Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

12 Noiembrie
Cipru şi Egipt, sec. VI – VII

    Sfântul Ioan s-a născut pe la anul 560 în insula Ciprului, unde a şi crescut. A fost crescut ca un adevărat creştin, dându-i-se o educaţie deosebită de către aleşii săi părinţi, în a două jumătate a veacului al şaselea. Tatăl său, Epifanie, al cărui nume înseamnă  „strălucitor”,  a făcut atâtea fapte strălucitoare şi deosebite (precum şi numele său arată), încât a fost ales căpetenia ocârmuirii insulei Ciprului.

La vârsta potrivită, Ioan a fost căsătorit, din ascultare faţă de părinţii săi. De la începutul vieţii sale de familie era cunoscut pentru cucernicia sa. Unul dintre contemporanii săi a scris mai târziu: „Era întotdeauna prietenos cu toată lumea, ajutând, sfătuind şi îmbărbătând, împăcând pe cei învrăjbiţi, făcând bine şi vădindu-şi dragostea de virtute în orice chip”.

Ioan şi soţia au avut mulţi copii. Nu ştim totuşi nimic mai mult despre familia sa, căci toţi copii au murit tineri, ca şi soţia sa, lăsându-l singur. Astfel stând lucrurile, el începu să se dăruiască şi mai mult nevoinţelor şi rugăciunii, cugetând numai cum să placă Domnului.

Virtutea şi bunătatea sa erau aşa de neobişnuite, încât atunci când patriarhul Alexandriei a murit în 611, una din rudele lui Ioan, patricianul Nichita, cu sprijinul de obşte al cetăţenilor Alexandriei, l-a sfătuit pe împăratul Iraclie să-l pună patriarh al Alexandriei. Acest fapt era cu atât mai însemnat cu cât Ioan era încă mirean! Deşi fără voia sa, a fost de îndată hirotonit şi sfinţit patriarh.

Cei mai mulţi dintre creştinii din Alexandria acelei vremi era monofiziţi – neprimind hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic. Dar pentru nemaipomenita lui bunătate şi dragoste – pentru adevărata trăire a Evangheliei -  la moartea sa, doar opt ani mai târziu, mulţi se reîmpăcaseră cu Biserica Ortodoxă. Căci atunci când venise în scaunul episcopal erau doar şapte biserici ortodoxe în cetate, însă la moartea sa numărul lor era de zece ori mai mare.

În viaţa sa putem vedea una dintre trăsăturile aparte ale ascetismului bizantin timpuriu: accentul pus pe slujirea săracilor şi asupriţilor. După una din Vieţile sale, „când Sfântul Ioan şi-a luat în primire scaunul, îndată a poruncit să se tocmească un înscris cu <<toţi stăpânii mei, până la cel mai de pe urmă>>. Întrebat ce înţelege prin aceasta, el a răspuns: <<Oamenii pe care îi numiţi săraci şi cerşetori sunt stăpânii şi ajutătorii mei, căci numai ei pot să ne ajute cu adevărat şi să ne ducă în Împărăţia cerurilor>> Lista ajungea la şapte mii cinci sute de nume; tuturor acestora le dădea milostenie zilnic.

Nu numai că împărţea el însuşi (sau poruncea să se împartă) săracilor şi nevoiaşilor toţi banii pe care îi avea la îndemână ca patriarh, ci zidise şi multe azile pentru săraci, ca şi case pentru străini. Se hotărâse că cei ce locuiau în ele trebuiau hrăniţi pe cheltuiala Bisericii. El a mai zidit şapte case de naştere pentru femeile sărace, pentru a locui acolo când îşi năşteau copiii. Ele urmau să stea acolo şapte zile întregi, spre a se puteam odihni netulburate; apoi li se dădea milostenie şi erau trimise acasă.

Ioan nu a şovăit să ia dări de la clericii din întregul patriarhat, în folosul celor mai săraci. Iar când Ierusalimul a fost jefuit de perşi în 614, el a trimis belşug de ajutoare Bisericii de acolo, cu o scrisoare către patriarh unde spunea: „Dar nu cumva, preacinstite Stăpâne, să înscrii undeva nevrednicul meu nume; ci mai curând stăruie la Hristos ca să fie scris în cartea cu adevărat fericită”.

Deşi era atât de darnic cu ceilalţi, el însuşi trăia foarte simplu. Nu voia să bea vin scump, să doarmă pe aşternuturi scumpe ori să îmbrace veşminte alese. Aflând că unii dintre slujitorii săi primeau mită şi „căutau la faţa omului”, îndată i-a chemat laolaltă. Fără a le spune nimic despre cele ce făceau, le-a sporit lefurile. Apoi a rânduit cu străşnicie ca nimeni să nu mai primească mită.

Unul din biografii săi, Episcopul Leontie, care l-a cunoscut personal, după ce arată câtă grijă avea pentru dumnezeiasca Liturghie, spune: „Însă lucrul cel mai de seama din viaţa sfântului patriarh era acesta: deşi nu ţinuse rânduiala călugărească, căci nu-şi petrecuse vremea în biserică printre clerici, ci trăise în căsătorie legiuită cu soţia sa; în ciuda faptului că a rămas mirean până în ceasul când a fost sfinţit patriarh, stăpânea totuşi atât de bine rânduielile bisericeşti şi ajunsese  la o asemenea înălţime a virtuţii, încât întrecea pe mulţi dintre cei se făcuseră vestiţi în nevoinţele pustniceşti”

Sfântul Ioan Milostivul este îndeosebi vrednic de pomenire pentru felul cum reuşea pe deplin să biruiască răul cu binele. O altă întâmplare tipică pentru felul vieţuirii Sf. Ioan vădeşte această trăsătură tipică. Întâmplarea e legată de unul din cârmuitorii locali – fratele său adoptiv, Nichita patricianul, care-l recomandase împăratului. Nichita fusese convins de nişte clevetitori să se ducă la sfântul spre a-i cere pentru împărat o mare sumă de bani ce fusese dată Bisericii. Sf. Ioan i-a spus că nu poate da unui împărat pământesc banii ce fuseseră daţi Împăratului ceresc. Însă i-a spus lui Nichita ca banii lui Hristos se aflau sub patul său, iar Nichita putea să facă cum voia. Atunci Nichita începu să ia aproape toţi banii, lăsând doar o mică sumă patriarhului. Pe când oamenii săi cărau banii, alţi oameni veneau cu ulcioare pe care scria: „Miere din cea mai bună”. Nichita a citit înscrisurile şi a cerut patriarhului să-i trimită din mierea aceea, „căci ştia bine că sfântul nu ţinea mânie”. Între timp oamenii ce duceau ulcioarele i-au descoperit Sf. Ioan că erau pline de bani, nu cu miere. Auzind acestea, Sf. Ioan i-a trimis un urcior lui Nichita cu o scrisoare ce spunea: „Stăpânul nostru, Care a spus: Nu te voi părăsi, nici te voi lăsa (Evr. 13, 5) nu poate minţi, şi este Dumnezeu adevărat. Deci oamenii stricăcioşi nu-l pot îngrădi pe Dumnezeu, Care dă viaţă şi hrană tuturor. Drum bun”. După cum au fost învăţaţi, oamenii care i-au dus ulciorul lui Nichita, l-au deschis în prezenţa sa şi i-au dat scrisoarea. Când şi-a dat seama că banii pe care el îi luase au şi fost înlocuiţi de Dumnezeu şi când a citit mesajul despre „oamenii stricăcioşi ce nu-l pot îngrădi pe Dumnezeu”, Nichita a fost străpuns la inimă. Şi-a lăsat prânzul şi s-a dus direct la patriarh, ducându-i toţi banii luaţi de la el, ulciorul de bani şi trei sute de lire din banii săi, spre a fi daţi Bisericii. El i-a cerut iertare şi a spus că va face bucuros orice canon de pocăinţă, dacă patriarhul i-ar da. Însă sf. Ioan „nu l-a mustrat pentru ceea ce făcuse, ci mai curând l-a mângâiat cu cuvinte de alinare.” Din acea zi s-au legat cu mare dragoste.

În 619 , Nichita dregătorul l-a înduplecat pe Sf. Ioan să-l însoţească într-o vizită la Constantinopol, spre a-l vedea pe împăratul. Oprindu-se în insula Rhodos, patriarhul s-a îmbolnăvit grav. Simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a dus cu corabia în Cipru, patria sa, unde a murit în pace la Amathus, oraşul naşterii sale, la 12 noiembrie 619.