De Paul Evdokimov
Editura Pandora
Târgovişte – 1997
Sacerdoţiul conjugal
Cum vor exercita însă soţii această influenţă decisivă asupra lumii? Prin sacedoţiul lor conjugal. Şi acest sacerdoţiu se articulează prin charismele particulare ale bărbatului şi ale femeii.
Bărbatul este o fiinţă extatică: Iese din sine şi se prelungeşte în lume prin intermediul instrumentelor, prin intermediul actelor sale.
Femeia este o fiinţă en-statică; ea nu este act, ci fiinţă; ea este întoarsă către propria sa profunzime, se interiorizează, asemănătoare Fecioarei care, păstra cuvintele divine în sufletul său; ea se prezintă în lume prin totală dăruire de sine.
O frescă din catacomba sfântului Calist îl arată pe bărbat cu mâna întinsă asupra ofrandei şi celebrând euharistia; în spatele lui se află femeia cu manile încrucişate în rugăciune, orantă.
Dacă propriul bărbatului este acţiunea, cel al femeii este faptul de a fi.
Lăsat de unul singur, bărbatul se rătăceşte în abstracţii şi obiectivări; degradat, el devine degradant şi construieşte o lume dezumanizată.
A proteja lumea, bărbaţii şi viaţa în calitate de mamă şi nouă Evă, a-i purifica în calitate de Fecioară – aceasta este vocaţia oricărei femei. Ea trebuie să convertească bărbatul la funcţia sa esenţialmente sacerdotală: să pătrundă din punct de vedere sacramental elementele acestei lumi şi să le sfinţească, să ie purifice prin rugăciune.
Orice creştin este invitat de Dumnezeu să-şi trăiască credinţa: să vadă ceea ce nu se vede, să contemple înţelepciunea lui Dumnezeu în absurditatea aparentă a istoriei, să devină lumină, revelaţie, profeţie, să-i urmeze pe cei « violenţi » care iau cu asalt cerul şi să pună mâna pe împărăţie (Matei 11, 12).
Astfel, Duhul Sfânt dă naştere harului sacerdotal al soţilor şi tandreţei materne a femeii; el îi deschide asupra lumii pentru a-l elibera pe aproapele şi pentru a-l restitui lui Dumnezeu.
Dacă un călugăr transcende timpul, cuplul creştin produce transfigurarea timpului. Fiinţa conjugală se aprofundează, devine o epifanie, un loc al prezenţei singurului Prea-Iubit şi punctul de plecare al ascensiunii comune, împreună cu El şi spre El către Casa Tatălui.
Evanghelia după sfântul Ioan (13, 20) reaminteşte un cuvânt al Domnului, cel mai profund care a fost probabil adresat Bisericii: « Cine primeşte pe acela pe care-l trimet Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine ». Aceste cuvinte se adresează şi «bisericii mici » pe care o reprezintă orice cămin creştin. Ele vor să spună că destinul lumii este dependent de atitudinea creatoare a Bisericii, de arta sa de a primi şi de a se face primită, de harul sfinţilor săi. Această artă semnifică lucrul cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai înalt: recunoaşterea prezenţei Domnului în orice fiinţă omeneasca.
O secretă germinaţie se petrece în interiorul Bisericii, pregătind primăvara Duhului, această sărbătoare în care dragostea nupţială faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său se împlineşte în sfârşit în fiecare cuplu şi în fiecare suflet omenesc care vrea să o primească.
Fericirea pascală se răspândeşte în noi armonii. În faţa pesimismului şi uzurii timpului se ridică vorbele lui Origene: « Biserica este plină de trinitate ».
La orice slăbire a efortului răspund cuvintele magnifice ale Sfântului Grigorie de Nyssa: « Puterea divină este capabilă să inventeze o speranţă acolo unde nu mai există speranţă şi să inventeze o cale în imposibil ».
