din “Bioetica si taina persoanei – perspective ortodoxe”
Editura BIZANTINA
Orice taină este o transcendere a separării noastre unii de alţii şi a alienării. În cazul căsătoriei, fiecare persoană, fiecare dintre soţi este chemat să devină conştient de prezenţa divină a celuilalt. Amândoi, soţul şi soţia, trebuie să dărâme zidul distanţei şi al minciunii. Când se produce acest lucru, unirea conjugală este mai puternică decât moartea, nemaiputând fi „ruptă de nimeni”.
În această relaţie, masculinul nu este niciodată exclusiv polul activ, iar femininul nu este niciodată exclusiv polul pasiv. Temeiul oricărei relaţii sacramentale este faptul că bărbatul şi femeia îşi sunt complementari: există o reciprocitate a dăruirii şi a primirii, o întâlnire a reciprocităţii.
Nici unul dintre cei doi nu trebuie să-l considere pe celălalt ca pe un mijloc pentru un scop, oricât de apreciat sau de spiritual ar fi acest scop.
Nici unul dintre cei doi nu trebuie să folosească această relaţie pentru vreun scop oarecare, în care celălalt să nu fie implicat deplin şi personal ca partener şi participant activ şi cooperant.
Asta înseamnă că partenerii nu ar trebui să caute în celălalt realizarea propriei existenţe sau o dependenţă a unuia de celălalt. Nu pot să-l fac pe soţul meu responsabil pentru vidul meu personal. În orice moment, am nevoie să descopăr în Dumnezeu posibilitatea de a umple acest vid: Dumnezeu este Cel Care mă face să înţeleg că sunt iubit; Dumnezeu este Cel Care îmi dă puterea de a-l iubi pe celălalt. Aici întâlnim din nou „caracterul monahal” al relaţiei conjugale.
Căsătoria nu este o soluţie magică pentru problemele existenţei. Cum ar putea exista o căsătorie care să fie la înălţimea unor asemenea aşteptări? Mai este de mirare că eşuează căsătoriile, când noi spunem astăzi că partenerul nostru ne este „a doua jumătate”, când nu ne considerăm persoane întregi în această taină ? Iubirea personală implică o demnitate şi o identitate depline, fără nici o diminuare a celeilalte persoane. Integralitatea şi integritatea persoanei sunt indispensabile pentru o căsătorie sănătoasă. Iar integralitatea presupune sinceritate şi nu amabilitate. Iubirea este atât un act de credinţă, cât şi un act de fidelitate. A minţi, a se despărţi de celălalt, a nu spune adevărul întreg rămân permanent o ispită.
Asta înseamnă că dacă vrem să existe intimitate în iubire, trebuie să existe şi posibilitatea conflictului. În căsătoriile în care nu există conflict, nu există, de regulă – sau există riscul de a nu exista – sinceritate. În societate, ca şi în Biserică, suntem instruiţi să fim politicoşi. Este ca şi cum am învăţa să fim nesinceri. Şi atunci, când suntem trişti sau înfuriaţi, zâmbim; spunem lucruri la care nu ne gândim.
Iar ceea ce nu este discutat deschis rămâne nerezolvat şi provoacă suferinţe copiilor noştri.
Trebuie să fim sinceri faţă de eşecurile noastre, deschişi în privinţa sentimentului de vid pe care îl trăim. Aceste aspecte reprezintă o parte nepreţuită a relaţiilor noastre. Iată de ce căsătoria este deopotrivă ceva care separă şi uneşte; prin care ne distanţăm şi ne apropiem de celălalt.
Un poem de Khalil Gibran, intitulat „Căsătorie”, subliniază acest paradox al stării de separare şi de proximitate în iubire:
V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi fi împreună când aripile albe ale morţii vă vor vântura zilele.
Da, veţi fi împreună în memoria tăcută a lui Dumnezeu.
Dar există spaţii în această unire a voastră.
Lăsaţi ca vânturile cerului să danseze între voi. lubiţi-vă unul pe altul, dar nu faceţi un lanţ din iubire.
Să fie mai degrabă o mare mişcătoare între ţărmurile sufletelor voastre. Umpleţi-vă cupele unul altuia, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Dansaţi şi cântaţi împreună şi bucuraţi-vă, dar fiecare să-i permită celuilalt să fie singur.
Aşa cum corzile lăutei sunt singure, deşi freamătă la aceeaşi muzică.
Dăruiţi-vă unul altuia inima, dar fără a o pune sub paza celuilalt.
Pentru că doar orchestra vieţii poate să cuprindă inimile voastre.
Şi ţineţi-vă în picioare unul pe altul, dar fără a rămâne peste măsură împreună.
Pentru că coloanele templelor se află la distanţă una de alta.
Iar umbra stejarului nu se suprapune peste umbra chiparosului.
