Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita
decât rezultatul unei cauze
În zilele noastre domină concepţia că sentimentele sunt rezultatul unui impuls subiectiv interior, fiind puteri ce ne pun în mişcare, şi care se cer a fi detensionate prin orice mijloc, mai ales că acest proces presupune şi anumite momente plăcute ce pot fi savurate fără oprelişte. Această concepţie s-a format plecând de la realitatea secreţiilor hormonale. Atunci când are loc o secreţie internă de adrenalină, apare nevoia exprimării mâniei, iar când organele reproducătoare sunt stimulate, trebuie reperat obiectul sexual adecvat pentru detensionarea lor. Această înţelegere a apărut independent de ceea ce Freud susţinea cu exactitate, numele lui fiind deseori folosit în mod abuziv.
Ceea ce niciodată nu spun aceşti „experţi” ai prostirii noastre, care, de regulă, în ceea ce priveşte studiile de care fac caz nu au depăşit nivelul lecţiilor elementare din domeniul în care activează, este că o asemenea concepţie nu reprezintă decât un sistem schizoid teribil. Suntem plasaţi într-un sistem atomizat, constituit din indivizi izolaţi, înstrăinaţi şi fără punţi reale de legătură cu ceilalţi oameni din jurul nostru. În condiţiile de vieţuire pe care aceşti „experţi” ni le trasează cu generozitate, putem avea parte într-adevăr fără oprelişte de mult râvnitele relaţii sexuale – motivate ştiinţific – începând de acum şi până la Parusie , însă niciodată nu vom fi în stare să construim o relaţie profundă cu cel de lângă noi, trăind de fapt în intimitatea noastră cea mai adâncă un adevărat iad al însingurării .
Grozăvia acestei stări de fapt nu este micşorată de constatarea că cei mai mulţi dintre oamenii de succes ai zilelor noastre, dacă nu chiar toţi din societatea noastră, sunt de fapt nişte însinguraţi, chiar dacă acest lucru nu apare ca evident, unii dintre ei fiind înconjuraţi mai totdeauna de o mulţime de oameni sau admiratori. Când ajung să-şi dea seama de situaţia reală în care se găsesc, solitudinea va părea şi mai dureroasă, obligându-i să apeleze la tot felul de trucuri existenţiale pentru a-şi anestezia într-un fel sinele .
Ceea ce scapă înţelepciunii acestor „pricepuţi” diriguitori ai vieţii sentimentale din societatea modernă, dar şi concepţiei sociale dominante, este faptul că sentimentele nu pot fi reduse numai la un impuls venit dintr-un abis al fiinţei, ci ele ţintesc spre ceva; sunt un imbold pentru a crea ceva, o chemare care vrea să dea chip unei noi realităţi. Sentimentele nu sunt rodul întâmplării, ci ele ţintesc spre un viitor.
Se poate spune că sentimentelor le este propriu – în afara cazurilor patologice serioase – un cadru ce are valenţe interpersonale, care pune în valoare sinele nostru ca persoane, printr-o continuă raportare la ceilalţi, chiar atunci când nu este nimeni vizat în mod direct. Sentimentele sunt, în chip firesc, modalităţi de comunicare cu persoane ce sunt sau par a fi importante pentru viaţa noastră, constituind o încercare de relaţionare cu acestea. Sunt un limbaj prin care edificăm ceva la modul interpersonal. Plecând de la aceste premise sentimentele au o anumită intenţionalitate.
Această concepţie despre sentimente ca puteri ce dau un impuls vieţii este cumva legată de trecut, de cauzalitatea sau determinismul pe care îl dă experienţa de viaţă premergătoare a fiecărei persoane, inclusiv perioada copilăriei timpurii şi chiar vârsta prunciei. Se poate vorbi aici despre aspectul regresiv al sentimentelor, fapt la care Freud s-a referit atât de mult şi care are o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea acestei realităţi. În anumite situaţii întoarcerea (referirea) la vârsta copilăriei şi retrăirea ei poate avea o semnificaţie importantă.
În antiteză, celălalt punct de vedere asupra sentimentelor, pleacă de la prezent şi ţinteşte spre viitor, putându-se vorbi de un caracter dinamic, de creştere continuă, pe care acestea o au în viaţa unui om. Sentimentele se îndreaptă de la noi spre lume în acelaşi fel în care culorile şi pensulele pictorului vor să transmită ceva cu un anumit înţeles, făcându-i părtaşi pe ceilalţi la ceea ce au de comunicat. Sentimentele nu numai că-l au în vedere pe celălalt, dar ele însele iau chip în mod direct prin raportare la sentimentele celorlalţi. Este ca şi cum am percepe un câmp magnetic în jurul nostru. Un om sensibil învaţă, nu întotdeauna în mod conştient, să sesizeze sentimentele oamenilor din jurul său, precum răsună coarda unei viori la vibraţiile primite de la alt instrument cu coarde ce se află în vecinătate, deşi rezonanţa s-ar putea să fie la un grad aşa de mic, încât urechea să n-o poată percepe. Orice îndrăgostit ştie aceasta din instinct.
Prima perspectivă asupra sentimentelor presupune cercetarea „cauzei”, iar cea de a doua, a scopului pe care îl au în vedere. În esenţă, abordarea freudiană pune problema cauzei sentimentelor, excluzând fără îndoială scopul. Concepţia lui Platon şi a vechilor greci despre dragoste este legată de cel de-al doilea punct de vedere. Sentimentele apar, aşadar, ca o atracţie către ceva, ele fiind stimulate de ţelurile, idealurile sau de posibilităţile ce se pot deschide pe viitor. Primul punct de vedere (a lui Freud) este legat de determinism. Cel de-al doilea ţine de deschiderea noastră spre noile orizonturi pe care le oferă experienţa, fiind legat, astfel, de libertate. Participăm la edificarea viitorului graţie capacităţii noastre de a înţelege şi de a răspunde noilor chemări, pe care le vom trece de la gând la faptă. Acestea sunt etapele dragostei lucrătoare, propria noastră dragoste răspunzând la dragostea celorlalţi, a creaţiei şi a lui Dumnezeu.
Aşa, înzestraţi cu aripile dragostei, ajungem la o nouă concepţie despre cauzalitate. Nu mai suntem nevoiţi să ne raportăm la om ţinând cont de legea care fixează o legătură între cauză şi efect, după modelul bilei de biliard, lege fundamentată exclusiv pe explicaţii care încep cu formula „din cauză că”, fiind tributară unei anticipări previzibile şi inflexibile.
Aristotel credea cu adevărat că motivaţia dragostei este atât de diferită de determinismul trecutului, că nici n-ar mai putea-o numi cauzalitate. „La Aristotel”, scrie Tillich, „găsim teoria dragostei universale, care conduce totul la o formă de existenţă mai înaltă, la o realitate purificată, lumea arătându-se nu drept ceva care se mişcă dintr-o anumită cauză, ci ca un obiect al iubirii, ca un iubit. Mişcarea descrisă este o mişcare de la posibilitate la înfăptuire, de la putere la posibilitate ca lucrare” .
Omul este stimulat de noile posibilităţi, ţinte sau idealuri care îl atrag spre viitor. Acestea, desigur, nu infirmă faptul că într-un anumită măsură părem a fi împinşi dintr-un plan aflat în spatele fiinţei, determinaţi fiind şi de trecut. Dragostei îi este proprie o cauză, dar în ea ajung să facă corp comun „raţiunea pentru care” şi „scopul”. Primul aspect este parte a întregii experienţe umane, întrucât toţi suntem părtaşi la lumea naturală finită, iar din această perspectivă, fiecare dintre noi, atunci când ia o hotărâre importantă, este necesar să examineze, pe cât posibil, toate faptele obiective. Această zonă a spiritului are o semnificaţie specială când e vorba de nevroze, atunci când faptele sau evenimentele trecutului exercită o influenţă coercitivă, repetată şi determinată, cu efecte în lanţ asupra unei stări psihice. Din acest punct de vedere, Freud a avut dreptate atunci când susţinea că în nevroze şi în boala psihică ceea ce acţionează are o cauzalitate deterministă inflexibilă. A greşit însă at
unci când a încercat să aplice această constatare întregii experienţe umane.
În analiza întregului fenomen uman, atunci când luăm în considerare scopul ca element determinant al oricărei acţiuni conştiente din partea omului, se deschid posibilităţi noi şi deosebite pentru viitor, introducând în calcul elemente ce ţin de răspunderea personală şi de libertate.
Categories:
