din “UN SINGUR TRUP – Aventura mistică a cuplului”
MICHEL PHILIPPE LAROCHE
EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995

CUVÎNT DE ÎNCHEIERE
LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Iată că această carte care  a cunoscut în Franţa un succes considerabil, fiind citită de aproape 100 000 de persoane, şi a fost tradusă ulterior într-un autentic duh de ecumenism în ţări care sunt socotite printre cele mai catolice din lume, precum Italia, Polonia, Brazilia, apare în sfârşit şi într-o limbă a unui popor căruia îi aparţine de drept, în limba unui popor născut o dată cu Ortodoxia şi care  a dat naştere, la rândul său, Ortodoxiei, revenind cumva, prin această traducere,   acasă, într-o Românie dragă  inimii  noastre,  într-o  Românie  plină  de  bogăţia spirituală a unei credinţe din păcate încă prea puţin cunoscută în Europa occidentală.

De la prima ediţie a acestei cărţi au trecut deja mai bine de zece ani, timp în care reacţiile stârnite au fost dintre cele mai diverse. Eu, ca autor al ei, le-am perceput mai ales în multiplele convorbiri de la om la om pe care le-am purtat de atunci încoace cu persoane interesate de acest subiect şi prin nenumăratele întrebări care mi s-au pus cu ocazia unor conferinţe susţinute pe această temă.

Dintre toate însă, cel mai frecvent revenea următoarea întrebare, al cărei răspuns va constitui chiar subiectul acestui cuvânt de încheiere al ediţiei în limba română: „Părinte, nu reuşim în nici un fel să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât ne iubim soţul/soţia… e ceva ce ni se pare cu totul imposibil. Ce ne puteţi spune în acest sens?”.

Răspunsul drept ne vine tocmai împotrivă: avem nevoie să-L iubim mai mult pe Iisus, ca soţ al sufletului nostru, decât ne iubim propriul suflet, în care se află iubirea pentru soţ/soţie. Avem nevoie să-L iubim pe Iisus, soţ al inimii noastre, ca şi cum am fi cu adevărat îndrăgostiţi, adică aşa cum El însuşi ne aminteşte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul  tău  şi  din  toată puterea ta şi din tot cugetul tău…”  (Luc.   10,  27).

Cuvântul  este greu  şi exprimă o iubire totală pe care doar arareori o încercăm pentru Dumnezeu. Şi o afirm cu tărie: nici un cuplu nu se poate desăvârşi prin Taina Cununiei dacă cei doi îşi iubesc, mai mult decât pe Dumnezeu, soţul/soţia sau chiar ideea de a fi o familie, în general. De altfel, canonul iubirii prin care cei doi soţi se consacră e de natură pur harismatică.

Pentru  bărbat, „aşa  cum  Hristos  iubeşte  Biserica”,  iar pentru femeie,  „aşa cum Biserica I se supune lui Hristos”. Hristos, prin jertfa de pe cruce pentru Biserică, săvârşeşte un act de iubire supremă de care puţini suntem capabili.  Totuşi,  această iubire  există.  Nu trebuie decât să o lăsăm să răsară, iar apoi s-o cultivăm. Bărbatul care a atins această treaptă a iubirii, pe care ego-ul e crucificat, devine un adevărat preot prin care se desăvârşeşte taina unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef. 5, 32).

Dinspre partea femeii, „supunerea” nu înseamnă aici subjugare sau ascultare oarbă de cuvântul şi de voinţa soţului. Cuvântul trebuie apropiat mai degrabă de conceptul de „asemănare” şi trimite, în acest context, la o supunere faţă de Hristos, nu faţă de soţ. Biserica poartă în sine Icoana lui Hristos, iar soţia primeşte, şi ea, acest chip sfânt, pentru a trăi mistic virtuţile lui Hristos, adică perfecta asemănare: smerenia, iubirea, pacea, blândeţea, răbdarea, bunătatea etc.. .

Abia după ce am ajuns la iubirea nebună de Dumnezeu putem spune că iubirea faţă de om creşte, deci nici nu poate fi vorba că, astfel, ne-am iubi mai puţin aproapele ci, dimpotrivă, dragostea sporeşte şi se revarsă nu doar asupra soţului/soţiei, ci asupra tuturor oamenilor şi ce-i mai important,  chiar şi asupra duşmanilor noştri.

Doar de la acest stadiu al conştiinţei, la care ajungem prin har, devenim capabili de a împlini şi cea de a doua poruncă a iubirii, după acelaşi cuvânt al lui Hristos Iisus: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” pentru că, înainte de a-L iubi pe Dumnezeu, nu ne iubim cu adevărat nici aproapele. Vă pot spune toate acestea pentru că eu însumi trăiesc, împreună cu soţia mea, în harul Tainei Cununiei şi, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, iubirea care ne uneşte devine mai profundă şi mai cuprinzătoare.

Mai mult, pe măsură ce descoperim în inimile noastre preeminenţa iubirii lui Dumnezeu asupra exclusivismului iubirii omeneşti, primim de la El adevărata iubire divină pentru celălalt. Căsnicia e locul harismatic în care noi experiem totalitatea şi infinitul iubirii lui Dumnezeu. De aceea nici nu putem concepe — şi vă asigur că nu trăiesc acest lucru doar pentru că sunt preot — o viaţă în doi, în afara tainei Bisericii.

N-ar fi decât o trăire mult împuţinată, o iubire strâmtorată, un cuplu amputat de la izvorul realităţii sale, care e Persoana lui Hristos unit cu Biserica Sa. O legătură liberă, în afara Tainei Cununiei, aşa cum foarte mulţi oameni trăiesc în zilele noastre, nu are cum să ne conducă la  experienţe  spirituale  ca  şi  cele  despre  care  vorbim acum: numai Sfânta Căsnicie are puterea de a ajuta fiinţa umană să se depăşească pe sine pentru a cunoaşte beţia iubirii de Dumnezeu, sorbind vinul nunţii din Cana.

Tocmai pentru că majoritatea familiilor trăiesc în primul rând pentru sine şi de abia în al doilea rând pentru Dumnezeu, epuizează fără să-şi dea seama harul Tainei, care nu poate fi cultivat prin egoism. Numai iubirea divină poate fructifica iubirea Tainei Cununiei, înălţând-o întru veşnicie. Dacă citim celebrul comentariu la Cântarea Cântărilor scris în secolul IV d.C. de către Sfântul Grigorie de Nyssa, care era episcop şi căsătorit, nu vom putea spune despre el că nu-şi iubea soţia, chiar dacă, e evident, pe Hristos îl iubea mult mai mult.

Nu e nimic şocant în toate astea, pentru că Hristos Însuşi a spus că „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mat. 10, 37), pentru ca puţin mai jos să ne aducă aminte porunca veterotestamentară: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău…” (Mat. 22, 37—39) — pe care tocmai am citat-o.

Dar, pentru a ne uşura accesul spre această iubire, El Însuşi S-a făcut om şi ni s-a arătat nouă, devenindu-ne astfel cel dintâi aproape şi descoperindu-ne chipul Său în fiecare om. întru Hristos trebuie deci să ne iubim aproapele şi să ne iubim unii pe alţii după această ultimă poruncă pe care El ne-a lăsat-o pentru că, altfel, iubirea se atrofiază, devine infirmă şi, adesea, alunecă în egoism şi în cea mai exclusivistă iubire de sine.

Insist asupra acestei învăţături pentru că foarte adesea ne iubim aproapele într-un fel mai degrabă ateu, fără a avea pentru el nici cea mai mică rugăciune şi fără a cere, pentru el, privirea plină de dragoste a lui Hristos, adică fără a cere să-l vedem nu cu ochi omeneşti, care de multe ori sunt atât de aspri în judecată, ci cu acea iubire plină de înţelegere şi de compasiune a Mântuitorului.

Iubirea întru Hristos ne preschimbă privirile pentru celălalt şi ne deschide calea spre o cu totul altă viziune, în care îi putem de-acum descoperi nenumărate potenţialităţi ascunse şi constituind,  de  fapt, adevărata sa  identitate  spirituală, adevăratul său ipostas, aşa cum Hristos 1-a cunoscut din-totdeauna şi “pe care nu îl poate dobândi, actualiza, decât apropiindu-se de EL.

Dar niciodată nu vom putea cunoaşte cu adevărat pe cineva; putem vedea în el doar o direcţie, o latură pe care de multe ori el însuşi o ignoră, dar care, totuşi, constituie adevărata sa persoană neacoperită de păcat, ci dezvăluită de Hristos Iisus. Numai Dumnezeu poate cunoaşte într-adevăr totalitatea unei fiinţe.

La sfârşitul vremii, la Judecata de Apoi, Hristos ne va cerceta şi modul în care i-am privit, de-a lungul vieţii pământeşti, pe cei din jur, dar mai cu seamă pe vrăjmaşi şi pe cei care ne-au persecutat. De ce oare această exigenţă a lui Dumnezeu în legătură cu cei care ne-au făcut rău, exigenţă rostită fără nici un echivoc, ca poruncă: „iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor că vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc” (Mat. 5, 44)?

Pentru că Hristos îl poartă în trupul Său crucificat şi pe acest om care astăzi te urăşte şi se poartă rău cu tine, dar mâine e chemat să devină un sfânt al Bisericii.

Cuvântul Mântuitorului „să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34) — e plin de această privire. Hristos îşi lasă asupra noastră o privire plină de iubire şi de nădejde, pe când noi suntem adânciţi în păcat.

Spunând „precum Eu v-am iubit”, ne arată şi că „El ne-a iubit pe noi” mai întâi (I Ioan 4, 10) şi, pe când noi zăceam zdrenţuiţi în închisori, el ne admira deja în Palatul Său ceresc, împodobiţi, prin har necreat, cu veşminte împărăteşti. Dacă Hristos nu ne-ar fi privit astfel încă înainte ca noi să pornim spre bine şi spre frumos, ne-ar fi fost cu totul imposibil să ne schimbăm.

De-a lungul vieţii noastre, întâlnim de multe ori oameni pe care îi catalogăm ca incurabili şi îi privim fără cruţare, împiedicându-i astfel să se vindece. Căci judecata aceasta este: atunci când privim un păcătos, nu vedem în el decât un blestemat, o fiinţă care nu se va schimba niciodată. Se întâmplă oare altfel în sânul multora dintre familiile noastre unde, chiar dacă nu se ajunge la divorţ, de-a lungul anilor, între cei doi soţi se instaurează o ură neîmpăcată care ţine până la moarte, iar uneori se prelungeşte chiar şi după sfârşitul unuia dintre ei?

Ca preot, m-am confruntat în nenumărate rânduri cu asemenea situaţii. Nu vreau să susţin aici că divorţul, în aceste cazuri, ar fi singura soluţie. Ura trăită de cei doi ajunge să distrugă, în timp, realitatea Tainei iubirii şi să o înlocuiască o dată cu moartea lor spirituală. Întotdeauna l-am sfătuit pe acela dintre ei care încă mă mai putea înţelege, să-şi întemeieze atitudinile pe învăţăturile încredinţate şi mai sus.

Rezum, în continuare, un asemenea dialog pe care l-am avut cu o femeie ce-mi declarase că îşi ura soţul. I-am spus deci:

„— Hristos nu a murit numai şi numai pentru păcatele tale, nu s-a rugat numai şi numai pentru tine, ci a murit şi pentru soţul tău, pe care tu îl urăşti. S-a întrupat şi în el, în trupul lui rănit de păcat. Astăzi tu îmi spui că-ţi urăşti soţul, dar să ştii că Hristos, Căruia tu te rogi în fiecare zi, n-a încetat nici o clipă să-l iubească!

—  Dar ce să mă fac, Părinte? Mi-a făcut aşa şi aşa . Nu mai pot să-l iert.

—  Atunci înseamnă că Îl urăşti şi pe Hristos!

—  Cum să-L urăsc, când eu mă rog Lui în fiecare zi.

— În fiecare zi, rugăciunea ta e mincinoasă, pentru că nu e îndreptată spre Hristos Răstignit. Dacă ar fi aşa, ai vedea că Hristos nu e singur pe cruce. În trupul Lui rănit l-ai vedea pe soţul tău, alături de toţi aceia pentru care El a murit şi a înviat. Cel care se roagă fără să ierte se află în cea mai cumplită amăgire spirituală!

—  Dar ce să mai fac, Părinte? Nu ne mai vorbim aproape deloc, iar când o facem, ne certăm. Trăim în aceeaşi casă, dar suntem ca doi străini.

— Nu trebuie să începi prin a încerca să-i vorbeşti. Roagă-te pentru el, spunându-i lui Hristos aşa: «Doamne, am credinţa că Tu nu ai încetat să-l iubeşti pe X, soţul meu. De aceea, te rog să-mi dai puterea de a-l privi cu privirea Ta şi de a-l iubi cu iubirea Ta. Totodată, te rog să-mi ierţi toată aspra judecată pe care am aruncat-o asupra lui prin gând, faptă sau cuvânt, atât direct cât şi vorbindu-l de rău înaintea altora, rude sau cunoscuţi». Fă astfel şi vei vedea că, după un timp, el va fi acela care va simţi că îl priveşti cu alţi ochi şi, încetul cu încetul, împreună cu tine, se va schimba”.

Pot să vă spun, acum, că minunea chiar s-a înfăptuit. Şi nu doar în acest caz ci şi în nenumărate alte cazuri asemănătoare, indiferent de vârsta celor doi. In fond, problema e aceeaşi în privinţa tuturor relaţiilor interumane. Avem icoana Protomartirului Arhidiacon Ştefan, cel ucis cu pietre. Chiar atunci, în acel loc, se afla un om care consimţise la crimă şi păzea hainele celor care le dezbrăcaseră pentru a-l putea lovi cu pietre mai bine pe Ştefan. Acest om era Saul.

Dar Sfântul Ştefan vede cerurile deschizându-se şi pe Hristos înconjurat de Slavă; apoi, privirile lui pline de iubirea Mântuitorului se încrucişează cu cele ale lui Saul şi văd în el pe viitorul Apostol al Celui pe Care îl prigonea încă. Ce privire! într-un complice la propriul său martir, Sf. Ştefan îl vede deja pe Sf. Pavel. Astăzi asasin, mâine sfânt!

Da, de aceea insist repetând că Hristos ne va judeca şi pentru felul în care ne privim inclusiv duşmanii, spunându-ne: „Dacă te-ai fi străduit să-l priveşti aşa ca Mine, s-ar fi schimbat, astăzi ar fi fost un sfânt. Dar tu l-ai condamnat în inima ta şi, astfel, l-ai îngropat”. Şi gândiţi-vă că aici nu e vorba doar de duşmani, ci inclusiv de toţi aceia pe care noi îi expulzăm din inimile noastre pentru simplul motiv că ceva din personalitatea lor ne agresează. Ceea ce e la fel de grav.

Chiar acum câteva zile, cineva mi-a mărturisit dificultatea pe care o întâmpină în comunicarea cu unul dintre membrii Bisericii pe care împreună o cercetează, Duminică de Duminică: nu se poate apropia de el nicicum, nu-şi doreşte nici măcar să-i vorbească şi simte un soi de agresiune din partea personalităţii respectivei persoane. Iar dacă aceasta îl abordează, trebuie să-şi stăpânească o reacţie de recul şi e evident că nu vrea să angajeze nici cea mai banală conversaţie.

Vedem bine că aici nu e vorba de nici un duşman, de vreme ce nu-i face nici cel mai mic rău, ci de cineva pe care pur şi simplu nu are chef să-l întâlnească pentru că, undeva în adâncul inimii, îl socoteşte indezirabil datorită comportamentului public şi caracterului acestuia. Totuşi, ambele persoane trăiesc în aceeaşi parohie, se împărtăşesc din acelaşi potir…

Când i-am sugerat că problema e destul de gravă şi se cere soluţionată grabnic, mi-a spus: „Să nu mă puneţi să mă duc la el şi să-i vorbesc! Nu pot face aşa ceva.” I-am răspuns: „îţi voi cere ceva mult mai greu decât doar să mergi spre el şi să afişezi un zâmbet artificial, atunci când îi dai bună ziua. Nu, nu căuta să-i vorbeşti, nici nu te du direct spre el. Nu omul exterior e important, ci cel lăuntric.

După fiecare împărtăşanie, să cauţi spre Hristos, pe care tocmai L-ai primit în tine, şi să-I spui aşa: «Doamne, eu şi X Te-am primit amândoi în noi înşine. Suntem deci fraţi, de vreme ce ne-am împărtăşit împreună din preasfânt Trupul şi Sângele Tău. Totodată suntem aşezaţi prin Tine şi întru Tine în cea mai înaltă comuniune care poate exista pe pământ între fiinţele omeneşti, pentru că tocmai ne-am reînnoit legătura cu Trupul Tău răstignit şi înviat». Apoi, dacă poţi, priveşte o clipă spre X gândind: «Hristos ne-a unit prin Trupul şi prin Sângele Său».

Să nu uităm că preoţii, înainte de a se împărtăşi, îşi oferă unul altuia sărutarea păcii rostind într-un scurt dialog această realitate euharistică fără de care nu pot participa la săvârşirea împărtăşaniei: «Hristos în mijlocul nostru. Este şi va fi». Acest act de credinţă, care evidenţiază o realitate de care puţini creştini par a fi cu adevărat conştienţi, îţi va schimba fără îndoială gândurile cu privire la acea persoană şi la multe altele, dacă vei persista în el.

Dar mai adaugă, totuşi, şi această rugăciune: «Doamne, dă-mi privirea Ta pentru X, pentru că ştiu că tot aşa cum ai murit pentru păcatele mele, tot aşa cum Ti-ai asumat viaţa mea în trupul Tău, Tu ai murit şi pentru păcatele Iui X, şi în trupul Tău Ţi-ai asumat şi viaţa lui şi» la fel, pentru fiecare dintre noi ai deschis calea mântuirii»”.

A-L iubi pe Dumnezeu şi a-ţi iubi aproapele înseamnă a ajunge să percepi chipul lui Hristos în cel al duşmanilor tăi. A ajunge să percepi chipul lui Hristos în cel al soţului/soţiei. A deveni Hristos, prin cel de lângă tine. Doar după ce am atins această treaptă putem spune că am început să-L iubim într-adevăr pe Hristos Răstignit.

Multora nu le face plăcere să-şi amintească decât de ipostasul imperial al Mântuitorului, evitând să vorbească despre El în totalitate. Toţi creştinii Îl acceptă cu bucurie pe Hristos, înviat. Împărtăşirea bucuriei pascale nu face pe nimeni să se dea înapoi. Dar la plenitudinea acestei bucurii nu se ajunge chiar aşa de simplu. Hristos ne cheamă să-L iubim, mai întâi, pe Cruce.

Dar a-L iubi pe Hristos Răstignit înseamnă a-i iubi pe toţi aceia pentru care El a murit pe Cruce şi cărora El personal le-a răscumpărat vieţile, aşa cum a făcut şi cu ale noastre. Înseamnă, în acelaşi timp, a accepta şi toate încercările prin care Mântuitorul ne lasă să trecem; mă gândesc, când spun acest lucru, la faptul că mulţi dintre cei pe care la un moment dat i-am considerat duşmani, s-au dovedit ulterior a nu fi fost decât instrumente ale iconomiei divine, pentru mântuirea noastră.

Căsnicia înseamnă unire. La început, căsnicia e unire a soţilor de către Hristos. Ulterior, căsnicia trebuie să devină unime a soţilor întru Hristos. Iar pentru că lucrul acesta să se înfăptuiască, e nevoie ca fiecare dintre cei doi, şi nu doar bărbatul, să devină Hristos pentru celălalt, adică e nevoie ca fiecare să vadă în celălalt, cu privirea lui Hristos, chipul lui Hristos. Or, acest lucru e imposibil dacă cei doi nu realizează, fiecare, că propriul său suflet e mireasă a lui Hristos şi că, deci, trebuie să-şi dorească împreunarea cu EL.

Da, căsnicia e unime, unime desăvârşită, care nu poate fi în afara Cuvântului: ,,Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4). Cuvântul are înţeles euharistie şi arată faptul că mlădiţele nu au nici un rost fără legătura lor intimă cu Via.

La fel e şi în căsnicie şi tocmai de aceea centrul Tainei Cununiei e chiar Euharistia. Deasa împărtăşanie a celor doi soţi va fi întotdeauna punctul forte al familiei. Chiar dacă în timpul săptămânii apar neînţelegeri sau certuri mai neînsemnate între cei doi, dacă ambii se mărturisesc si, împreună, îşi cer iertare înaintea lui Dumnezeu şi îşi caută vindecarea la Hristos Iisus, nu vor primi doar seva spirituală care îi menţine uniţi în Viţă, unime în trup, în trupul cuplului lor, şi unime a unei celule vii din trupul lui Hristos, ci în acelaşi timp se vor putea înălţa, urcând împreună, treaptă cu treaptă, scara desăvârşirii deschisă înaintea lor prin Taina Sfântă a Cununiei.

Vaucresson, 06.12.1994.