Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

28 august (17 octombrie în Georgia) Georgia, sec. V

Viaţa Sfintei Suzanika (sau Şuşanik în limba georgiană) este cea mai veche operă păstrată din literatura georgiană. A fost scrisă de către duhovnicul ei, din informaţiile cunoscute de el direct. De aceea vom lua Viaţa ei chiar din această lu­crare423, citând momentele mai importante şi rezumând restul.

Pătimirea Sfintei Regine Şuşanik

„Era în al optulea an al domniei împăratului Persiei, când Varsken Pitiakhş (adică viceregele), fiul lui Arşuşa, porni la drum spre curtea împărătească (a Persiei). Mai înainte şi el fusese creştin, din tată şi mamă creştini. Iar soţie îi era fiica lui Vardan, arhistrateg al armenilor. Ea purta numele de Varden, sau Roza, după tatăl ei, şi numele de alint Şuşanik sau Suzanika, trăind întru frica lui Dum­nezeu din a sa copilărie. Ci pentru nedreptatea bărbatului ei, ea neîncetat se ruga în inima sa şi tuturor cerea să se roage lui Dumnezeu ca să-1 întoarcă din căile amăgirii şi înţelept în Hristos să se facă.”

În continuare, Viaţa descrie felul cum soţul ei Varsken, pentru a dobândi bunăvoinţa împăratului persan, primeşte credinţa acelui împărat, plecându-se chiar la pământ şi închinându-se focului. El chiar cere împăratului persan o altă soţie, spunându-i că-şi va face soţia legiuită şi copii să treacă la zoroastrianism, religia Persiei. Apoi se întoarce cu precauţie în ţara sa natală. Când el trimite înainte un slujitor la Suzani­ka, ea bănuieşte că soţul ei S-a lepădat de Hristos şi în chip proorocesc arată aceasta slujitorului, care recunoaşte că „Varsken s-a lepădat de Dumnezeu cel Adevărat”.

„Aceasta auzind fericita Suzanika, a căzut jos, lovindu-şi fruntea de pământ şi zicând cu lacrimi amare: «Cu adevărat vrednic de plâns s-a făcut nefericitul Varsken ! Pe Adevăratul Dumnezeu 1-a părăsit şi, îmbrăţişând credinţa focului, celor necredincioşi s-a alăturat». Şi ridicându-se, a ieşit din palat şi s-a dus la biserică, plină de frica Domnu­lui. A luat cu ea pe cei trei fii şi pe fiica sa, ducându-i îna­intea altarului şi rugându-se. Sfârşindu-se slujba de seară, ea a aflat o mică colibă lângă biserică şi a intrat acolo, plină de mâhnire, rezemându-se de perete într-un colţ şi plângând cu amar.”

Duhovnicul Suzanikăi spune apoi că el şi episcopul palatu­lui erau departe, însă când li s-a trimis vorbă despre lepădarea pe faţă a creştinismului de către Varsken şi primirea zoroastrianismului, ei „au plâns mult, copleşiţi de cunoştinţa păcate­lor noastre”. Apoi el se duce să o vadă pe Suzanika şi plânge împreună cu ea. Când soţul ei soseşte, unul dintre aliaţii per­sani îi spune că ea 1-a părăsit, dar „să nu îi spună cuvinte as­pre. Căci femeile sunt întotdeauna înclinate spre nechibzuinţă”. A doua zi Varsken porunceşte preoţilor să vorbească soţiei sale şi să-i spună că ea 1-a înjosit, părăsindu-şi locul cuvenit ca soţie a lui. Ca răspuns, ea spune preoţilor să ducă următorul cuvânt lui Varsken:

„Nu eu sunt aceea care să te fi înălţat ori să te fi înjosit pe tine. Părintele tău gropniţe mucenicilor a ridicat şi bise­rici a zidit, iar tu faptele cele bune ale părintelui tău ai ruinat, şi ale lui faceri de bine ai nimicit. Părintele tău pe sfinţi în casa lui a poftit, iar tu pe draci îi pofteşti… Aşa cum tu pe Ziditorul tău ai defăimat, asemenea şi eu revărs dis­preţul meu asupra ta. Chiar de mă vei supune la nenumărate cazne, n-am să mă fac părtaşă faptelor tale”. Ci noi toate i le-am spus lui Pitiakhş, care pentru aceasta foarte s-a mâni­at şi urla cuprins de turbare. Atunci Pitiakhş însărcina pe Jojik, fratele său, şi pe femeia lui Jojik… şi pe episcopul apropiat casei sale, zicându-le să îi grăiască precum urmea­ză: „Scoală-te şi mergi la locul cuvenit ţie şi lasă cugetele tale ! Iar de nu, cu silnicie am să te aduc”. Astfel, venind ei şi intrând înaintea reginei, multe vorbe de îmbărbătare grăit-au către ea. Atunci Sfânta Şuşanik grăi către ei: „O, înţelepţilor ! Nu socotiţi că nimic altceva nu i-am fost, fără numai o soţie. Ci am cugetat că mi-ar fi cu putinţă la cred­inţa mea a-1 întoarce, ca el pe Adevăratul Dumnezeu să-1 primească. Iar voi aşa încercaţi a mă sili să fac ? Ci să nu fie mie aceasta !” Şi neîncetând ei a o îndemna şi a o sili peste măsură, sfânta şi fericita Şuşanik s-a ridicat să meargă. Luându-şi Evanghelia, ea zise cu lacrimi: „Doamne Dum­nezeule, Tu ştii că în inima mea sunt gata să primesc moartea.” Rostind aceste vorbe, plecă cu ei, ducând cu ea Evanghelia şi sfintele cărţi ale Mucenicilor…

S-a întors la palat, dar nu în odăile ei, ci într-o cămăruţă. Peste două zile soţul ei, împreună cu fratele lui o siliră să ci­neze cu ei şi cu soţia lui Jojik, deşi ea nu dorea să mănânce împreună cu ei. Când soţia lui Jojik a încercat s-o facă să bea puţin vin, ea „îi aruncă paharul în obraz şi vinul se vărsă”.

„Atunci Varsken începu să rostească ocări spurcate şi o lovi cu piciorul. Luând un vătrai, o izbi cu el, spărgându-i capul şi vătămându-i un ochi. Lovind-o fără milă cu pum­nul peste obraz, o trăgea de păr de ici colo, mugind ca o fiară sălbatică şi răcnind ca un apucat. Jojik, fratele lui, se ridică să o apere şi, încăierându-se cu el, îl bătu. Cu vălul de pe cap sfâşiat, Jojik o scoase din mâinile lui Varsken, ca pe un miel din ghearele lupului. Sfânta Şuşanik zăcea ca un stârv la pământ, pe când Varsken îi batjocorea rudeniile şi o numea ruşinea casei sale. Apoi porunci să o lege şi să-i pună lanţuri la picioare. După ce se mai linişti puţin din clocotul furiei, veniră la el persanii, rugându-1 să o slobozească neîntârziat pe Sfânta Şuşanik din lanţuri.”

Până la urmă el încuviinţă, şi în loc de aceasta, o băgă într-o chilie ce trebuia să fie bine păzită şi numai un slujitor avea voie să o vadă. Dimineaţa îl întrebă pe slujitor despre rănile ei. Slujitorul răspunse: „Nu se mai vindecă”. Atunci s-a uitat el însuşi „şi s-a mirat cât era de umflată”. El i-a adus din nou aminte slujitorului că nimeni nu trebuie să o vadă, apoi a plecat la vânătoare.

„Însă eu (duhovnicul ei) m-am sculat şi m-am dus, spunând paznicului: «Lasă-mă să intru doar eu, ca să mă uit puţin la rănile ei». Însă el mi-a răspuns: «Dar dacă află şi mă omoară ?» Eu i-am zis: «Om de nimic, oare nu ea te-a crescut şi ţi-a dat învăţătură ? Ce dacă te omoară pen­tru ea ?» Atunci m-a lăsat să intru în ascuns. Când am intrat, i-am văzut faţa toată lovită şi umflată, şi ridicând glasul, am plâns. însă Sfânta Şuşanik mi-a spus: «Nu plân­ge pentru mine, căci noaptea aceasta a pus început bucuriei mele». Iar eu i-am zis Sfintei Şuşanik: «Lasă-mă să-ţi spăl sângele de pe obraz şi praful ce ţi-a intrat în ochi şi să pun alifie şi leacuri, astfel ca, Dumnezeu ajutând, să te tămăduieşti». Însă Sfânta Şuşanik mi-a zis: «Nu spune asta, Părinte, căci sângele acesta spre curăţirea păcatelor mele este». Dar eu cu blândeţe am silit-o să ia puţină hrană, trimisă de episcopul Samuil şi de Ioan, care în taină purtau grijă de ea şi se îngrijeau de bunăstarea ei. Sfânta Şuşanik mi-a spus: «Părinte, nu pot gusta nimic, căci fălcile mele sunt rupte, ca şi câţiva dinţi». Atunci i-am adus puţin vin şi pâine, şi înmuind-o în el, a gustat puţin. Iar eu m-am grăbit să ies.”

Urmează apoi o întâmplare legată de bijuteriile date ei de către rege, în care ea mulţumeşte lui Dumnezeu că i le-a cerut înapoi.

„După câteva săptămâni, venind Postul Mare, fericita Şuşanik s-a dus şi a aflat o chilioară lângă biserică, făcându-şi sălaş în ea. În Lunea Mare, Pitiakhş s-a întors din bătălia cu hunii. Stârnindu-i diavolul inima, s-a sculat şi s-a dus la biserică, zicând episcopului Aphots: «Dă-mi îna­poi soţia ! De ce o ţineţi departe de mine ?» Şi începu să blesteme şi să afurisească pe Dumnezeu. Dar un preot i-a grăit: «Stăpâne, de ce te porţi astfel şi spui asemenea vorbe rele… şi vorbeşti cu mânie împotriva sfintei Şuşanik ?» Însă el 1-a lovit pe preot cu bastonul în spinare, astfel că acela nu a mai îndrăznit să zică nimic. Astfel că Sfânta Şuşanik a fost scoasă afară cu sila, fiind trasă prin noroi şi prin spini de la biserică până la palat, ca şi cum ar fi tras după ei un stârv. Apoi a poruncit să fie legată şi bătută şi, ocărând-o, îi zicea: «Acum vezi că Biserica ta nu-ţi este de nici un ajutor, nici creştinii aceia care te ajută, nici Dum­nezeul acela al lor !» Şi dându-i trei sute de lovituri de bas­ton, nici un geamăt ori plâns nu s-a aflat pe buzele ei. După aceasta, Sfânta Şuşanik grăi către necredinciosul Varsken: «O, om nefericit, care n-ai avut milă de tine însuţi, despărţindu-te de Dumnezeu, cum oare să ai milă de mine ?»”

Atunci Varsken porunci să o lege de gât cu un lanţ şi să fie închisă într-o temniţă întunecoasă ca să moară. Mulţime de norod s-a adunat, plângând de mila ei pe când o urmau pe calea spre temniţă. Ea le spuse să nu plângă, adăugând: „Ci pomeniţi-mă în rugăciunile voastre acum, când mă despart de voi în această lume. Căci nu mă veţi mai vedea ieşind vie din castel”. Atunci Varsken alungă tot norodul, năpustindu-se cu calul asupra lor. Şi pe când o puneau în lanţuri într-o magher­niţă întunecoasă din castel, i-a spus că nu o să mai iasă vie. Varsken a pecetluit lanţul cu pecetea sa, astfel ca nimeni să nu poată să i-1 scoată fără ştirea lui. După trei săptămâni întrebă: „Mai trăieşte nenorocita aceea ?” I s-a spus că e aproape moartă, căci nu voia să mănânce nimic. Atunci Varsken zise: „Nu-i nimic, lăsaţi-o singură ca să moară”. Apoi a plecat la o cetate depărtată. Fratele său Jojik nu fusese acolo când s-au întâmplat aceste lucruri. întorcându-se şi aflând acele groză­vii, s-a dus după Varsken şi 1-a implorat să îngăduie măcar să i se scoată lanţul de la gât. Atunci Varsken i-a dat voie lui Jojik să facă aşa.

„Însă Sfânta Şuşanik nu a fost slobozită din (celelalte) fiare până la moarte. Căci a rămas şase ani în castel, adu­când roadă faptelor credinţei, postind mereu şi priveghind, în neclintită credincioşie şi citind plină de râvnă sfintele cărţi. întregul castel se făcuse strălucitor şi minunat de alăuta duhului său. De-acum, faptele ei ajunseră vestite în toată Georgia. Veneau femei şi bărbaţi pentru împlinirea legămintelor lor. Tot ceea ce aveau trebuinţă dobândeau prin sfintele rugăciuni ale fericitei Şuşanik: cei fără copii, dobândeau copii, bolnavii tămăduire, orbii vedere.

I-au spus Sfintei Şuşanik: «Copiii tăi au fost trecuţi la mazdeism (un alt nume al zoroastrianismului)». Atunci ea a început să se închine cu multe lacrimi lui Dumnezeu şi, lovindu-se cu fruntea de pământ şi suspinând, zicea «Mul­ţumesc ţie, Doamne Dumnezeul meu, că nu ai mei erau, ci darurile tale ! Facă-se voia ta, Doamne. Mântuieşte-mă de cursele celui viclean».”

Vicleanul ei soţ încă mai încercă de câteva ori să o facă să se întoarcă în palat, spunându-i să nu-şi părăsească căminul „supărată”. însă ea îi amintea mereu de prevestirea sa că nu va mai ieşi vie din temniţă, zicând că ar trebui s-o tragă afară cu sila dacă o dorea.

Astfel ea petrecu şase ani în condiţii de neînchipuit: şobo­lani, păduchi, arşiţă vara, apă murdară şi altele. în sfârşit, în al şaptelea an toate aceste greutăţi şi-au luat vama de la sănătatea ei. „Când Jojik a auzit că fericita regină, Sfânta Şuşanik, era pe moarte, a ieşit luând cu el pe soţia sa, pe copii, pe slujitori şi pe cei din suita sa, şi a venit la castel să o vadă pe Sfânta Şuşanik mucenica. Apoi ea a binecuvântat pe Jojik şi… (pe toţi cei aflaţi împreună cu el), şi le-a cerut să meargă în căile lui Dumnezeu. Apoi s-a despărţit de ei, trimiţându-i să meargă în pace.”

Mulţi alţii au continuat să vină - episcopi şi preoţi, oameni de neam şi de rând, bărbaţi şi femei - ce plângeau luându-şi rămas bun, „aducând laudă lui Dumnezeu pentru slăvitele ei fapte”, apoi plecau. Apoi în ziua morţii sale ea 1-a chemat pe episcopul apropiat familiei sale şi i-a mulţumit pentru că i-a fost ca un tată. Apoi şi-a chemat duhovnicul, pe Părintele Iacov, care a fost mai apoi autorul Vieţii ei, spunându-i unde dorea să fie înmormântată. „Şi a zis: Deşi sunt doar o lucră­toare în vie din al unsprezecelea ceas, de am dobândit vreun merit, binecuvântat vei fi în vecii vecilor. Apoi a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul nostru, căci întru El cu pace împreună mă voi culca şi voi adormi (Ps. 4, 8). Şi a încredinţat sufletul său Domnului, Cel ce primeşte pe toţi oamenii întru mila Sa.”

***

Părintele Iacov arată că Sfânta Suzanika a plecat din această viaţă la 17 octombrie, praznicul fericiţilor sfinţi şi mucenici Cosma şi Damian din Cilicia, astfel că această zi tre­buie să fie „ţinută şi întru pomenirea Sfintei Şuşanik, spre lauda lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.”

Your response: