Din „Fundamentele bioeticii crestine - perspectiva ortodoxa”
Engelhardt, Tristram H., jr.
Editura Deisis

Biserica primului mileniu pune un accent major pe legătura dintre sexualitate şi reproducere fără a plasa însă sexualitatea maritală într-o înţelegere de tipul unei legi naturale întemeiată pe o descriere filozofică a înclinaţiilor naturale sau a finalităţilor biologice. A înţelege obligaţiile sexuale umane în asemenea termeni ar însemna întemeierea comportamentului moral uman pe natura căzută. Dacă încercăm să citim morala sexuală umană plecând de la descoperirile unei descrieri socio-biologice aristotelice, scolastice sau chiar post-darwiniste a sexualităţii umane, atunci vom încerca în chip ironic o descriere a modului de apropiere de Dumnezeu în termenii naturii după cădere, în termenii consecinţelor păcatului lui Adam, în cei ai înclinaţiilor caracteristice pentru natura umană decăzută, mai degrabă decât în termenii scopului tuturor scopurilor: împărăţia lui Dumnezeu.

Bioetica creştină a sexualităţii situează unirea trupească în interiorul Tainei Nunţii, care e o cale spre sfinţenie. Accentul e pus pe o relaţie întemeiată în rai şi care va fi restabilită pentru rai. O descriere pur biologică ar umbri finalitatea centrală: Dumnezeu.Abordarea tradiţională creştină a căsătoriei ia în serios caracterul întrupat al existenţei umane, fără a reduce comportamentul sexual conjugal corespunzător la termeni pur biologici. De exemplu, Sfântul Pavel avertizează: „Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea? Pentru că — zice Scriptura — cei doi vor fi un trup” (1 Co 6, 16). O unire sexuală ilicită nu este rea doar fiindcă promiscuitatea împrăştie intimitatea şi ignoră responsabilitatea. Mai există o apreciere a semnificaţiei devenirii un singur trup şi o recunoaştere a faptului că adevărata unire trupească potrivită este cea conjugală.

Unirea trupească a soţului şi soţiei e afirmată fără a dezvolta însă o descriere biologică a actelor naturale şi nenaturale. Există o recunoaştere a importanţei unirii trupeşti întrucât realizarea falsă a acestei uniri îi afectează în grade diferite pe cei implicaţi. Unirile trupeşti au semnificaţie ontologică. „Fugiţi de desfrânare. Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său” (1 Co 6, 18). Unirile trupeşti greşit direcţionate (porneia; desfrânare, curvie) handicapează moral şi metafizic, îndepărtându-se de căutarea sfinţeniei şi a unirii cu Dumnezeu. întrucât de Dumnezeu ne apropiem în integralitatea condiţiei noastre întrupate, modul în care acţionăm cu trupurile noastre ne afectează duhovniceşte.

La urma urmei, legea naturală e scânteia iubirii lui Dumnezeu în natura noastră, nu starea de lucruri biologică pe care o găsim în natura căzută. Legea naturală nu e o constrângere externă obiectivă, ci voinţa Dumnezeului Celui Viu experimentată în conştiinţa noastră. Această lege naturală, legea lui Dumnezeu în natura noastră, cheamă la împlinirea sexualităţii trupeşti doar în cadrul căsătoriei.

Desfrâul, adulterul, masturbarea, zoofilia şi actele homosexuale sunt condamnate ca nenaturale faţă de unirea soţului şi soţiei, fără ca asemenea comportamente să fie situate în cadrul unei justificări filozofice discursive pentru aprecierea anumitor acte drept naturale sau nenaturale. O asemenea abordare discursivă nu poate pătrunde realităţile duhovniceşti centrale ale acestei chestiuni.

Actele sexuale nenaturale sunt cele ce în diverse grade merg împotriva unirii normative a lui Adam şi a Evei.

Prin referire la afirmarea căsătoriei experiate şi celebrate în Tradiţie, creştinismul are o bază canonică pentru a eticheta anumite dorinţe, porniri, acte şi uniri sexuale ca fiind nenaturale, deviante şi perverse. Acestea nu sunt judecăţi asupra nefirescului, perversităţii sau devianţei unor acte în sensul medical sau biologic secular al acelor comportamente ce constituie adaptări nereuşite cu referire fie la o adaptare inclusivă, fie la o împlinire personală. Punctul de referinţă moral-teologic creştin pentru caracterul adecvat al unui comportament sexual este crearea oamenilor ca bărbaţi şi femei şi restaurarea unirii lui Adam şi a Evei în Taina Nunţii.

Această recunoaştere că prin natura creaţiei noastre relaţiile sexuale trebuie să aibă loc doar între soţ şi soţie nu trebuie să umbrească, şi cu atât mai puţin să nege, recunoaşterea specială a faptului că, potrivit Sfântului Apostol Pavel, anumite activităţi sexuale, cum ar fi relaţiile homosexuale, sunt profund nefireşti.

„De aceea Dumnezeu i-a predat unor patimi de necinste; că şi femeile lor au preschimbat legăturile fireşti cu acelea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, părăsind fireasca legătură cu femeia, în pofta lor s-au aprins unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea şi primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rm 1, 26-27).

Nici nu se vrea o negare a faptului că unirea sexuală cu un animal este de două ori nefirească prin aceea că rupe deplin sexualitatea de unirea bărbatului cu femeia şi nu doar de patul conjugal. Legea lui Dumnezeu înscrisă în firea noastră şi arătată în cartea Facerii şi în Evanghelii e găsită doar în unirea soţului şi soţiei. În aceşti termeni, desfrânarea şi adulterul sunt nenaturale şi ele.

Actele sexuale sunt condamnate cu referire la crearea oamenilor ca bărbaţi şi femei, cu referire la o revelaţie care descoperă Taina Nunţii ce binecuvântează unirea trupească a soţului şi soţiei.

Lumea în care ne aflăm datorită căderii este stricată în însăşi rădăcinile ei, aşa încât istoria evoluţiei sexualităţii umane e ea însăşi radical nenaturală, deviantă şi perversă (istoria omenirii are un caracter determinat de păcat), astfel încât desfrânarea, adulterul şi actele homosexuale pot, în anumite circumstanţe, să maximizeze adaptarea inclusivă. În termeni medicali seculari poate să nu existe nici o bază pentru a susţine că homosexualitatea este o formă de boală ori infirmitate, sau pentru a considera homosexualitatea ca deviantă şi perversă biologic. În contextul acestei lumi homosexualitatea, adulterul şi desfrânarea pot fi biologic normale şi sănătoase, în sensul că sunt adaptative. Cu alte cuvinte, pot părea comportamente de aşteptat sau chiar potrivite, dat fiind un orizont imanent de preocupări şi o înţelegere seculară a istoriei evoluţiei umane.

Focalizarea creştină nu este asupra sănătăţii sau bolii în sensul biologic sau medical secular a ceea ce în termenii unor presupoziţii seculare poate fi recunoscut ca necesitând tratament (deşi aceasta nu împiedică susţinerea unor tratamente psihologice sau medicale pentru depăşirea pornirilor deviante). Conceptele seculare de boală şi de sănătate sunt situate în cadrul angajamentelor morale şi valorice cosmopolite liberale în vederea adaptării umane, ce merg în sens opus celor ale creştinismului tradiţional. Aceste scopuri de adaptare cu succes în termeni deplin imanenţi definesc înţelegerea seculară a sănătăţii şi bolii. Boala şi sănătatea sunt definite cu referire la un anumit mediu şi la scopurile adaptării. Creştinii tradiţionali recunosc drept mediu de referinţă pentru oameni Edenul, şi ca scop al întregii adaptări căutarea sfinţeniei.

În particular, focarul pentru o sexualitate potrivită e oferită de afirmaţia lui Hristos referitoare la crearea oamenilor ca bărbat şi femeie (Mt 19, 4-6) şi de recunoaşterea de către Biserică a unirii lor ca sfântă (Ef 5, 22-32).

Din acest motiv, aşa cum s-a arătat deja, dorinţele trupeşti, altele decât cele între soţ şi soţie, sunt nenaturale, întrucât sunt dezordonate şi ţintesc îndepărtarea de mântuire. Dorinţele, unirile şi actele homosexuale sunt şi mai deviante întrucât îndepărtează radical sexualitatea de la unica ei expresie potrivită: unirea soţului cu soţia. Pentru creştinismul tradiţional, termenii de „deviant” şi „pervers” au un sens profund, dată fiind recunoaşterea scopului vieţii omeneşti; ei înseamnă recunoaşterea faptului că anumite acţiuni îndepărtează de sfinţenie. Dorinţele, unirile şi actele sunt perverse atunci când direcţionează greşit afecţiunea, energiile şi interesele sexuale în moduri recunoscute de Biserică drept moduri care îndepărtează de unirea cu Dumnezeu.

Masturbarea a fost şi ea recunoscută ca sexualitate greşit direcţionată, şi deci nefirească, dar care cel puţin nu implică a unire trupească greşit direcţionată. Unirea trupească din actul sexual trupesc are o greutate metafizică: „şi cei doi vor fi un trup” (Mc 10, 8). Deşi e un act rău care direcţionează greşit sexualitatea, masturbarea nu realizează o unire greşită. E aşadar de înţeles de ce cu privire la masturbare canonul Sfântului Ioan Postitorul prescrie doar o excomunicare de 40 de zile: „Cel ce a făcut malahie [masturbare], 40 de zile se pedepseşte, cu mâncare uscată hrănindu-se, în fiecare zi făcând 100 de metanii”.

Într-adevăr, întrucât nu implică o unire nelegiuită, chiar şi masturbarea reciprocă cere o pocăinţă timp de 80 de zile: „Iar amestecare cu alţii, ca una ce face malahia îndoită, primeşte epitimia arătată până la 80 de zile”. Canonul recunoaşte că, deşi masturbarea este o formă de sexualitate greşit direcţionată, nu implică un act încă şi mai rău, o unire în trup direcţionată greşit. Această viziune este implicită şi în canonul care specifică: „Va primi epitimia însă pentru malahie şi între femei aceea care s-a sărutat şi s-a pipăit cu un bărbat, dar nu a fost stricată”. Sexualitatea în afara căsătoriei fără unire trupească, deşi implică angajarea nenaturală în sexualitate, în afara patului conjugal, şi deşi este foarte serioasă şi gravă, evită totuşi o unire greşită.

Rezumând, desfrânarea implică un act împotriva naturii prin alegerea unui partener care nu e cel al nostru, pe când adulterul însumează nedreptatea luării partenerului altuia şi răul stricării curăţiei unei uniri binecuvântate de Dumnezeu. O unire cu o persoană de acelaşi sex sau cu un animal implică o unire trupească deplin rău direcţionată nu doar de la unirea soţului cu soţia, dar şi de la cea a bărbatului cu femeia. Canoanele Bisericii reflectă o apreciere a caracterului întrupat al condiţiei umane, fără a face apel la o lege naturală care înrădăcinează legea naturală în caracterul biologiei noastre căzute.

Concentrarea este în schimb pe un adevăr biblic: sexualitatea este direcţionată spre unirea soţului cu soţia într-un singur trup în scopul zămislirii de prunci şi al însoţirii într-o relaţie reciprocă menită să ducă în cele din urmă dincolo de patimă. Această complexă apreciere a sexualităţii e articulată fără invocarea unor finalităţi biologice. Temeiul ei ultim e în căsătorie ca icoană a unirii unice a lui Hristos cu Biserica, astfel încât desfrânarea, adulterul şi sodomia au un caracter de idolatrie.

Contactul sexual anal poate părea un contraexemplu în favoarea unei descrieri biologic orientate a actelor nenaturale. Canonul 30 al Sfântului Ioan Postitorul specifică: „Copilul, de se va pângării de cineva, să nu intre în preoţie. Căci deşi acela, din cauza nevârstniciei, nu a păcătuit, dar vasul s-a sfărâmat şi netrebnic s-a făcut pentru sfânta slujbă. Iar dacă pe coapse a primit scurgerea, canonisindu-se potrivit, nu se va opri să se aducă la preoţie”.

Mai degrabă decât să invite la o descriere filozofică a unui comportament nenatural în mod biologic (ambele acţiuni trebuie interpretate ca nenaturale), canonul invită la o apreciere a întinării, a vătămării care poate avea un impact în inimă. Implică la fel de bine o apreciere asupra modului în care cei ce se apropie cel mai mult de ce este sfânt (adică preoţii) se pot expune riscului din partea nesfinţeniei. E o recunoaştere a unor daune care nu pot fi deplin vindecate în lumea aceasta. În joc e o apreciere a sensului penetrării pentru unirea trupească, precum şi recunoaşterea contrastului dintre penetrarea şi primirea vaginală şi penetrarea şi primirea anală, prima împlinind unirea trupească a soţului cu soţia chiar atunci când reproducerea nu este posibilă, cea de-a doua realizând la o antiicoană necurată şi spurcată a unirii maritale, limpede condamnată în Tradiţie.

Unele canoane adăugate de Sfinţii Agapie (t 1812) şi Nicodim (1749-l809) la cele ale Sfântului Ioan Postitorul (acelaşi Ioan IV, patriarhul Constantinopolului, f 595) oferă o apreciere ulterioară a implicării trupului în acte sexuale rău direcţionate prin contrastul între pedepsirea relaţiilor sexuale ilicite care ar putea fi săvârşite fără folosirea unui penis sau cel puţin a unui penis erectibil (depinzând de vârsta la care persoana a fost castrată sau de gradul în care castrarea a fost radicală, implicând îndepărtarea ambelor testicule şi a penisului) şi condamnarea contactului sexual anal chiar în cadrul căsătoriei.

„Dacă o femeie ar păcătui cu un famen se pedepseşte cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii. Dacă va face cineva sodomie cu soţia sa, se pedepseşte pe opt ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi, şi făcând în fiecare zi 200 de metanii”. Relaţia ilicită a unei femei cu un eunuc pare a fi tratată ca un fel de desfrânare simplă, în ciuda asemănării trăsăturilor multor asemenea uniri trupeşti de acest fel.

O activitate sexuală greşit direcţionată vatămă duhovniceşte, chiar dacă oarecum involuntar, întrucât patima are o forţă constrângătoare. Din acest motiv, după cum vom vedea în capitolul 6, creştinilor li s-a îngăduit în chip tradiţional să se arunce mai degrabă în moarte decât să fie violaţi sexual. Creştinismul tradiţional recunoaşte păcate „fără de voie” şi „cu neştiinţa”. Chiar dacă ar exista comportamente sexuale ilicite care sunt „determinate genetic”, astfel încât cei implicaţi în ele „nu-şi aleg stilul lor de viaţă” (de exemplu, stiluri de viaţă modelate de impulsul de a comite adulter sau al implicării în acte homosexuale), totuşi acele comportamente şi stiluri de viaţă rămân păcătoase: ele abat de la căutarea sfinţeniei.

Vor fi păcate, deşi fără de voie. Asemenea comportamente cer pocăinţă chiar atunci când nu pot fi controlate. Cel puţin ca voinţă secundară, trebuie să ne căim din toată inima pentru un astfel de comportament: „Ştiu că nu mă pot controla, dar plâng şi mă căiesc de slăbiciunea mea, cerând iertarea şi ajutorul lui Dumnezeu să scap de cele ce n-am puterea necesară ca să le evit”.

Dacă ne lipseşte autocontrolul, trebuie să căutăm situaţiile în care o asemenea lipsă de control va cauza cât mai puţin rău cu putinţă. Am putea fi obligaţi chiar să ne retragem în pustie sau într-o mănăstire pentru a limita ocaziile de a acţiona potrivit unor asemenea dorinţe sexuale. Căutarea adeseori dominată de disperare şi fără speranţă a satisfacţiei, mângâierii şi iubirii ce caracterizează în mare parte căutarea intimităţii, trebuie resituată în termenii căutării împărăţiei lui Dumnezeu.

Morala sexuală creştină tradiţională arată că întoarcerea spre vindecare şi mântuire a celor ce se implică în sexualitatea trupească stă doar în căsătoria între un bărbat şi o femeie, în unirea lui Adam şi a Evei, şi în pocăinţă din toată inima şi respingerea tuturor pornirilor şi expresiilor sexuale ce deviază de la această normă. Demnitatea celor ce se găsesc în stiluri de viaţă deviate de la această normă se exprimă în posibilitatea lor de a se pocăi din toată inima întrucât focalizarea trebuie să fie pe orientarea energiilor spre Dumnezeu, atitudinea faţă de păcătoşi trebuie să fie una iubitoare, deşi trebuie să condamnăm păcatul lor.

Cu alte cuvinte, creştinul nu trebuie niciodată să-l judece pe păcătos în sensul de a avea o viziune clară dacă un anume păcătos se va mântui sau osândi. Porunca iubirii celorlalţi ca pe noi înşine (Mt 19, 19) ne cere să-i iubim şi pe cei ce păcătuiesc, căci şi noi suntem păcătoşi care avem trebuinţă de milă. Trebuie să răspundem păcătoşilor doar cu o iubire deplină şi plină de com-pasiune. Un orice alt răspuns ar însemna o mustrare a păcatului altuia cu păcatele propriei noastre arogante, mândrii şi judecăţi. Tot însă din dragoste pentru alţii, suntem datori să le spunem adevărul: că păcatul este real şi poate fi depăşit doar prin căinţă, luptă ascetică şi harul lui Dumnezeu. Întrucât concentrarea este mai degrabă pe faptă decât pe făptaş, pe păcat mai degrabă decât pe păcătos, sunt multe de spus în multe situaţii în favoarea evitării obiectualizării unor termeni, cum ar fi: desfrânare, adulter sau homosexual.

Cât priveşte ultimul termen, trebuie recunoscut că, pentru mulţi, actele homosexuale sunt adeseori doar câteva dintre multele păcate sexuale din vârtejul patimilor care abat de la expresia potrivită a sexualităţii umane. În experienţa dezordonată a sexualităţii umane de după cădere, actele păcătoase heterosexuale şi homosexuale sunt adeseori împletite cu lupta pătimaşă de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe ceilalţi aşa cum se cuvine. Obiectualizările (de exemplu, referirea la păcătoşi ca adulteri, desfrânaţi etc, adică în termenii stilului de viaţă păcătos care caracterizează identitatea lor) pot izvorî dintr-o judecare neiubitoare a păcătoşilor (de exemplu, caracterizările lipsite de iubire ale păcătoşilor cu numele păcatelor lor). Şi totuşi, atunci când sunt folosite cu dragoste smerită, asemenea obiectualizări pot uneori să atragă atenţia asupra unor păcate care distorsionează radical vieţile noastre.

În sfârşit, astfel de obiectualizări pot fi întemeiate de căutarea anumitor păcătoşi de a-şi afirma modul lor de a păcătui ca parte integrantă a propriei lor identităţii. Pe de o parte, ca formă de căinţă şi de cerere a rugăciunilor celorlalţi poate fi un lucru potrivit şi plin de curaj ca cei implicaţi în desfrânare, adulter, zoofilie sau acte homosexuale să se identifice ca prizonieri ai unui păcat anume. Pe de altă parte, ar fi pervers moral a cere cuiva să-şi afirme propriile acte şi dispoziţii imorale.

A-i numi pe alţii după stilurile lor de viaţă ca adulteri, desfrânaţi sau homosexuali etc, ar însemna de fapt să afirmăm stiluri de viaţă păcătoase, iar aceasta ar fi rău . Mai degrabă, trebuie să-i afirmăm cu iubire pe toţi în lupta lor pentru mântuire.

Rezumând, creştinismul tradiţional recunoaşte că centrarea potrivită a întregii sexualităţi este pe unirea trupească a soţului şi soţiei — orice altceva ratând ţinta, întrucât e atât nenatural, cât şi păcătos, implicând o abatere de la căutarea sfinţeniei. Asemenea acte sunt condamnate întrucât sunt în afara sau merg împotriva căsătoriei ca Taină a Bisericii care aduce unirea cu Dumnezeu.

Examinând chestiuni de bioetică legate de sexualitatea umană, descoperim sexualitatea situată deplin în interiorul (1) căsătoriei (2) unui bărbat cu o femeie (3) realizată cu adevărat doar în cadrul Tainei Bisericii, care (4) afirmă sexualitatea conjugală (5) plasând-o într-o însoţire plină de bucurie în lupta pentru mântuire, astfel încât (6) întreaga sexualitate înfloreşte doar în cadrul unei uniri monogame între un bărbat şi o femeie (7) care-şi are deplina expresie fizică în reproducere, dar care (8) îşi poate totuşi realiza sensul în relaţia şi însoţirea reciprocă în lupta pentru mântuire chiar în lipsa zămislirii de prunci.

Your response: