Din „Îndrumarea vieţii”
De Dr. Fr. W. Forster
Editura Panaghia 2006

IX. PROBLEMA SEXUALĂ

5. Dezvoltarea personalităţii

Apărătorii iubirii libere vorbesc adesea despre dezvoltarea personalităţii în legăturile libere şi despre aşezământul zilnic al căsătoriei pe viaţă care retează avânturile individuale.

Tuturor acestor fanatici le recomandăm, spre a se mai potoli, un capitol din „Metafizica iubirii” de Schopenhauer. Agerul filozof ne atrage aici luarea-aminte: nu individul se perpetuează, ci specia care caută să-şi menţină şi să-şi înnoiască viaţa; ea ştie să atragă pe individ la acest scop prin farmece şi nuri şi să-l îmbrobodească în aşa chip, încât emoţia cea mai impersonală să-i pară evenimentul central al vieţii personale. Aceasta e marea amăgire a naturii, pe care cei mai mulţi n-o pricep, fireşte, decât pe urmă. În nuvelele lui Boccaccio nu se zugrăveşte altceva decât imboldul speciei, care râde şi-şi bate joc de drepturile şi pretenţiile individului pe care le calcă în picioare.

Cine cercetează, într-un moment de luciditate, viaţa-i amoroasă cu multele ei orbiri, cu trădările-i nechibzuite şi înşelăciunile-i tăinuite şi netăinuite, nu poate să nu găsească hazlii toate declamaţiile cu iubirea liberă şi personalitatea nesilită şi-şi va explica aceste amăgiri de sine ca rodul cel mai de admirat al imboldului speciei.

De bună seamă, Schopenhauer merge prea departe când caracterizează întregul tărâm al iubirii sexuale ca o simplă romanţă a imboldului speciei. Căci la oamenii nobili instinctul dragostei se îmbină c-un şir de simţăminte mai înalte din viaţa sufletească personală; tocmai aceste simţăminte mai înalte, însă, reclamă statornicie şi credinţă.

În credinţă se dă la iveală adevărata dezvoltare a personalităţii, biruinţa individului asupra tiraniei imboldului speciei. De aceea rânduielile severe, izvorâte din spiritul acesta de statornicie, înseamnă adevărata cetate a personalităţii faţă de asaltul pentru conservarea speciei: în aparenţă sunt o încătuşare a individului în vederea interesului social; în realitate, însă, o frână a imboldului sălbatic şi capricios al speciei în interesul individului şi a tot ce se numeşte în viaţă caracter. Ele sunt, totodată, singura rostire vrednică a iubirii adevărate şi adânci ale cărei cerinţe cavalereşti nu se pot satisface cu jurăminte trecătoare, ci numai cu legăminte statornice.

Your response: