Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

4 Noiembrie

Niceea, Asia Mică, sec. XII

            Ioan Dukas Vataţis s-a născut pe la 1192. S-a căsătorit cu Irina, fiica lui Teodor Laskaris, împăratul Niceiei. Era foarte preţuit pentru cuviinţa sa, curăţia vieţii, seninătatea chipului, dreptatea sa şi felul cum vorbea cu oamenii în orice zi. La moartea socrului său, în 1222, a ajuns urmaşul lui ca împărat al Niceiei, domnind sub numele de Ioan al III-lea. Suirea pe tron nu l-a făcut să-şi schimbe felul de viaţă statornicit mai înaintea. De aceea poporul a continuat să-l preţuiască şi să-l iubească.

            El s-a făcut ocrotitorul celor nedreptăţiţi, cumpănă a dreptăţii şi izvor de milostiviri. Stăruia  în ostenelile sale zicând rugăciunea lui Iisus. Prin el au venit la credinţă şi un număr însemnat de evrei. Nemăsurata sa dragoste de Ortodoxie s-a oglindit şi în încercarea de a săvârşi unitatea cu Biserica Apuseană, fără a ştirbi credinţa ortodoxă.

După moartea soţiei sale, Irina, s-a căsătorit a doua oară cu Constanţa, fiica lui Frederik al II-lea Hohenstaufen, pe la 1244. Împăratul Ioan a avut un fiu, Teodor, care avea să domnească după el sub numele de Teodor Laskaris (1254-1258).

Într-o zi, cu mâhnire văzând împăratul strălucirea veştmintelor fiului său, i-a spus: „Oare nu ştii că acest veştmânt, ţesut cu fir de aur şi mătase, este sudoarea şi sângele norodului? Grija ta trebuie să se îndrepte spre bunăstarea oamenilor, iar nu spre bogăţia ta. Căci trebuie să socoteşti că bogăţia împăratului este a supuşilor săi” Împăratul preţuia mult pe monahi şi clerici şi adeseori se bucura să fie alături de ei, socotindu-i oameni ai lui Dumnezeu.

Prin iscusita sa diplomaţie şi vitejia ostăşească, împăratul Ioan a fost în stare să întărească şi să ducă mai departe reuşitele socrului său, punând temelie puternică continuării Imperiului Bizantin la Niceea şi recâştigând toate pământurile din Asia Mică ce fuseseră luate de cruciaţi după cucerirea  Constantinopolului în 1204.

Când a murit, în 1254, „cinstit deopotrivă de supuşii săi şi de duşmani”, a fost înmormântat în Mânăstirea Mântuitorului pe care a ctitorit-o. Când sfintele sale moaşte au fost dezgropate, o plăcută mireasmă i-a întâmpinat pe credincioşi. Deşi fusese ascuns în pământ vreme de şapte ani, trupul său a rămas nestricat, arătând la fel ca atunci când era în viaţă. Prin sfintele sale moaşte s-au săvârşit mulţime de minuni.

Your response: