din “Mama”, de PS Ioan Suciu
Cu un suspin pudic rosteşte această propoziţie de scuză. Nu este niciodată bătrână femeia care poate să poarte în sân un copil. Cu fiecare copil tinereţea se revarsă asupra ei, o înconjoară, o pătrunde, îi colorează gândurile şi-i parfumează inima. Bătrâneţea vine odată cu refuzul sau neputinţa de-a mai avea copii. Femeia se simte bătrână, ca un pom scorburos şi plin cu licheni, când nu mai ştie sau nu mai poate să-şi înflorească sânul.
Ce vor spune cei mici, dar fetele mari de măritat, copiii cum mă vor privi? „La vârsta aceasta?” să zâmbească suratele si vecinele? Mai întâi previi curat şi grav pe cei mai mici. „Vă mai vine un frăţior. Este între noi, însă nu-l veţi putea vedea încă. Dumnezeu l-a creat şi i-a pregătit un leagăn mic şi cald sub inima mamei. Când Dumnezeu vrea să vă mai dea un frate, trimite un suflet în mama, iar mămica îl ascunde şi-l lasă să doarmă lângă inima ei. Aici îşi ia un trup şi creşte. Când nu va mai încăpea, vine îngeraşul şi-l scoate şi-l aşează în pătuc…“.
Şi de ce nu-l aşază dintr-odată? Ştiţi voi că floricelele mai întâi sunt o sămânţă mică în pământ. Aşa e şi copilul, iar mama este grădina în care l-a semănat bunul Dumnezeu. Şi voi aţi fost în mine, ca într-o grădină şi, fiindcă v-am iubit mult împreună cu tăticul, ne-am rugat lui Isus să vă aducă. Şi v-a adus...”.
Adesea, ba aproape totdeauna, cei mai mici, cei din urmă sunt cei mai dragi, mângâietorii şi lumina ochilor, ţinta nădejdilor şi propteala bătrâneţii. Nu am văzut niciodată o familie în care mama să se căiască de ultimul născut, sosit după o pauză mai lungă, sau după planuri demult încheiate.
