un telefon disperat de la un tată care nu ştia ce să facă; mi-a cerut în câteva cuvinte să-l văd neîntârziat pe fiul său! Situaţia copilului evoluase din rău în mai rău. Avea nevoie de ajutorul meu. “Acum, numaidecât!…” Tânărul “le încurcase rău pe toate -acasă, la şcoală şi oriunde punea mâna” (acestea sunt cuvintele tatălui). Astfel, am lăsat totul deoparte şi l-am primit pe tânăr - cel mai bine legat băiat de 14 ani care a trecut vreodată pragul biroului meu.

Tatăl lui a făcut prezentările - tânărul n-a scos o vorbă! Apoi a început cu îndemnul: “Spune-i domnului ce te macină, fiul meu”. Băiatul, nimic.

Acest monolog, fără nici un rezultat, al tatălui s-a repetat până când, în sfârşit, am găsit soluţia: ar fi fost imposibil pentru mine să aflu dacă uriaşul care stătea înaintea mea era mut sau, pur şi simplu, era încăpăţânat, dacă nu scăpăm mai întâi de prezenţa tatălui. Abordând o atitudine mai sobră, i-am spus acestuia din urmă: “Vreţi să treceţi, vă rog, pentru câteva momente în bibliotecă? Vreau să ne lăsaţi puţin să vorbim singuri…”

Ne-a lăsat într-un sfârşit singuri. Ca să fiu mai exact, am rămas singur. Cu toate că tânărul era acum liber să deschidă gura şi să spună tot ce-i stătea pe inimă, el tot nu scotea nici un cuvânt.

Absolut mecanic, am început să rotesc printre degete o minge micuţă de baschet care atârna de brelocul cheilor mele. Fac adeseori acest lucru când gândesc următoarea mea mişcare, într-o împrejurare dificilă. Tocmai atunci, uşile zăvorâte s-au deschis. La început nu prea înţelegeam tot ce spunea, dar după câtva timp am reuşit să înţeleg clar ce anume voia să-mi spună, făcând abstracţie de agitaţia cuvin¬telor lui răvăşite: “Urăsc baschetul. Niciodată n-o să iubesc mingea şi… faceţi-mi vă rog o favoare: încetaţi să vă mai jucaţi cu mingiuţa asta nesuferită!”

Să trecem peste vizitele la birou, care au continuat multe luni după aceea, şi să ne întoarcem direct la ultima pagină, acolo unde se descoperă de obicei “făptaşul”.

Desigur, ai înţeles deja: adevăratul făptaş era insistentul său tată.

De îndată ce am trecut peste pragul mândriei bărbăteşti, acest tată mi-a mărturisit că el însuşi, adolescent fiind, a încercat foarte multe dezamăgiri pe când juca baschet la echipa şcolii.

De obicei, toţi punem nereuşitele noastre pe seama nepriceperii altora. Totuşi, fiecare joc în echipă presupune să nu-i învinovăţim pe ceilalţi şi să tăcem pentru a putea asculta indicaţiile antrenorului…

În sfârşit, acest om se condamna pe sine însuşi pentru eşecurile lui. Când s-a maturizat, şi-a canalizat eforturile asupra fiului, vrând să realizeze prin el ceea ce n-a putut realiza el însuşi. “încerc să-l fac un atlet adevărat încă de la vârsta de trei ani. Trebuie să ştiţi că numai aşa se formează marii atleţi. Dar el, nimic! Se învârte toate ziua prin casă, nefăcând nimic… nimic constructiv. Să nu mai spunem că are nevoie de mişcare. Veţi fi de acord, fără îndoială, că mişcarea face bine la vârsta lui. Am vorbit cu antrenorul lui şi m-a asigurat că acest copil ar putea să joace foarte uşor şi în divizia I, numai să vrea. Ar putea, mi-a spus, să reuşească un transfer la o şcoală de specialitate unde echipa este mai bună. Şi după aceea, normal, vor urma burse, premii, o mie şi una de avantaje… Cum poate cineva să treacă cu vederea toate acestea?!”

Mi le spunea şi mi le repeta ca o bandă de magnetofon, până mi s-a făcut greaţă. Dar cuvintele “numai să vrea” ale tatălui plasau problema pe adevărata ei bază. Nu crezi? Tânărul “nu voia”. Niciodată n-a vrut. Nici măcar puţin.

În cele din urmă, povestea noastră a avut un oarecare happy-end. S-a dovedit că tânărul meu prieten “voia” totuşi ceva. O să te miri când o să-ţi spun, dar vinerea ce vine va juca un rol important undeva în altă parte, nu la echipa de baschet: ca absolvent, joacă unul din rolurile principale într-o piesă de teatru foarte dificilă, prezentată de echipa de teatru a şcolii. Asta voia el: teatru - şi în asta a reuşit.

Ce s-a întâmplat cu “vinovatul” acestei poveşti? Te anunţ cu bucurie că după câţiva ani şi după suficiente vizite la psihologi şi consilieri de specialitate, plătind tot atâtea facturi, tatăl a înţeles sensul situaţiei: te costă mult să-ţi vâri nasul de fiecare dată în viaţa altora. Desigur, nu s-a vindecat definitiv, şi doctorul i-a spus că probabil n-o să se vindece niciodată. Totuşi, cel puţin şi-a schimbat vechiul ritm, cu unul care îi permite o coexistenţă suportabilă cu fiul său. în aceste zile, tatăl lui se învârte de colo colo afirmând că “există” informaţii conform cărora vânătorii de talente de la Hollywood vor fi prezenţi la reprezentaţia de vineri. “Şi, pentru Dumnezeu, ştiţi de ce? Pur şi simplu ca să-l vadă pe băiatul meu. Şi ştiţi, desigur, că actorii nu câştigă puţin” etc, etc.

M-am bucurat să-i văd în ultimele duminici pe tată şi fiu stând alături la biserică. Se pare că cheltuielile cu tratamentul tatălui nu au fost în zadar. Ani de zile, pentru omul acesta a fost imposibil să-şi însoţească familia la biserică. La orice oră ar fi venit, Liturghia i se părea de nesuportat şi ieşea afară…

Şi ca să ne întoarcem la fiu, vreau să-ţi spun că acesta voia să-şi găsească propriul drum, iar tatăl lui nu-l lăsa. Până la urmă, nu copilul era cel care “le încurca pe toate”, ci tatăl lui.

Există diverse modalităţi de a-şi creşte cineva cum se cuvine copiii şi foarte multe de a se certa cu ei. însă există o singură modalitate de a-i determina să “le facă pe toate varză”, şi aceasta constă în a-i împinge să facă totul după dorinţa părinţilor, vrând-nevrând.

La fel ca pentru tatăl din povestirea mea, şi pentru soţul tău vor veni momente când va dori să retrăiască anii copilăriei, când va dori să reacţioneze ca atunci. Această tendinţă este mai degrabă subconştientă; e posibil să nu realizeze că anumite evenimente au grăbit inevitabil ieşirea lui din copilărie. Renumiţi psihologi, ale căror cărţi s-a întâmplat să le citesc, susţin că fiecare dintre noi, cei de pe acest pământ, ne luptăm adeseori să ne întoarcem în pântecele mamelor noastre, unde supravieţuirea a fost călduroasă şi fără griji.

Fără să spun că înţeleg prea bine aceste teorii, există o parte a lor pe care o simt pe deplin. Sper că o vei simţi şi tu. Nădăjduiesc aceasta pentru că trebuie să înveţi a-l lăsa pe soţul tău să-şi sprijine capul din când în când pe pieptul tău, ca să-l drăgălăşeşti…

E timpul acum să ne întoarcem la Tarzan. N-am avut prilej să-l întreb pe psihiatrul care se ocupă de tatăl tânărului dacă soţia acestuia avea vreo idee despre ambiţia bărbatului său, şi cum ar fi putut s-o îmblânzească. Ar fi, desigur, nedrept s-o acuzăm pe ea. Nu este imposibil să-i fi oferit ce este mai bun în ea, şi totuşi, să fi reuşit foarte puţine lucruri. Totuşi, tu vei reuşi dacă vei putea să înţelegi că “băiatul” tău vrea adeseori să aibă prioritate şi să fie puternic şi curajos. Atunci el doreşte să-l priveşti cu admiraţie.

De fiecare dată când constaţi o asemenea dispoziţie, aleargă fără întârziere să aduci un scaun, să se urce pe el, şi nu pleca; stai în faţa lui strălucind de admiraţie. Fă-l să simtă că el este totul pentru tine.

Dă slavă Bunului Dumnezeu când se simte aşa şi nu-l desconsidera atunci când îşi doreşte spontan să joace puţin cu tine rolul lui Tarzan.

E posibil ca toate acestea să amintească de o melodramă, cum am spus la început. Totuşi, în dragostea dintre o femeie prudentă şi un bărbat norocos există întotdeauna un pic de melodramă.

Cehov avertiza că piesele lui pot cauza exasperare celor care nu pot să înţeleagă scopul lor înalt. Spunea că respon¬sabilitatea lui ca dramaturg este să problematizeze. Rămâne ca publicul să găsească soluţiile potrivite la problemele ridicate de el.

Îmi pare rău că în aceste scrisori vin momente când şi eu trebuie să te las să te problematizezi, precum Cehov.

Avem şi aici o asemenea situaţie. Pot să-ţi descriu cum sunt bărbaţii, pot să te atenţionez că trebuie să afli totul despre ei, dar nu pot să-ţi spun cum poţi fi femeie.

Aflându-ne într-o fundătură, hai să încheiem această scrisoare cu o fericire. O vom denumi “Fericirea bărbatului norocos”: “Fericit este bărbatul căruia i s-a rânduit o femeie care îl adoră pentru puterea bărbăţiei lui, dar ştie şi să-l mângâie din când în când, ca o mamă care-şi consolează copilaşul.”
Al tău, cu admiraţia şi căldura pe care poţi să le nutreşti pentru bărbatul tău.
Tata

Your response: