MICHEL PHILIPPE LAROCHE
EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995
CĂSNICIA CA INSTITUŢIE PARADISIACĂ
Porunca divină a căsătoriei e situată, aşadar, dincolo de bariera păcatului, prin care omul s-a rupt definitiv de paradisul terestru. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”2 — sunt cuvinte rostite înainte de cădere. La fel, şi porunca dată de către Dumnezeu lui Adam şi Evei, de a creşte şi de a se înmulţi3, e tot o poruncă paradisiacă.
Prin adâncimea sa, căsnicia poate depăşi sabia de flacără vâlvâitoare ridicată de Heruvimii care păzesc drumul spre Eden. În experienţa mistică din căsnicie, din sânul rugăciunii împreună mai ales, poate izvorî adesea amintirea unirii paradisiace dintre Adam şi Eva. Unirea dintre Adam şi Eva, înainte de cădere, nu era umbrită de carne, de trup, ci era desăvârşită prin însuşi principiul unităţii sale, adică prin Dumnezeu.
Tradiţia ortodoxă arată că Adam şi Eva erau înveşmântaţi cu necreată lumină, lumină pe care au pierdut-o prin mândrie şi nesupunere, primind în schimb îmbrăcăminte de piele4. Împodobiţi cu veşminte dumnezeieşti, Adam şi Eva s-au lepădat de ele, atunci când au încălcat porunca primită, făcându-se nevrednici pentru altfel de haine decât cele ale cărnii5.
Veşmântul dumnezeiesc, după Tradiţia ortodoxă, este prezenţa luminoasă a lui Dumnezeu care îi înconjura pe Adam şi Eva. Goliciunea nu devine vizibilă decât atunci când această lumină se retrage din jurul lor. Atunci, Adam şi Eva se văd îngreunaţi de grosimea trupului lor, îmbrăcat în piele. Iar în Eden, „pielea de animal”, ucis în acest scop, nu-şi are locul, pentru că moartea nu exista încă.
Haina de piele e greutatea trupului lipsit de lumina şi de slava dumnezeiască ce îi transfigura pe Adam şi Eva. Adam nu-şi recunoaşte goliciunea decât după ce se leapădă, prin neascultare, de veşmântul divin6. În locul veşmântului de lumină, Adam şi Eva se îmbracă în haine de ruşine7 şi, datorită nesupunerii, sunt dezbrăcaţi de harul divin şi scoşi afară din împărăţia veşnică8.
Tocmai datorită acestei pierderi de har necreat şi luminos, ca principiu al unităţii cuplului, Adam şi Eva îşi resimt atât de dureros goliciunea… Goliciune care nu e decât urmarea pierderii veşmântului harului necreat9. Pierderea harului divin provoacă celor care şi-o amintesc şi îi percep consecinţele în sufletul lor, o durere insuportabilă. Iar căsnicia poartă semnul acestui mister. Cei doi primesc, prin Taina Cununiei, unitatea desăvârşită şi sunt înveşmântaţi cu toată slava lui Dumnezeu.
Cineva dăruit cu ochi duhovniceşti ar putea vedea cum, în momentul încununării celor doi, un har luminos se pogoară, pătrunde şi uneşte bărbatul cu femeia. Dar această unitate e sfâşiată de orice păcat săvârşit în casă, pentru că orice păcat se ridică împotriva ei. Adam şi Eva au pierdut lumina şi au primit trupul, în Edenul din care au fost alungaţi. Totuşi, făgăduinţa că din sămânţa lor va veni Mântuitorul sfinţeşte nunta. Iată că Hristos, deja, consfinţeşte căsătoria post-edenică.
Taina căsătoriei, săvârşită după bună rânduială, deţine şi se bazează chiar pe taina unităţii totale dintre om şi Dumnezeu, unitate cu rădăcini adânci, care ajung până la comuniunea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de cădere, comuniune deplin restabilită prin întruparea lui Hristos, noul Adam. Astfel, dacă bărbatul şi femeia adâncesc, conlucrând cu iubirea harică dobândită prin Taina Cununiei, legătura lor cu Hristos, redescoperă unitatea ontologică a cuplului dinainte de păcatul strămoşesc.
Atunci apare, mai întâi, o nostalgie plină de nădejde într-o viaţă nouă, fundamental diferită. Cei doi îşi dau seama că trupul reprezintă o limită reală în calea iubirii care, tocmai ea, tinde să îl transfigureze. Amintirea Edenului vorbeşte despre o unire diferită, unde trupul fusese nespurcat, neschimbător şi cu totul transfigurat de lumina necreată. Relaţia intimă nu era exprimată prin forţă sau durere. Astăzi, deflorarea femeii de către bărbat se face şi prin forţă şi cu durere. La fel şi naşterea, aduce multă durere.
În Eden nu exista un hotar între trup şi suflet; acestea erau unite prin comuniunea fundamentală a harului iubirii, care transcende trupul: trupul înfăptuia el însuşi lucrările Duhului, lăsând să transpară lumina Sa. La fel era şi cu rodul împreunării iubitoare: era luminată de har şi se producea fără violenţă şi fără pierderea fecioriei. Bărbatul şi femeia care, prin căsnicia lor, ajung împreună pe o treaptă spirituală înaltă, adică îşi adâncesc conştient comuniunea întru Hristos, ajung la această memorie paradisiacă.
Dezbrăcându-se de Erosul divin, de bucuria mistică a iubirii lui Dumnezeu, Adam şi Eva s-au predat bucuriei juisării trupeşti. Dar cuplul care îşi lucrează, mai ales prin rugăciunea împreună, unirea cu Hristos, regăseşte amintirea acestei comuniuni ancestrale. În ei biruie pacea şi mângâierea izvorâte din iubirea divină şi le împreună inimile. De aci, soţii sunt purtaţi în întâmpinarea împărăţiei lui Dumnezeu, a noului Eden.
Relaţia lor se spiritualizează în întregime şi e cu totul iradiată de lumina necreată. Simt în ei înşişi, vii, lucrările luminii lui Hristos şi, pentru un timp, simt anticipat negrăitul gust al învierii. ,,Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”10. Atunci, fiecare vede în celălalt chipul lui Hristos.
Dar să precizăm un lucru: anticiparea nu aduce nici o culpabilizare în privinţa relaţiei intime dintre cei doi; mai mult chiar, această relaţie trăită, de acum, înaintea lui Hristos, este ea însăşi iradiată, devine ea însăşi luminoasă. Apoi, anticiparea marchează hotarul dintre două lumi şi, în acelaşi timp, îi îndeamnă pe cei care o trăiesc să nu-şi aştepte moartea pentru a intra în cealaltă lume. Dar acest din urmă punct nu se hotărăşte decât numai şi numai cu cercetarea Părintelui duhovnicesc.
Cei care au cunoscut această anticipare şi au cultivat-o, apoi, prin rugăciunea împreună, au putut observa o schimbare de comportament în viaţa lor intimă. înainte — şi cel mai adesea în cazul bărbatului — dorinţa de unire, cea legată de instinctul naturii omeneşti, era adesea mai puternică decât ce-a provenită din comuniunea intimă a sufletelor. Deci, mai degrabă îşi urma trupul decât îl stăpânea. Fapt de altfel firesc, ce nu trebuie culpabilizat, deoarece fidelitatea unui bărbat şi a unei femei conţine deja, în sine, principiul înălţării pe o treaptă superioară.
Fidelitatea este deja, în sine, castă, feciorelnică. După ce soţii primesc adesea, prin rugăciunea lor, anticiparea vieţii viitoare, sărbătoarea tainică şi frumoasă a nespurcatului pat de nuntă se schimbă fundamental: dorinţa de unire a sufletelor, de acum, se reflectă în trupuri, ca într-o oglindă. Trupul — carnea — devine astfel oglinda perfectă a sufletului. În istoria Bisericii Ortodoxe, avem nenumărate exemple de sfinţi care, trăindu-şi unirea conjugală până la atingerea acestei armonii, aleg să nu-şi mai aştepte moartea pentru a trăi laolaltă în noua relaţie întru Hristos, pe care Mântuitorul o aseamănă cu cea a îngerilor din cer.
Sf. Paul din Nola şi soţia sa, Sf. Hilaire de Poitiers şi soţia sa, Sf. Grigorie de Nyssa şi soţia sa, după ce şi-au trăit întru sfinţenie căsnicia, au renunţat la viaţa intimă fără însă a se despărţi, pentru a trăi încă de aici o nouă treaptă. Şi în zilele noastre, mai ales în Grecia, există oameni din diverse medii sociale — însă mai cu seamă din clasele avute — care, după ce trăiesc împreună şi îşi cresc copiii, aleg să trăiască într-o mănăstire sau să ctitorească ei înşişi mănăstiri în care se retrag şi, chiar dacă trupeşte sunt depărtaţi unul de altul, comuniunea lor sufletească nu e ştirbită ci dimpotrivă, lucrată în continuare. Bineînţeles că cei doi pot trăi această treaptă şi fără a se despărţi, dar numai cu binecuvântarea Părintelui duhovnicesc.
Există şi alte căi de ajungere pe această treaptă, despre care mistica ortodoxă spune că e fructul sublim, dar care, pentru a rodi, presupune ca floarea preafrumoasă ce-a fost să-şi lepede toate petalele. Acest fruct e fecioria, iar floarea, în toata frumuseţea ei, e sfinţenia căsniciei trăită până în cele mai înalte posibilităţi. Dar să nu se smintească cineva citind aceste rânduri, pentru că nu toţi primim, în viaţa noastră spirituală, acelaşi număr de talanţi! Căci scris este că mult se va cere celui căruia mult i s-a dat11.
Iar cum căsnicia conţine, în ea însăşi, principiul autodepăşirii, Dumnezeu dăruieşte harisme în funcţie de capacitatea fiecărei persoane de a le primi. Cel care are doi talanţi şi înapoiază patru, înaintea lui Dumnezeu e la fel de cinstit ca şi cel cu patru, care dă înapoi opt: dar de la acesta se cere mai mult decât de la cel cu doi. Fiecare Sfântă Taină deschide calea spre împărăţia cerurilor, iar cununia este, şi ea, o Sfântă Taină. Cununia poartă în sine, harismatic, fecioria împărăţiei, pentru simplul motiv că este fondată ca instituţie paradisiacă.
Dumnezeu Însuşi arată acest sens al căsniciei atunci când, după ce vorbise despre unitatea ei dumnezeiască, spune: „că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă”12. Această potenţialitate există şi în nuntă, pentru că nunta paradisiacă era diferită fundamental de nunta cunoscută nouă, însă nu şi „calitativ”.
În fond, Părinţii Bisericii afirmă că nici păcatul strămoşesc şi nici potopul nu au alterat cu nimic sfinţenia comuniunii conjugale13. De schimbat doar omul s-a schimbat, nu şi nunta. Şi aici se dezvăluie misterul: nunta întru iubire conjugală, de la Adam şi până la Iisus Hristos, e Taina deplină14 care transmite sămânţa cerească a fecioriei. Deci prin nuntă, chiar dacă unirea trupească atrage pierderea virginităţii trupeşti, nespurcăciunea şi fecioria sufletului rămân neatinse.
Nunta aduce cu sine propria-i antinomie: pentru că, în acelaşi timp, presupune atât pierderea cât şi dobândirea fecioriei. De fapt, pe de o parte, pierderea virginităţii nu apare ca o consecinţă a nunţii, ci a păcatului. Pe de altă parte, nunta zămisleşte virginitatea, pentru că nou-născutul întru feciorie vine pe lume. Tradiţia Ortodoxă enunţă acest mister, care slăveşte atât nunta cât şi fecioria, astfel: nunta zămisleşte fecioria, iar din feciorie se naşte Însuşi Dumnezeu.
În fond, Ioachim şi Ana s-au unit întru sfinţenie în faţa lui Dumnezeu, iar fructul acestei uniri a fost Preasfânta şi Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu. Din nunta sfântă se zămisleşte sfânta feciorie, iar din sfânta feciorie se zămisleşte chiar Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar aici trebuie spus că, după Hristos, nici o căsătorie nu poate exista în afara lui Hristos, adică în afara Bisericii. Căci Biserica e cerul nou, în care sălăşluieşte Hristos. Prezent la nunta din Cana împreună cu Maica Sa cea Sfântă, Hristos vădeşte sfinţenia absolută a căsniciei, deci curăţia, dar şi potenţialitatea fecioriei ei.
Nunta, în Eden fiind zămislită, deţine în sine sămânţa sfântă a relaţiei paradisiace, care depăşeşte trupul şi sângele — acestea nemoştenind împărăţia. Unii ajung la această comuniune a cuplului în Duhul Sfânt, prin rugăciune şi asceză. Alţii, chiar convergând spre ea, nu o ating în această lume. în fine, alţii reuşesc să ajungă pentru că, ajutaţi de vârsta înaintată, le slăbeşte firea omenească.
Nu vorbim aici despre un mister care trebuie absolutizat, ci nu vrem decât să îi arătăm realitatea potenţială, deschisă tuturor creştinilor. Acelora ce răz-besc până aici, Dumnezeu le trimite semne tangibile, pentru a şti că aceasta e voia Lui, cu ei. Chiar dacă le este greu — şi ce lepădare nu e dificilă? — nu au nimic de făcut, trebuie să asculte şi să se supună lui Dumnezeu, ca adevăratei unităţi a cuplului lor. Ei îşi dau seama că a renunţa la voia lui Dumnezeu e totuna cu a renunţa la unitatea vieţii lor conjugale, care şi-ar pierde astfel orice realitate, orice raţiune de a fi, de vreme ce e întru totul fondată întru Iisus Hristos.
A se lipsi de voia lui Dumnezeu lor le-ar fi tot una cu a se lipsi de unitatea obiectivă a căsniciei lor. Dar cum asemenea lucruri sunt mari şi greu de săvârşit, Tradiţia preferă ca pe această cale să nu se angajeze decât cupluri care au atins sau chiar au depăşit deja vârsta de cincizeci de ani şi şi-au crescut copiii.
Foarte important este să înţelegem că, pe o asemenea cale, sub nici o formă nu se porneşte fără sfatul şi purtarea de grijă a Părintelui duhovnicesc, dacă nu chiar a Episcopului. Pentru că iluziile, exaltările pot crea false dorinţe în planul fecioriei; iar unul dintre semnele evidente ale acestei iluzionări e tocmai neglijarea relaţiilor sexuale din cadrul cuplului.
Or, dintre cei care au depăşit deja planul naturii fireşti, nimeni nu l-a neglijat sau dispreţuit vreodată ci, dimpotrivă, a înaintat în profunzimea misterului comuniunii, aprinzându-şi trupul cu dorinţa unirii sufletelor. Aceştia nu au cedat instinctelor ci, din contră, şi le-au supus: dorinta unirii intime nu le mai venea din trup, ci din duh. Şi tocmai pentru că unirea lor s-a dovedit la un moment dat desăvârşită înaintea lui Hristos, apa naturii, care i-a tulburat o vreme, s-a preschimbat în vinul Duhului Sfânt. Atunci, gustând prin rugăciunea împreună din această beţie spirituală, cei doi au lucrat împreună la înmulţirea acestei noi şi de necuprins dorinţe a Erosului divin.
Iar din dorinţa lui Dumnezeu, izvorul unităţii lor, au fost purtaţi anticipat în legătura vieţii viitoare. Deloc din dispreţ, ci pentru că au gustat din supra-esenţial şi prin înmulţirea iubirii şi a frumuseţii, păşesc împreună pe o treaptă superioară. Dar treapta pe care o părăsesc va rămâne întotdeauna, pentru ei, treapta prin care au reuşit să se înalţe mai sus. În această nouă legătură, cuplul împlineşte cuvântul atât de tainic al Domnului: „sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor”. Au atins, adică, statura călugărului, ducându-şi „viaţa îngerească” în lume.
NOTE
(1) Fac. 2, 18.
(2) Fac. 2, 24.
(3) Fac. 1, 28.
(4) Fac. 3, 21.
(5) Triod; Duminica lăsatului sec de brânză; Izgonirea lui Adam din Rai; Luminînda, Glas 6.
(6) Ibid.; Orthros; Cîntarea 6.
(7) Ibid.; Cîntarea 7.
(8) Ibid.; Lunea celei dintîi săptămîni a Postului Mare; Cîntarea 1, Glas 1.
(9) Ibid.; Duminica lăsatului sec. de brînză; Izgonirea lui Adam din Rai; Orthros; Cîntarea 5.
(10) Mat. 22, 30.
(11) Mat. 25, 29.
(12) Mat. 19, 12.
(13) Sf. Efrem Sirul, Omilii către Efeseni, 5, 32.
(14) Ibid.
(15) Sf. Ioan Hrisostom, P.G., 61, 215; 62, 387.
(16) Fer. Augustin.
(17) Sf. Ioan Hrisostom, P.G., 62, 310; Sf. Grigorie de Nazianz. P.G., 37, 37.
Postat in Aventura mistica a cuplului
