MONAHISMUL: MODEL PENTRU FAMILIE?
Reflecţii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
Leonard Tony FarauanuDeseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulţi tineri aleg căsătoria deoarece viaţa monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenţelor ei cu privire la sfinţenie. “Cum să renunţ eu la atâtea lucruri,” îşi spun ei, şi “să-mi pun ţolu-n cap” (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceştia)? “Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârşire tuturor, şi cu atât mai puţin mie” gândesc ei. “Eu vreau să mă căsătoresc şi să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi.” Pentru aceştia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenţii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: “Vă înşelaţi foarte gândind că există lucruri cerute laicilor şi altele cerute monahilor: toţi avem de dat aceeaşi socoteală”, deoarece “cei care trăiesc în lume, deşi căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii”. (1)Mai mult, în Apologia Vieţii Monahale, acelaşi părinte scrie:

Prin urmare, când [Pavel] ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)

Iată cât de gravă considera Sfântul Ioan Gură de Aur această eroare, de a crede că laicilor li se cere mai puţin decât călugărilor, încât vede în ea “pricina decăderii morale a societăţii omeneşti”! Şi acest lucru nu e greu de înţeles: să ne imaginăm numai că toţi laicii ar trăi precum călugării. Nu ar fi creştinii cu adevărat “lumina lumii” şi “sarea pământului” (Mat. 5: 13-14)? Nu ar deveni pământul un colţ de rai? Nu s-ar minuna necredincioşii văzând pe creştini, aşa cum se minunau odinioară, în vremea persecuţiilor, exclamând: “Iată cât de mult se iubesc!”?

“Bine,” vor zice unii, “şi celor căsătoriţi li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?”

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieţii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie şi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, şi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecţiune mai mare, ci o cale mai uşoară către perfecţiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).

Cei căsătoriţi “vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască”, deoarece “cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate” (3).

Totuşi, deşi pentru cei căsătoriţi drumul spre perfecţiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar “dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie” (4).

Pe de altă parte, esenţa celor trei voturi monahale se regăseşte şi în căsătorie: există o castitate specifică vieţii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaţie, etc.); există o sărăcie cerută şi celor căsătoriţi, care trebuie “să se folosească de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea”, “ca şi cum n-ar stăpâni” (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-şi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; şi există o ascultare specifică familie, întrucât soţilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), şi în mod deosebit soţiilor li se cere să se supună bărbaţilor întru totul (Ef. 5: 24).

În toate acestea monahii pot fi aşadar un model pentru cei căsătoriţi, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii şi viaţa noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenţiale vieţii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală şi comunitară), lectura cărţilor religioase (Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile sfinţilor, etc.) asceza, pocăinţa, tăcerea şi eventual misiunea. Evident, şi aceste elemente se regăsesc în viaţa de familie. Rugăciunea, fiind “respiraţia sufletului”, este vitală oricărui creştin, şi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinţii, “cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă”. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaţiei monastice, vorbeşte despre trăirea “sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri” (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurenţiu al Învierii, “practica neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu”.

De asemenea, familia trebuie să se roage şi împreună, asemenea comunităţilor monastice. “Cei ce se roagă împreună rămân împreună”, şi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieţii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinţa, tăcerea şi misiunea) în viaţa celor căsătoriţi, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor. Aş dori mai degrabă să ating alte puncte pe care le consider foarte importante, şi care ţin de ţinuta morală a călugărului ca model pentru ţinuta morală a familistului. Voi reveni la învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie:Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaţilor căsătoriţi şi cu copii, le cere să trăiască tot atât de virtuos ca şi monahii. După ce le porunceşte să înlăture din viaţa lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate şi alese, scrie aceste cuvinte: “Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate şi înţelepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau veşminte scumpe” (I Tim. 2: 9), iar mai jos spune: “Văduva care trăieşte în desfătare a murit de vie” (I Tim. 5: 6) şi, în sfârşit, mai departe: “Având însă hrană şi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaţi cu acestea” (I Tim. 6: 8). Se poate cere de la monahi altceva mai mult decât îndeplinirea acestor porunci? (6)Călugării (şi călugăriţele, bineînţeles), în lepădarea lor de cele lumeşti şi în purtarea lor modestă, nu fac aşadar decât să respecte cuvintele Sfântului Pavel adresate celor căsătoriţi; de aceea ei sunt pentru aceştia din urmă modele de simplitate şi modestie. Sunt călugării îmbrăcaţi cu haine alese? Sunt călugăriţele împodobite cu împletituri, aur, mărgăritare şi veşminte scumpe? Sunt ele “la modă”, cu rochii decoltate, fuste de-o palmă, bluze transparente şi alte soiuri de haine care mai degrabă au ca scop să scoată în evidenţă goliciunea trupului, decât să-l acopere? Nu, cu siguranţă nu. De ce nu imităm atunci cuminţenia hainelor monastice? Ne e teamă mai mult de gura lumii decât de vătămarea sufletului nostru şi a sufletelor altora? Sfântul Ioan Gură de Aur merge chiar mai departe şi spune:

Dacă soţia ta este frumoasă, nu o lăuda pentru asta. Lauda, ura, şi chiar iubirea bazată pe frumuseţea din afară vine din suflete necurate. Caută frumuseţea sufletului şi imită pe Mirele Bisericii. Frumuseţea din afară este plină de vanitate şi frivolitate; îi face pe bărbaţi geloşi şi-i umple de gânduri de poftă. Dar provoacă ea vreo plăcere? Poate pentru o lună sau două, sau cel mult un an, dar nu mai mult; familiaritatea face ca admiraţia să dispară. În acelaşi timp, relele care izvorăsc din frumuseţea cea din afară rămân: mândria, nebunia, dispreţul altora. (…) Caută afecţiunea, delicateţea şi umilinţa într-o soţie; acestea sunt semne ale frumuseţii. (7)

De asemenea, spune Sfântul Ioan, soţul ar trebui el însuşi să-şi sfătuiască soţia “să nu se împodobească cu cercei de aur, lănţişoare pentru gât sau alte bijuterii, sau să-şi adune haine scumpe” (8). Iar soţia va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după distracţii şi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani şi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieşte fără sfârşit şi fără socoteală, şi atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreşte în sufletul său o vieţuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeţe, multă modestie, mult dispreţ faţă de bani şi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: “Dacă avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate” (I Tim. 6: 8); când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde şi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaţa aceasta pământească nu preţuieşte nici două parale, când va socoti, ca şi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Is. 40: 6). (9)

Dar nu este această descriere a soţiei asemenea descrierii unei călugăriţe? Nu poate aşadar o femeie căsătorită să ia o călugăriţă ca model, în ce priveşte modestia şi lepădarea de spiritul lumesc? Sigur că da, şi nu numai că poate, ci chiar trebuie, dacă vrea să urmeze pe Hristos.

Un alt aspect important este participarea la distracţiile lumeşti. Şi aici modelul monastic este de mare ajutor: s-ar duce un călugăr la cutare petrecere?

Ar asculta un călugăr o asemenea muzică?

Ar dansa un călugăr un astfel de dans (asta dacă dansează vreodată)? De ce nu ar face-o?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de pacea inimii decât am eu?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de tăcere şi rugăciune decât am eu?

Oare trebuie un călugăr să se ferească mai mult de păcat decât mă feresc eu?

Oare am eu mai puţină nevoie de pocăinţă decât are el?

Oare inima mea trebuie să fie mai puţin curată decât a lui? Şi totuşi, vor gândi unii, este exagerat să ceri aşa ceva unui laic. Iată însă ce scria Sfântul Ioan Gură de Aur contemporanilor săi, de parcă ar fi scris pentru noi, cei de acum: Fie ca ei [tinerii căsătoriţi] să evite muzica imodestă şi dansatul care sunt acum aşa de mult la modă. Sunt conştient că mulţi oameni gândesc că sunt ridicol pentru că dau un asemenea sfat; însă dacă mă ascultaţi, veţi înţelege cu atât mai mult cu cât timpul trece avantajele unui stil sobru de viaţă. Atunci nu veţi mai râde de mine, ci veţi râde mai degrabă de felul în care oamenii trăiesc acum, ca şi nişte copii prostuţi sau oameni beţi. Care aşadar este datoria voastră? Îndepărtaţi din vieţile voastre această muzică ruşinoasă, imodestă şi satanică, şi nu vă asociaţi cu oamenii cărora le place această distracţie dezmăţată. (10)De asemenea, vorbind despre aceleaşi petreceri prilejuite de nunţi, acelaşi sfânt spune:Cămilele şi catârii se comportă într-un mod mai decent decât unii oameni la petrecerile de nuntă. Este căsătoria o comedie? Este o taină, o imagine a ceva cu mult mai măreţ. (…) Când soseşte beţia, curăţia pleacă. Unde este vorbire murdară, diavolul este întotdeauna doritor să-şi aducă propriile lui contribuţii. Sau voi celebraţi taina lui Hristos cu o distracţie ca aceasta, invitând pe diavol? Sunt sigur acum că v-am ofensat. Râdeţi de mine când vă mustru şi spuneţi că sunt prea auster. Aceasta este doar o altă dovadă a modului vostru pervers de vieţuire.

Se vede aşadar că sfântul era conştient de şocul pe care cuvintele lui îl vor produce asupra auditoriului de atunci, iar eu, la rândul meu, sunt conştient de şocul pe care îl vor produce asupra cititorilor de astăzi. Dar această conştientizare nu face decât să mă convingă şi mai mult de necesitatea repetării acestui adevăr. Viaţa monahului reprezintă astfel un punct de orientare vital pentru viaţa zbuciumată a laicului, o icoană a vieţii lui Hristos care ne-a lăsat pildă, ca să păşim pe urmele Lui (I Petr. 2: 21).

Atât monahul, cât şi cel căsătorit, sunt chemaţi la o dăruire completă de sine lui Dumnezeu, dăruire care nu trebuie aşadar să difere în intensitate, ci doar în modul în care se face. Monahul se dăruieşte în mod direct lui Hristos, într-un “maximalism eshatologic” (11), pe când cel căsătorit se dăruieşte lui Hristos prin celălalt, care este “semn al prezenţei Sale” (12). Dăruirea aceasta mediată, specifică vieţii celor căsătoriţi, nu ştirbeşte cu nimic intensitatea dăruirii soţilor faţă de Dumnezeu: “ei sunt tocmai ca Isus Hristos care, unit cu Mireasa Lui, Biserica, nu este mai puţin unit cu Tatăl Său” (13). Atât pentru monahi, cât şi pentru cei căsătoriţi, Hristos rămâne Mirele sufletului (Mat. 25: 6), iar în veacul viitor oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” (Mat. 22: 30), ori altfel spus, ca monahii. De aceea, în perspectiva eternităţii, orice om este un monah în devenire.

Note

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Evrei, 7, 4. Cf. Omilie la Epistola către Efeseni, 20.
2. Idem, Apologia Vieţii Monahale, 14, 11.
3. Ibidem, 15, 3.
4. Ibidem, 3, 14.
5. Vezi Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Edit. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 91.
6. Ibidem, 14, 4.
7. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
8. Ibidem.
9. Idem, Despre Feciorie, 47, 1.
10. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
11. O formulare folosită de Paul Evdokimov în mai multe din cărţile sale.
12. Din rugăciunea de binecuvântare a mirilor în ritul Roman.
13. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre căsătorie, 3, citat în Paul Evdokimov, op. cit., p. 73.

Your response: