Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001
Niceea, Asia Mică, sec. XII
După moartea soţiei sale, Irina, s-a căsătorit a doua oară cu Constanţa, fiica lui Frederik al II-lea Hohenstaufen, pe la 1244. Împăratul Ioan a avut un fiu, Teodor, care avea să domnească după el sub numele de Teodor Laskaris (1254-1258).
Într-o zi, cu mâhnire văzând împăratul strălucirea veştmintelor fiului său, i-a spus: „Oare nu ştii că acest veştmânt, ţesut cu fir de aur şi mătase, este sudoarea şi sângele norodului? Grija ta trebuie să se îndrepte spre bunăstarea oamenilor, iar nu spre bogăţia ta. Căci trebuie să socoteşti că bogăţia împăratului este a supuşilor săi” Împăratul preţuia mult pe monahi şi clerici şi adeseori se bucura să fie alături de ei, socotindu-i oameni ai lui Dumnezeu.
Prin iscusita sa diplomaţie şi vitejia ostăşească, împăratul Ioan a fost în stare să întărească şi să ducă mai departe reuşitele socrului său, punând temelie puternică continuării Imperiului Bizantin la Niceea şi recâştigând toate pământurile din Asia Mică ce fuseseră luate de cruciaţi după cucerirea Constantinopolului în 1204.
Când a murit, în 1254, „cinstit deopotrivă de supuşii săi şi de duşmani”, a fost înmormântat în Mânăstirea Mântuitorului pe care a ctitorit-o. Când sfintele sale moaşte au fost dezgropate, o plăcută mireasmă i-a întâmpinat pe credincioşi. Deşi fusese ascuns în pământ vreme de şapte ani, trupul său a rămas nestricat, arătând la fel ca atunci când era în viaţă. Prin sfintele sale moaşte s-au săvârşit mulţime de minuni.









