Bucuresti
Lito-Tipografia L. Motzatzeanu
1908
ANALIZA:
1)Elogiul lui Maxim, colegul Sfântului Ioan Chrisostom.
2)Căinţa este o parte din îndreptăţire.
3)Intrarea în materie: lungile meditări pe care le cere căsătoria.
4)Legile căsătoriei sunt scrise în capitolile lui Pavel. Dragostea pe care o datorăm soţiei.
5) Răbdarea, obligaţie a bărbatului.
6) Comparaţie între Eva şi biserică.
7) Trebuie să-ţi iubeşti femeia mai mult decât părinţii.
8)Menirea soţiei: trebuie să fie ajutorul soţului. Contra căsătoriilor pentru bani. Scopul instituirei căsătoriei.
9)Pildă trasa din căsătoria lui Isac. Comentar la povestirea din Sf. Scriptură. Abraham dat ca exemplu părinţilor, Rebeca fecioarelor şi femeilor tinere.
10)Îndemnuri părinţilor şi tinerilor care se căsătoresc.
1) Maxim colegul lui Chrisostom este lăudat. Mi-a părut rău că n-am luat parte şi eu la trecuta adunare a voastră, dar pentru că voi v-aţi îndestulat acolo dintr-o prea bogată masă, m-am bucurat. Cel ce poartă jugul cu mine, ne-a tăiat brazdă proaspătă: a aruncat sămânţă în vorbirea sa îmbelşugată şi cu multă grijă a cultivat sufletele voastre.
Aţi văzut curăţenia de vorbă, aţi ascultat cuvântarea bine întocmită, v-aţi adăpat din apa care ţâşneşte către viaţa veşnică, aţi văzut izvor, care aruncă râuri de aur curat.
Se zice că este un râu care aduce locuitorilor din prejurul lui nisip de aur, nu că firea apelor lui ar produce aur dar pentru ca izvoarele râului iau naştere din munţii metalici, prin ei căzând (curgând) râul şi răpind nisip de aur, se face o comoară pentru locuitori, oferindu-le o bogăţie neaşteptată.
Asemenea cu acest râu, învăţătorul, care v-a vorbit de curând, trecând prin minele Sfintelor Scripturi a luat de acolo învăţături mult mai preţioase decât aurul, şi le-a împărţit sufletelor voastre. Şi ştiu că ale mele se vor părea astăzi, mult mai sărace. Căci acela care se bucură întotdeauna de o masă săracă, dacă i se întâmplă una mai îmbelşugată, apoi când se întoarce iarăşi la a lui, îi vede cu mult mai bine sărăcia.
Cu toate acestea nu mă voi da îndărăt de la datoria mea.
Voi ştiţi, căci aţi învăţat de la Pavel, şi să mâncaţi şi să răbdaţi, şi să aveţi belşug şi să duceţi lipsă de orice, şi să admiraţi bogăţia şi să nu despreţuiţi pe săraci (Filip IV 12).
Şi după cum iubitorii de vin şi iubitorii de băutură laudă vinul bun fără a dispreţui pe cel slab, tot aşa şi voi înnebunindu-vă pentru ascultarea cuvintelor dumnezeeşti primiţi pe prea învăţaţi voştri dascăli, dar şi celor mai puţini îndemânateci le daţi ascultare încordată.
Adevărat, oamenii îmbuibaţi se îngreţoşază chiar dacă se aşează la o masă bogată, din contră cei cari flămânzesc şi însetoşează de departe, şi la o masă săracă aleargă cu mare poftă.
Şi că nu este linguşire în cuvintele mele, aţi văzut bine de tot în cuvântarea ţinută acum de curând.
Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie arătându-vă că este adevărat adulter să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată câtă vreme trăieşte bărbatul cel dintâi şi vă citam legea lui Hristos, care zice: «Că cine va lăsa pe femeia sa afară de cuvânt de adulter, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter» (Mat. V. 32).
Am văzut pe multe plecându-şi capul, lovindu-se peste faţă şi că nu puteau nici privirea să-şi ridice, ei bine, atunci ridicându-mi ochii spre cer am zis: Bine cuvântat este Dumnezeu, pentru ca glasul meu nu izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate în inimile ascultătorilor.
O parte a justificărei este să condamni păcatul. Să te gândeşti bine la căsătorie. Bine ar fi să nu greşim deloc dar nu este puţin lucru cu privire la mântuire, să suferi greu după păcat şi să recunoşti greşala sufletului tău, şi-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o astfel de căinţă este o parte de îndreptăţire şi te îndreptează pe drumul nepăcatului.
De aceia Pavel se bucură, când a întristat pe cei păcătoşi, nu pentru ca i-a întristat, dar pentru că i-a îndreptat prin întristare. «Acum mă bucur nu pentru ca aţi fost întristaţi, ci pentru ca aţi fost întristaţi spre pocăinţă; căci întristarea care este după Dumnezeu, lucrează pocăinţă spre mântuire fără de căinţă» (2 Corin. VII, 9 10).
Deci fie că v-aţi îndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sunteţi demni de nenumărate laude. Când cineva se întristează pentru păcatele altora, arată simţire apostolică şi imitează pe acel fericit care zice : «Cine este neputincios şi eu să nu fiu neputincios? cine se scandalizează şi eu să nu mă aprind» (2 Corin. XI 29).
Şi acela care să căieşte grozav de păcatele sale, a stins pedeapsa hotărâtă pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor. De aceia şi eu când v-am văzut cu capul plecat, gemând şi lovindu-vă faţa, m-am bucurat gândindu-mă la rodul mare al acestei suferinţe. — Pentru aceia şi astăzi eu; vă voi vorbi despre acelaşi subiect, încât aceia care ar voi să se căsătorească să se gândească mult la cea ce fac.
În adevăr, dacă când avem să cumpărăm o casă, sau sclavi, ne interesăm mult de vânzători, de stăpânii dinainte, ne îngrijim de starea caselor, de înfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului, cu atât mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă, când e vorba de ales o femeie.
Casa daca este rea poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa poţi să înnapoezi vânzătorului sclavul găsit neîndemânatec; dar ca să înapoezi iarăşi femeia luată, celor ce ţi-au dat-o, nu se poate, ci eşti silit să o ţii în casă toată viaţa, sau dacă te scapi de ea depărtând-o, te faci pricină de adulter după legea Domnului.
Deci, când ai de gând să-ţi iei femeie, să citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu în ziua aceia (ziua judecăţii viitoare). Despreţuind pe cele lumeşti, de obiceiu ai de perdut o suma de bani, dar dacă calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul nestins al Gheeni.
2. Tu când ai de gând să-ţi iei femeie, alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi învârtindu-te pe lângă ei, cercetezi cu toată îngrijirea, ce se va întâmpla dacă femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să se folosească cu averea cât trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea fraţilor ei din moştenire, şi ce soţii lui, când aceasta va fi stăpână pe toată averea, când va trebui să dea din ea tuturor? Şi multe altele de felul acesta şi întrebi pe ei şi cercetezi, căutând în toate chipurile, să nu cază vreo parte din bunurile soţiei la vreo rudă a ei; deşi după cum am spus mai sus, chiar dacă ţi-ar ieşi ceva pe greşit, toată paguba va sta în pierderea de bani, cu toate astea nu laşi nimic din ele necercetate.
Oare nu este fără rost să arătam atâta zel pentru o afacere de bani, iar când e vorba de pericolul sufletului nostru şi de seama pe care o să dăm acolo sus, să nu dăm nici o grijă pentru un lucru care cere, mai mult de cât ori care altul, atâta munca, grabă şi grijă ?
Pavel prescrise legile căsătoriei. Cum trebuie să-ţi alegi soţia.
De aceia sfătuiesc şi îndemn pe cei ce au de gând să se însoare, să se sfătuiască cu fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, şi învăţând mai întâi ce recomandă el să faci, când ai avut parte de o femeie rea şi desfrânată, dată la vin (la beţie), insultătoare (cicălitoare), fără judecată sau având vreun alt neajuns.
Căci dacă vezi că el îţi dă voe să o alungi, dacă găseşti în ea vreunul din aceste împrejurări şi să aduci alta în locul ei, să fii sigur că nu e nici un pericol; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi îţi porunceşte că afară de adulter, să o iubeşti şi să o ţii la tine chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în gândul că trebuie să înduri toată răutatea femei tale.
Dacă îţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toata silinţa ca să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă, ascultătoare, ştiind că dacă iei una rea, urmează unul din aceste două: sau să înduri o supărare veşnică sau dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de adulter alungând-o.
Cine va lăsa femeia sa afară de cuvânt de adulter, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter(Mat. V. 32).
Dacă ne-am pătruns bine de acestea înainte de căsătorie, şi am cunoscut bine aceste legi, vom pune mare grijă ca să ne alegem de la început o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea noastră ; prin această faptă, nu numai aceasta vom câştiga, că nu vom alunga-o nici odată, dar o vom iubi-o cu multă dragoste (tărie), aşa cum ne îndeamnă Pavel.
Când a zis:« Bărbaţi, iubiţi femeile voastre» (Efes. V. 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: «Cum Hristos a iubit biserica».
Şi cum, spune-mi, a iubit-o Hristos ? «Că S-a dat pe Sine pentru ea».
Aşa că dacă trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală (să
n-aştepţi nimic).
Căci dacă stăpânul aşa a iubit sclava, încât şi pre el s-a dat pentru ea, cu atât mai mult trebuie ca tu să iubeşti pe tovarăşa ta de sclavie.
Dar să vedem, nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului, a fermecat pe bărbat ? Aceasta nu o putem spune. Cum că a fost urâtă şi necurată, ascultă următoarele, după ce a zis: «S-a dat pentru ea» a adăugat: «Ca pe ea să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei în cuvânt» (Ibid. V. 26 ).
Când a arătat că înainte a fost murdară şi pătată şi nu de o murdărie obişnu-ită, ci de cea mai grozavă necurăţire; era plină de grăsime, de fum, de sânge şi de tot felul de pete. Cu toate acestea nu s-a dezgustat de urâţenia ei, dar i-a vindecat rănile, ia schimbat chipul, i-a îndreptat formele, i-a dres ne-ajunsurile.
Imitează şi tu acest lucru, chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o cu dulceaţa şi bunătate, ca şi Hristos biserica.
Nu numai i-a şters necurăţenia, dar a dezbrăcat-o de bătrâneţe, dezbrăcând pe omul cel vechiu, care căzuse în toate păcatele. Aceasta înţelege apostol Pavel cu vorbele: «Ca să o pue înainte pe ea lui’ şi biserică mărită, neavând intinăciune, nici sbârcitură» (Efes. V, 27).
N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tânără, şi numai la trup dar şi la suflet şi voinţă. Şi este demn nu numai de această cinste, că primind-o fără chip nu s-a scărbit de urăţenia ei, dar că s-a dat pre sine morţii şi a adus-o pre ea, la o frumuseţe de necrezut.
Şi chiar după aceasta, văzând-o adesea necurată şi pătată nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei, ci dar a binevoit să o îngrijească şi să o îndrepteze. Căci spune-mi, câţi au greşit după ce au primit credinţa şi cu toate acestea nu s-a scârbit de ei ?
Ca pildă stă acela care la Corint făcuse cea mai mare desfrânare şi care era din fii Bisericii. N-a tăiat acest mădular, dar l-a vindecat. Biserica Galatenilor toată a ieşit din calea bună şi a căzut in iudaism, cu toate acestea n-a lepădat-o pre ea, dar îngrijind-o prin Pavel , a adus-o iarăşi la starea dintăi.
Deci tot aşa în trupurile noastre, dacă s-a ivit vreo boală nu tăiem mădularele dar depărtăm boala: tot aşa să facem şi cu femeia. Dacă vreuna ar fi înclinata spre adulter (destrăbălare), să nu o alungăm, dar să depărtezi răutatea.
Şi este mai cu putinţă să îndreptezi o femeie, decât să vindeci un mădular vătămat şi deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui, nu-l tăiem. Mulţi au picioarele sucite şi fluerele strâmbe şi mâini uscate şi ochi cu albeaţă (fără lumina), cu toate acestea acestea nici ochiul nu si-l scot, nici piciorul nu si-l taie, nici mâna nu si-o retează şi desi acestea sunt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte mădulare, cu toate acestea, le păstrează pe ele pentru că sunt legate de trup.
Oare nu este fără rost, când îndreptarea şi folosul nu-i este cu putinţă să ai atâta grijă ? Iar când sunt bune nădăjdii şi lesnicioasă schimbare, să te împotriveşti vindecării ? neajunsurile trupului sunt peste putinţă de îndreptata iarăşi, dar o voinţă stricată poţi să o îmbunătăţesti.
3) În zadar vei spune că boala femei tale este de nevindecat, că ea cu toate îngrijirile, vrea să urmeze înclinările sale rele, nu este o pricină binevenită ca să o alungi, căci din aceia, că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Şi femeia este unul din mădularele tale, «vor fi amândoi un trup» yice scriptura (Gen II, 24)
Dar când este vorba de un mădular, nu mai trebuie nici o îngrijire odată ce leacurile sunt neputincioase în faţa bolii. Dimpotrivă dacă bolnavul este chiar femeia ta, chiar când boala nu se va putea vindeca, ai în vedere că tu vei primi plată şi pentru lecţiile şi pentru grijile tale.
Şi chiar dacă nu ai culege un rod, Dumnezeu va şti să plătească răbdarea noastră, pentru că temerea sa ne-a aţâţat, să arătăm atâta încordare, să îndurăm cu dul- ceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să îndreptăm acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru zic şi mădularul nedespărţit: de aceea trebuie să-1 iubim mai ales.
Aceasta ne învaţă Sf. Pavel când zice :« Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile lor ca corpurile lor însuşi. Cel ce îşi iubeşte pre femeia sa, pre sine se iubeşte. Că nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos biserica; că mădular îi suntem ai trupului lui din carnea lui şi din oasele lui.» (Efes. V. 28 30).
Vrea să spue că, după cum Eva este născută din coasta Iui Adam, tot aşa şi noi suntem născuţi din coasta lui Hristos. Intr-adevăr, aceasta însemnează: «Din carnea şi din oasele sale». Şi pentru Eva noi ştim toţi, că ea a fost născută din coasta lui Adam şi Scriptura spune lămurit că Dumnezeu trimise somn lui Adam, luă una din coastele lui şi îi făcu lui femeie.
Acum, pe ce să ne încredinţam că biserica este formată din coasta lui Hristos ? Şi acest lucru tot scriptura îl arată. Când Hristos a fost sus pe cruce răstignit şi a murit : «unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns, şi îndată a ieşit sânge şi apă» (Ioan. XIX. 34) şi din acest sânge şi din acea apă s-a întocmit biserica. Chiar Hristos mărturiseşte aceasta zicând că : de nu se va naşte cineva din apă si din Duh nu va putea sa intre întru împărăţia lui Dumnezeu (Ioan III 5). Sângele este spiritul. Şi ne naştem, din apa botezului şi ne hrănim cu sânge.
Vedeţi cum noi suntem din oasele si din carnea sa, născuţi crescuţi cu sân-gele şi cu apa sa ? Şi după cum Adam dormind, femeia s-a format, tot aşa, Hristos murind, biserica s-a format din coasta lui. (Şi nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia, pentru că este mădular al nostru şi că are început a zidirei din noi, dar şi pentrucă Dumnezeu a aşezat lege pentru aceasta zicând :« Pentru aceasta va părăsi omul pre tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup» (Gen II. 24).
Şi tot pentru aceasta Pavel, ne-a citit legea, ca să fim împinşi din toate părţile către această dragoste. Şi priveşte înţelepciunea apostolică: ne îndeamnă la dragostea femeilor nu numai după legile dumnezeeşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de unul si de altele pe rând aşa că spiritele înalte si pline de înţelepciune sunt împinse să iubească prin argumente cereşti, iar spiritele slabe dimpotrivă prin temeiuri pământeşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se sprijineşte mai întâi pe înţelepciunea lui Hristos şi începe îndemnul său cu aceste cuvinte: « Iubiţi femeile voastre, cum Hristos a iubit biserica»
Dar cea ce vine este omenesc: « Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor, ca si trupurile lor». Urmarea este a lui Hristos : « Că mădulari suntem ale trupului lui, din carnea lui şi din oasele lui » (Efes. V. 30), şi iarăşi vin temeiuri pământeşti ;
« Pentru aceia va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa, şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup » (Ibid. V. 31.) şi după ce a citit această lege. zice: «Taina aceasta mare este » (Ibid. 32)
Femeia trebuie preferată părinţilor. — In ce fel este mare ? întrebaţi voi. In aceia că fecioară, închisă până atunci în cameră sa, poate să iubească şi să preţuiască din ziua întâia, ca şi trupul ei, pe soţul pe care nu-1 văzuse nici o dată înainte; şi iarăşi pentru că bărbatul pe care ea nu 1-a văzut niciodată, din ziua întâi pune înaintea tuturor lucrurilor, o femeie cu care el înainte nu schimbase un cuvânt, şi o pune înaintea prietenilor, cunoscuţilor a tatălui şi a mamei sale.
Să vorbim acum de părinţi: dacă li se întâmplă, afară de această împrejurare, să piarză niscaiva bani, se întristează, se îndurerează, şi duc înaintea jude-căţii pe cei ce i-a lipsit (de această sumă) , pe câtă vreme omul pe care ei nu l-au văzut nici odată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei odată cu fecioara lor şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcând aceasta, şi nu socotesc ca pierdere ceea ce au dat.
Când îşi văd fiica lor plecată din casă (răpită), nu simt nici părere de rău pentru obişnuinţa de atâta vreme, nici necaz, nici durere, ba încă, ei mulţumesc şi socotesc că li s-a împlinit dorinţele, când îşi văd fiica părăsind casa lor şi că ia cu dânsa şi o parte din averea lor.
Pavel observând toate acestea, judecând că cei doi soţi părăsesc pe părinţii lor pentru a se lipi unul de altul şi că noua însoţire capătă o mai mare putere decât vechea obişnuinţă de la părinţi, gândindu-se că aci nu-i vorba de un fapt omenesc şi că Dumnezeu seamănă această dragoste în suflete, el inspira acea veselie părinţilor ca şi soţilor.
Ca urmare a zis: « Taina aceasta mare este » Şi, la copii, după cum micul copil care se naşte recunoaşte de la început pe părinţii săi şi văzându-i înainte de-a putea vorbit tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie îndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintâi se şi unesc (învoiesc). Apoi văzând că acelaşi lucru s-a făcut cu Christos şi mai cu seamă cu biserica, el se miră mult.
Şi cum acelaşi lucru s-a petrecut cu Christos şi cu biserica? După cum soţul părăseşte pe tatăl său şi îşi caută femeie, tot aşa Christos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. În loc de a ne chema sus, s-a coborât el singur către noi. Şi prin acest cuvânt «el a părăsit» să nu înţelegeţi o despărţire (de faceri), dar o coborâre, căci chiar fiind cu noi era şi cu tatăl său.
De aceia Pavel a zis: «Taina aceasta mare este». Mare negreşit, chiar numai pentru oameni dacă s-ar face. Dar când văz că aceasta este adevărat şi cu privire la Christos şi biserică, atunci sunt izbit, atunci admir. De aceia după ce a zis: «Taina aceasta mare este» a adăugat : «Eu însă zic de Christos şi de biserică» (Efes. V, 32).
Tu ştii acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gândeşte-te deci mult şi cu îngrijire şi nu căuta deci bogăţie când te căsătoreşti. Nu socoti căsătoria ca un negoţ, dar ca întovărăşire a două vieţi.
4) Femeia a fost făcută ca ajutor bărbatului. — Am auzit pe mulţi zicând: cutare era sărac, căsătoria 1-a îmbogăţit, a luat o femeie bogată ; trăieşte acum în lux şi îmbelşugare. Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine, şi fără să roşeşti ? Şi nu te ascunzi în fundul pământului, când cauţi aşa mijloace de câştig ? Aşa vorbeşte un soţ? Numai o singură însărcinare are femeia: să păzească pe cei născuţi (copii), să îngrijească de veniturile tale, sa aibă grijă de casa ta; şi de aceia ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te îngrijească în acestea ca si în toate celelalte.
Pentru că viaţa noastră constă din două feluri de afaceri, cele publice şi cele de casă, Dumnezeu a împărţit sarcina între om şi femeie ; ei i-a dat conducerea casei, lui toate afacerile statului, toate acelea care se făptuiesc în afară, judecăţi, sfătuiri, comanda armatei, toate celelalte. Femeia nu poate să poarte o lance, să arunce o săgeată, dar poate să ţie furca, să ţeasă o pânză, să puie orânduială în întreaga casă.
Nu e în stare să dea o hotărâre într-un sfat, dar este în stare să-şi dea o părere intr-ale casei, pe care bărbatul le împarte cu ea ; ea arată mai multă pătrundere decât bărbatul. Ea nu poate să mânuească bine banii publici, dar poate să-şi crească bine copii săi, tezaurul cel mai preţios decât toate; poate sa observe stricăciunile servitorilor, să îngrijească de moravurile servitorilor, să dea încredere bărbatului, să-1 descarce de toate grijile, pe care le cere o gospodărie, adică de cămară, de ţesut, mâncare, îmbrăcăminte şi celelalte care nu sunt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat chiar, dacă ar vrea el să le ia asuprăşi.
Intr-adevăr este o parte din bunăvoinţa şi înţelepciunea Dumnezeească, că acela care se pricepe bine în lucrurile mari, se arată neputincios şi nepriceput în lucrurile mici, aşa ca omul să aibă nevoie de femeie. Intr-adevăr, dacă Dumnezeu ar fi creat pe om deopotrivă îndemânatic în amândouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost despreţuit, şi pe de altă parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai înalte şi mai de preţ, ele sar fi umplut de îngâmfare.
De aceia nu a încredinţat pe amândouă numai unuia, ca nu cumva soarta celuilalt să fie mai înjosită şi zadarnică ; n-a împărţit deopotrivă însărci-nările, ca să nu se ivească între ei luptă de întăietate şi femeile să nu ceară de la bărbaţi întâiul rang, dar ca să îngrijească şi de unire şi de întăietate, aşa a împărţit fiecăruia însărcinarea sa, ca partea bărbatului să fie mai de folos şi mai însemnată, iar a femeii mai mică şi mai jos puţin ; aşa că nevoile vieţii ne îndeamnă să o cinstim, iar micimea însărcinărei sale, nu o lasă să se ridice împotriva bărbatului său.
Numai virtute şi moravuri cinstite, să cerem de la o soţie, Neajunsurile unei soţii bogate. Ca urmare să căutăm toţi d’aci înainte un singur lucru, virtutea, un bun firesc ca să ne bucurăm de pace, să gustăm plăcerile unirii şi ale dragostei veşnice. Dacă te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai de grabă un stăpân pe cap decât o femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sunt pline de deşertăciune, mândrie, şi de dorinţa de a-ţi lua ochii, dacă le mai vine în ajutor şi averea, în ce chip bărbaţii lor, le vor mai putea suferi ? Dimpotrivă, acela care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă de cât el, aduce un ajutor, un tovarăş şi adevărat că bagă fericirea în casa lor.
Lipsa de avere o îndeamnă ca să fie supusă bărbatului cu totul, să-i cedeze şi să-1 asculte în toate, aşa că dispare pricina de ceartă, luptă, îngâmfare, neînţelegeri şi se apropie legătura păcii, unirii, iubirii şi a înţelegerii. Pace deci şi bun trai, iar nu bani. Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi bătăi, nu ca să trăim în mijlocul certurilor şi neînţelegerilor, nu ca să muncim în neînţelegeri şi să ne facem o viaţă nesuferită, dar ca să ne dea un ajutor, ca să ne deschiză un liman, un azil, ca să ne mângâe în întristare, să găsim mulţumire în vorba cu femeia noastră.
Câţi bogaţi nu s-au văzut, mai îmbogăţiţi prin zestrea femeiii, dar lipsiţi deodată pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie, care făcea din masa lor o arenă, un teatru de lupte zilnice? Şi dimpotrivă, câţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei mai sărace încă, care se bucură de pace şi sunt fericiţi să vază lumina (si trăiască), pe când mulţi bogaţi, în mijlocul belşugului, îşi doresc moartea ca să scape de femeia lor, şi nu cer decât scăparea de o viaţa aşa de nesuferită ?
Aşa este de adevărat că banii nu servesc la nimic, dacă n-ai o tovarăşe virtuoasă. Dar ce să mai vorbim de pace şi înţelegere? Acela care nu se gândeşte să câştige de cât bani, i se întâmplă rău adesea, că a luat în căsătorie o femeie mai bogată decât el. Când şi-a mărit luxul pe măsura zestrei primite, o moarte grabnică (fără vreme) vine, de-1 sileşte să dea înapoi părinţilor zestrea întreagă ; atunci, asemenea cu naufragiaţii care nu scap decât cu trupul din valuri, acest nenorocit, după atâtea certuri, lupte, neînţelegeri, procese, abia scapă din încurcătură numai cu trupul şi libertatea sa.
Şi după cum neguţătorii nesăturaţi (lacomi) îşi pierd totul în naufragiu pentru că au încărcat corabia cu multe mărfuri şi i-a pus o greutate mai mare de cât puterea ei, tot aşa şi cei care urmăresc căsătorii bogate, pe când cred că-şi măresc avuţia lor prin zestrea femeii, pierd şi pe aceia, pe care o avusese mai înainte. Este destul o clipa şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie, tot aşa moartea timpurie a femeii este destula ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.
5) Gândindu-ne bine la toate acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, modestia. O femeie modestă, virtuoasă, înţeleaptă, fie chiar fără avere va şti să se folosească de sărăcie, mai bine decât alta din bogaţi ; dimpotrivă, o femeie rea, neînfrânată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi în casă mii de comori, le va risipi mai repede decât orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu sarcina şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, dar o femeie care să întrebuinţeze bine averea noastră.
De ce s-a instituit căsătoria ? Exemplul lui Abraham, care caută soţie fiului său. Află mai întâi care este pricina căsătoriei şi de ce s-a introdus în viaţa noastră şi nu cere nimic mai mult. Care este obiectul căsătoriei şi în ce scop a instituit-o Dumnezeu? Ascultă ce zice Pavel; «Din pricina desfrânării (aprinderii), fiecare să aibă femeia sa» (1 Cor. VII. 2) N-a zis, ca sa uşurezi sărăcia, sau să dobândeşti bogăţie ; dar ce ? Ca să fugim de aprindere, ca să potolim pofta, ca să trăim în curăţie, ca se ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată câştigul. Nu da drumul la mult, ca să alergi după puţin, căci banii este puţin lucru în faţa curăţeniei.
Singurul motiv care trebuie să ne îndemne la căsătorie, să fie hotărârea de a fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să ţintească, ca să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua în căsătorie femei care să poată vâra în noi multă evlavie, multă înfrânare şi multă înţelepciune. Căci frumuseţea trupului, când nu are ca tovarăş virtutea sufletului, va putea ţine bărbat 20 sau 30 de zile dar nu va merge mai departe; căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi distrus. Dimpotriva, acelea, în care străluceşte frumuseţea sufletului, n-au nici o teamă de fuga vremi, care le dă prilej în fiecare zi să-şi descopere frumoasele lor calităţi; dragostea soţilor se face mai vie, legătura dintre ei să strânge mereu.
În această stare de lucruri şi înaintea acestei vii şi fireşti dragoste, orice fel de aprindere este aruncată departe ; chiar gândul de neînfrânare nu va intra niciodată în mintea bărbatului legat de femeia sa prin dragoste, până la sfârşit, îi va fi credincios şi astfel prin curăţia sa coboară asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeesc.
Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii în vremurile vechi, mai aplecaţi către virtute, decât către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie; «Abraam era bătrân trecut in zile, şi Domnul l-a bine-cuvântat întru toate. Şi a zis Abraam slugii celei mai bătrâne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: pune mâna ta supt armul (braţul) meu. Şi te voi jura pre Domnul Dumnezeul cerului, şi al pământului, că feciorului meu Isac să nu iei femeie din fetele Hananeilor, între care locuesc eu. Ci în pământul meu, unde m-am născut eu, la neamul meu vei merge şi vei lua femeia fiului meu Isac de acolo» (Genesa XXIV. 1-4).
Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie ? N-a chemat femei rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură (guralive), dar a încredinţat acest lucru în mâna servitorului său. Şi chiar aceasta este un semn de marea înţelepciune a patriarhului, că a putut să crească un servitor, aşa ca să-i poată încredinţa o însărcinare atât de mare. In sfârşit, femeia care îi trebuie lui nu este nici o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, dar o femeie virtuoasă şi de aceia pune pe servitorul său, să facă o cale atât de lungă.
Luaţi în seamă şi priceperea servitorului; el nu zice: ce însărcinare îmi dai tu ? Când noi suntem înconjuraţi de un număr aşa de mare de neamuri, la care se găsesc în mare număr fete de oameni bogaţi, alese, frumoase, tu mă trimeţi într-o ţară aşa de depărtată printre oameni necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă îmi întind curse? Dacă mă înşală ? Căci nu e nimic mai uşor de înşelat
decât un strein.
El n-a zis nimic de acestea, dar dând la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala, care se iveşte de la început în minte : neopunându-se stăpânului sau arătase supunerea, întrebând numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat priceperea şi prevederea. Care este acest lucru? Ce a întrebat pe stăpânul său? «Dar de nu va vrea fecioara, zise el, să vie cu mine în pământul acesta, întoarce-voi pre fiul tău acolo în pământul de unde ai ieşit?» (Genesa XXFV. 5).
Abraam i-a răspuns: «la aminte să nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul Cerului şi al pământului, cel ce m-a luat din casa tatălui meu, şi din pământul în care m-am născut, cel ce mi-a grăit, şi s-a jurat mie zicând : îţi voi da pământul acesta ţie, şi seminţiei tale, acesta va trimite pre îngerul său înaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo» (Genes. XXIV. 6 — 7).
Vedeţi credinţa patriarhului? Nu s-a rugat nici de prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, dar i-a dat pre Dumnezeu ca tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi voind să întărească pe servitor în loc să-i spue numai : «Domnul Cerului şi al pământului» adaugă : «Care m-a scos din casa tatălui meu.» Adu-ţi aminte, zise el, cum am făcut atâta drum, cum părăsind ţara noastră, am găsit în pământ strein mai multă fericire; cum cele fără putinţă s-au făptuit in totul.
Şi nu numai în înţelesul acesta zice; «cel ce m-a luat din casa tatălui meu» ci vrea să-i arate că Dumnezeu îi este datornic. Noi suntem creditorii lui (zise el) şi a zis chiar el: «Iţi voi da ţie acest pământ şi seminţiei tale»: Aşa că chiar dacă am fi nedemni pentru că a făcut învoială cu gura sa, pe care o ţine, ne va ajuta, va înlâtura toate pedicile din naintea noastră, şi vor aduce la îndeplinirea dorinţelor noastre, zicand acestea, a trimis servitorul.
Lauda servitorului lui Abraham. Ospitalitatea pricina lucrurilor bune. Ajungând în ţara care îi fusese hotărâtă, acesta nu a întrebat pe nici un locuitor al cetâţei, n-a intrat în vorbă cu oameni, n-a chemat deloc femei ; dar băgaţi de seamă, cum lui singur îşi vorbeşte. El se ridică pentru rugăciune şi zice : «Doamne Dumnezeul stăpânului meu Abraham, fă cale bună înaintea mea astăzi» (Genes XXIV, 12) Nu zice Doamne, Dumnezeul meu ; dar cum zice? «Doamne Dumnezeul stăpânului meu Abraham». Eu nu sunt decât un nevoiaş, dar mă acopăr cu stăpânul meu, căci nu viu pentru mine, nu sunt decât trimisul său ; ia în seamă virtutea sa, şi ajută-mi să duc până la capăt sarcina dată.
6) Acum ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor, care îşi cere dreptul său, ascultaţi vorbele care urmează : «Fie-ţi milă de stăpânul meu Abraam» (Genes. XXIV, 12). Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul prin bunătatea ta, nimic ca plată a datoriei tale. Şi ce ceri tu? «Iată, zice el, eu stau la fântâna apei şi fetele celor ce locuiesc in cetate este, ca să scoată apă: Şi fecioara căreia eu voi zice : pleacă urciorul tău să beau, şi ea va zice mie : bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, până ce vor înceta toate a bea, aceasta va fi gătită lui Iacov slugei sale ; şi întru aceasta voi cunoaşte, că ai făcut milă cu stăpânul meu Abraam» (Genesa XXIV 13 — 14).
Vedeţi înţelepciunea servitorului, ce semn pune el? Nu zice, dacă voi vedea pe una dusă pe un car tras de catâri, târând în urma sa o ceată de eunuci, înconjurată de numeroşi sclavi, frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţei, aceia este pe care ai gătit-o pentru servul tău. Ce zice însă ? «Aceia căruia îi voi zice : pleacă vasul tău să beau». Ce faci tu, omule ? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpânul tău o femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? Da, răspunse el : căci nu m-a trimes să caut bogăţie, nici neam mare, dar virtu’i de ale sufletului.
Se găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvârşită, pe când altele, stăpâne pe bogate locuinţe, sunt pline de viţii şi foarte rele. Dar după ce va cunoaşte el virtutea acestei femei ? După semnul pe care 1-a, arătat. Dar cum prin acest semn să pricepi virtutea? Este foarte mare şi cu totul sigur Căci el învederează milostenia încât ori ce altă dovadă este de prisos. Vorbele lui însemnează deci acest lucru, deşi el nu-1 spune pe fată.
Eu caut o fecioară aşa de milostivă, încât să facă toate însărcinările de care este în stare. Şi nu pe nedrept, căuta o astfel de soţie: dar, fiind într-o casă unde înflorea mai mult ospitalitatea (primirea de oaspeţi), el voia înainte de toate să găsească o
femeie potrivită cu firea «stăpânilor săi. Ca şi cum ar fi zis: Noi voim să aducem la noi, o femeie ale cărei mâini să fie deschise pentru oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri, când bărbatul va face milostenii din averea sa, după pilda tatălui său, şi va strânge pe streini; se va întâmpla aceasta, dacă femeia este cicălitoare şi nu-1 lasă să facă, cum se întâmplă în multe case. De acum aşi vrea să mă încredinţez, dacă ea este primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin ospitalitate a dobândit din cer stăpânul meu pe mirile de azi, prin aceasta s-a făcut tată.
Căci după cum frumuseţea nu este întotdeauna pricina a-prinderei, tot aşa nici urâţenia nu este pricină de înfrânare. Multe femei inpodobite, cu toate farmecile trupului, au strălucit şi mai mult, pentrucă au fost curate; altele iarăşi urâte şi pocite au avut în suflet mai multă urâţenie şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu în înfăţişarea trupului, dar în suflet şi voinţă se găseşte pricina şi a virtuţei şi a păcatului.
7. De ce o numeşte de două ori fecioară pe Rebeca. Nu fără scop a numit-o de două ori fecioară. După ce a zis; «Fecioară era», a adăugat ; «Fecioară era şi fecioară necunoscută». Pentru că multe fecioare îşi păstrează trupul neatins, dar au sufletul plin de neînfrânare, lux, curse ca să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi în jurul lor, priviri făcute ca să înflăcăreze nădejdiile tinerilor, vârtejuri si capcane de tot soiul, si de aceia, zic, Moise vrând să arate că Rebeca nu era asemenea cu aceste fete, dar că era fecioara şi cu trupul şi cu sufletul, a adăugat: «Ea era fecioară, nici un om nu o cunoscuse».
Cu toate că erea multe prilejuri, ca oameni să o cunoască, mai întâi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o îndeplinea. Dacă ar fi rămas veşnic în camera sa, ca fiicele de astăzi, dacă nu s-ar fi arătat în lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar dacă ti-o închipueşti mergând prin lume, nevoită să se ducă în fiecare zi la fântână, odată de două ori şi de mai multe ori, şi când te gândeşti că nici un om nu o cunoscu; numai atunci vei pricepe bine preţul laudei.
S-au văzut multe fiice care nu ereau nici frumoase, nici plăcute şi pe care le urmau o mulţime de servitori, pierdute cu toate acestea pentru că au trecut odată sau de două ori prin piaţă publică. Ce vei zice dar de aceia, care iese în fiecare zi din casa părintească şi nu numai ca să se ducă în piaţă, dar ca să se ducă la fântână şi să aducă apă, drumuri care eşti silit să ai mii de întâlniri ? Nu este cu adevărat demnă de toată lauda noastră, când nici aceste drumuri neîntrerupte, nici farmecul care o înfrumuseţează, nici trecătorii care o în-tâlnesc pretutindenea, nimic într-un cuvânt, nu poate să-i atingă curăţenia (castitatea, modestia)?
Când ea îşi păstrează sufletul şi trupul de orice stricăciune, păzeşte mai bine curăţia, decât femeile care stau închise în casa lor, se arată în sfârşit asemenea cu aceia pe care Pavel o cerea zicând : „Să fie sfântă la trup şi la suflet” ? (I Cor. VII 34). „Şi pogorându-se la fântână o umplut vasul, şi s-a suit. Şi a alergat sluga înaintea ei şi a zis : dă-mi să beau puţină apă din vasul tău. Iar ea a zis : bea Domnul meu, şi grăind a pus vasul pe braţul său, şi la adăpat până, a încetat a bea. Şi a zis : şi cămilelor tale voi scoate apă, până ce vor bea toate. Şi grăind a deşertat vasul in adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fântână să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Genes. XXIV. 16—20).
Ospitalitatea şi modestia Rebeceii. Nu după bani se preţuieşte ospitalitatea. Mare era milostenia (iubirea, de streini) acestei fecioare, mare curăţia ei (castitatea, modestia), şi amândouă acestea sunt bine arătate atât prin vorbele cât şi prin faptele ei. Ai văzut cum modestia nu-i vatămă într-un nimic milostenia, dar nici milostenia modestia sa ; că nu s-a aruncat înaintea streinului, că nu i-a vorbit ea întâi, însemnează că era cuviincioasă (modestă), că nu a tăcut la întrebările puse şi că nici n-a zis nu, însemnează multă milostenie şi iubire de oameni. Intr-adevăr, după cum s-ar fi arătat îndrăzneaţă şi neruşinată, dacă ea ar fi mers mai întâi la el sau i-ar fi vorbit mai înainte de a fi întrebată; tot aşa, dacă ea l-ar fi respins când era rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă.
N-a făcut nici unul din acestea, nici n-a depărtat milostenia prin modestie, nici iarăşi n-a distrus prin milostenie lauda modestiei, dar a arătat ea aceste două virtuţi în întregime : curăţia (modestia, buna cuviinţă) aşteptând între-barea streinului; iubirea de oaspeţi (milostenia, ospitalitatea), o ospitalitate mai presus de cât orice laudă am zis; cum să numesc pe aceea care, mai dă însă ceva mai mult. Negreşit, darul său nu era de cât apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la îndemână.
Obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia darului, dar după puterea (averea,), pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un pahar de apă rece şi a zis, că femeia care a aruncat doi bănuţi, a dat mai mult de cât toţi, pentru că a sacrificat tot cea ce avea atunci. Tot aşa şi Rebeca a dăruit acestui strein tot ce putea să-i dăruiască. Nu fără scop textul întrebuinţează cuvintele : «ea se grăbi, ea alergă» şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea cu care făcu, ca una care nu era nici îndatorată, nici silită, ca una care da fără întârziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ; de câte ori n-am văzut şi noi trecători, pe care îi rugam să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem lumină de la el, sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, de câte ori nu ne-au respins cu neruşinare ?
Rebeca din potrivă, nemulţumindu-se numai să încline streinului urciorul (vadra), îşi ia însărcinarea să scoată apă pentru toate cămilele, punându-şi astfel cu cea mai mare bunătate chiar trupul său în slujba iubirii de streini. Nu numai fapta ei, dar şi graba îi învederează virtutea ; îl numeşte «Domnul» pe un necunoscut pe care îl vede pentru întâiaşi dată. Şi după cum socrul ei Abraham nu întreba pe călătorit cine sunt, din ce familie, unde mergeţi, de unde veniţi, ci făcea fără întârziere milostenie cu ei, tot aşa şi Rebeca, nu întrebă : cine eşti tu ? din ce familie ? de ce ai venit aici? ci gră-mădind semne de milostenie, nici nu ia în seamă celelalte lucruri. Negustorii de pietre scumpe şi zarafii, numai aceasta caută in totul: cum să câştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte alte lucruri, aşa şi Rebeca nu caută de cât să culeagă rostul ospitalităţii, să primească în întregime câştigul hotărât.
Ea ştie bine că oaspetele trebuie mai cu seamă respectat, el are nevoie de o primire grabnică, căci întârzierea noastră îi face neîndrăzneţi ; dacă îi obosim cu o mulţime de întrebări nepotrivite, se înfricoşează, se dau îndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceia nici aceasta (Rebeca) nu s-a purtat aşa faţă de acela (servitor) şi nici socrul ei Abraham faţă de streini, nu aşa ca să-şi înspăimânte oaspetele; el se mulţumea să îngrijească de călător si când câştigase de la el ceea ce voia, atunci îi da drumul.
8. De aceia el a primit într-o zi îngeri în casa sa; dacă i-ar fi acoperit cu întrebări, câştigul hotărât lui ar fi fost mult mai mic. Intr-adevăr, îl admirăm pe el, nu că a primit îngeri, dar că i-a primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi îngrijit ştiind cine sunt, nu făcea nimic de mirare ;măreţia unor aşa oaspeţi ar fi făcut îndatoritor şi omenos şi pe omul cei mai crud şi mai nesimţitor. Lucrul de mirare era aceasta, că socotindu-i pe ei ca nişte oameni de rând, le-a arătat atâta îngrijire.
Tot aşa fu şi Rebeca : ea nu ştia numele servitorului, pricina călătoriei sale, gândul pe care îl avea ca să o ceară în căsătorie, ea nu vedea de cât un călător şi un strein. Aşa că rodul milosteniei sale fu cu atât mai mare, cu cât ea îngrijise cu o bunăvoinţă desăvârşită, de un om cu totul necunoscut, rămânând însă credincioasă legilor castităţii (bunei cuviinţe). Nici neruşinare, nici îndrăzneală, nici silă, nici mânie ; ştiu să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea cuvenită. Aceasta înţelege şi Moise când zice : «Iar omul o socotea pe ea şi tăcea, ca să cunoască, îndreptata Dumnezeu calea lui, sau nu (Genes XXIV, 21).
Ce însemnează: «o socotea», asta însemnează că el îi privea statul ei (statura), mersul, înfăţişarea, vorbirea, totul în sfârşit cu o mare grijă, căutând să pitească în mişcări firea sufletului. Şi nu este destul : aleargă şi la altă încercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit ci a întrebat o «A cui fată eşti ? Spune-mi de este la tatăl tău loc, sălăşluim noi? » (Genes. XXIV, 23), Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său şi nu s-a supărat ca să-i zică: Dar tu cine eşti îndrăzneţule, care întrebi aşa de curios de casa noastră? I-a răspuns? «Sunt fiică lui Batuil fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nabor. Paie şi fân mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit. » (Ibid. XXIV. 24 — 25). Şi acum, ca şi când era vorba de apă, ea îi dădu mai mult de cât cerea. Atunci el nu cerea decât să bea, ea ceru să-i adape şi cămilile şi le-a adăpat. Acelaşi lucru aici: el întreba numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea îi răspunde că sunt paie, fân şi celelalte, îndemnându-1 prin aceasta şi trăgându-1 spre casă, ca să câştige preţul ospitalităţii.
Să nu ascultăm aceasta nici cu uşurinţă şi nici cu neatenţie, dar să ne gândim la noi înşine, să ne punem în locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi virtutea Rebecii. Adesea când adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi dacă şederea lor se prelungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Rebeca ducea cu mare plăcere în casa lor pe un necunoscut şi pe un strein, şi avea să se îngrijească nu numai de el, dar şi de atâtea cămile ale lui. Insă după ce a intrat oaspetele luaţi în seamă înţelepciunea lui. Când i-a dat pâine să mănânce, el a zis: «Nu voi mânca, pană ce nu voi grăi cuvintele mele » (Genea. XXIV 33). Vedeţi cât de grabnic şi de cumpătat a fost ?
Averea lui, Abraam. Cu câtă înţelepciune este lăudată de servul său. Ies bine cele ce se fac cu ajutorul lui Dumnezeu.
Apoi, când i-a dat voie să vorbească, să vedem în ce chip îi vorbeşte? Oare are să-i spună că are un stăpân de neam mare, cinstit de toată lumea, întâiul locuitor din părţile pe care le locuieşte ? Dacă ar fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost deloc încurcat. Intr-adevăr, oamenii din ţară aceia, cinsteau pe Abraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic, trece peste cinstea omenească, şi nu împodobeşte pe Abraam decât cu cinstea dumnezeească zicând: «Sluga lui Abraam sunt eu. Şi Domnul bineacuvântat pe stăpânul meu foarte, şi s-a mărit, şi ia dat lui oi, viţei, argint, aur, slugi, slujnice, cămile şi asini» (Genesa XXIV 34 -35).
Dacă aminteşte bogăţii, nu o face ca să arate că Abraam este în belşug, dar ca să se vază că el este iubit de Dumnezeu, voia să-1 laude, nu că este bogat dar pentrucă a primit toate acestea de la Dumnezeu. Apoi a vorbit despre tânăr : «Şi Sara, soţia lui, i-a născut un fiu în bătrâneţele lui» (Genes. XXIV 36). Prin aceasta a lăsat să se se înţeleagă felul naşterii, arătând că naşterea i-a fost dată după rânduiala dumnezeească, în afară de legile firei. Tot aşa si tu fie că cauţi o soţie sau un soţ cercetează aceasta înainte de toate, dacă este iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci dacă se găsesc acestea, toate celelalte vin singure, iar ne-având nimic din acestea, chiar dacă are o mare avere, nu-i nici un câştig. Apoi ca să nu auză de la ei, de ce nu a luat în căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat! «Şi m-a jurat stăpânul meu, zicând : Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananienilor, între care locuiesc eu în pământul lor: Ci la casa tatălui meu să mergi, şi la neamul meu şi vei lua soţie feciorului meu de acolo » (Genes. XXIV 37-38).
Dar nu vreau să aduc aici toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfârşit. După ce a povestit cum s-a oprit la fântână, cum s-a rugat de fată cum i-a dat mai mult decât a cerut el, cum a fost mijlocitorul său, în sfârşit după ce a povestit totul pe larg, a încetat din vorbă. Ceilalţi după ce au ascultat această povestire, nu statură nici o clipă la îndoială şi fără în-târziere, ca insuflaţi chiar de Dumnezeu, dădură pe fiica lor îndată. Laban şi Batuel răspunseră: « De la Domnul a ieşit lucrul acesta: nu vom putea grăi ţie împotrivă, nici rău, nici bine. Iată Rebeca înaintea ta este: ia-o şi te du şi să fie femeia feciorului stăpânului tău, după cum a grăit Domnul» (Ibid. 50 —51).
Cine nu se va mira ? Cine nu va rămâne isbit de mirare, gândindu-se la numărul şi la greutatea piedicilor ridicate într-o clipă? Trimisul era un strein, un servitor, drumul de făcut era foarte mare;, nici mirele, nici tatăl său nici una din rudele sale nu era cunoscute de ei. ! Erau destule greutăţi, ca să împiedice căsătoria. Nimeni nu o împiedică cu toate acestea şi ca şi cum Isac ar fi fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de mult, ei ii dau pe fiica lor cu o întreagă încredere : mijlocitor era Dumnezeu. Intr-adevăr, să încercăm a face ceva fără ajutorul său: cea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune în cale numai prăpăstii şi strâmtorii şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să zicem, până ce n-am chemat pe Dumnezeu si l-am rugat să ne ajute în aceea ce avem să facem, după cum a făcut acest servitor.
9). Să vedem acum, după ce a luat-o, cum a serbat nunta. Oare a înşirat după el chimvale si fluiere şi danturi şi tobe şi flaute şi tot ce se obişnuieşte la aceasta? Nimic din acestea: singur primise pe Rebeca, singur o aduse, fără alt tovarăş decât îngerul care îl întovărăşea, cu îndeplinire a rugăciunii pe care Abraam o făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria servitorului său, când el a părăsit casa sa. Şi tânăra fecioară era dusă la soţul ei fără să auză nici flaut, nici liră, nici alt instrument, dar cu capul încărcat de binecuvântările cereşti, cunună mai bogată în straiuri decât stema cea mai scumpă. Era dusă la bărbatul ei, îmbrăcată nu cu ţesături de aur, dar cu curăţie, credinţă, milostenie, cu toate virtuţile însfârşit. Ea era dusă la băr-batul său nu pe un car acoperit, nici pe vreun alt scaun înpodobit, dar pe spinarea unei cămile. Atunci fiicele pe lângă virtuţile lor aveau şi sănătate trupească. Intr-adevăr, mamele lor nu le creştea cum este obiceiul astăzi şi nu stingeau sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimnuri, haine moi însfârşit prin multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Din potrivă ele le supunea la cele mai crude încercări. De aceea aveau o frumuseţe înnăscută a trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la natură, nimic strein. Şi se bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, şi farmecile lor erau de neînchipuit, pentruca trupul lor nu era nici odată chinuit de boală şi trândăvia le era necunoscută. Însfârşit, greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind trândăvia, le dă putere si sănătate nezdruncinată.
De aceea erau şi mai plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentruca găseau în ele multă înţelepciune. Ea era deci pe o cămilă ; sosită în apropiere, mai înainte ca să se apropie de casă, ridică ochii, văzu pe Isaac şi sări jos de pe cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? Ea sări jos de pe cămilă. Aşa era vigoarea, care se unea cu înţelepciunea la fiicele din acea vreme . Şi ea zise servitorului: «Cine este omul acela, care merge pe câmp spre întâmpinarea noastră; şi a zis servitorul: acesta este stăpânul meu; atunci ea îşi luă vălul şi se acoperi» (Genes. YXIV. 6-5)
Recunoaşteţi peste tot modestia ei, admiraţi-i ruşinea si neîndrăsneala. «Şi Isaac a intrat în casa mamei sale; şi a luat pe Rebeca şi s-a făcut lui femeie şi o a iubit pe dânsa ; şi s-a mângăiat Isac pentru Sara mama sa (care murise)». (Genesa XXIV, 67).
Aceste cuvinte: «el o iubi, ea îi îndulci chinul pe care îl avea, că pierduse pe mamă sa Sara» nu le citesc eu degeaba; am voit să înţelegeţi ce farmec dusese Rebeca cu dânsa, ca să aibă parte de atâta iubire. Şi cine n-ar fi putut să iubească pe o femeie atât de înţeleaptă, atât de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curagioasă după inima ei, aşa de tare după trup? Cea ce am spus nu este zis, ca să fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, dar ca să aţâţ zelul vostru. Voi, părinţilor, imitaţi prevederea patriarhului, ca să dea fiului său o femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare nici frumuseţe, nici altceva,, decât nobleţea (frumuseţea) sufletului.
Voi mamelor, aşa să creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi tineri, care voiţi să vă luaţi soţii, să serbaţi nunta cu această cuviinţa; departe de voi jocurile, zgomotele de râs, glumele lumeşti, flautele si întreagă acea măreţie diavolească şi orice îi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu, să fie mijllocitorul nostru în toate faptele voastre. Dacă vom duce aşa toate faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de adulter, nici cuvânt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, dar vom gusta toate dulceţile păcii şi unirii, la care se vor apropia cu siguranţa toate virtuţile.
După cum când bărbatul şi femeia sunt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge în bine, tot aşa când pacea şi unirea domnesc, nimic nu va fi neplăcut, chiar dară s-ar ivi mii de furtuni în aceeaşi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel şi copii vor putea fi crescuţi în practica virtuţei. Când femeia va fi cinstită, înţeleaptă si împodobită cu toate virtuţile, va putea să câştige cu totul pe bărbat şi să-l stăpânească prin puterea dragostei ei, şi când l-a câştigat va găsi în el un tovarăş plin de zel pentru creşterea copiilor şi va îndemna chiar pe Dumnezeu ca să privească cu îngrijire asupra lor.
Atunci când chiar Dumnezeu ajută aceste gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor dispărea totul va fi iubire în casă, şi în sufletele stăpânilor; în acest chip fiecare va putea cu casa sa, înţeleg cu femeia, copii şi servitorii săi, să străbată fără pericol până la capăt viaţa de aci şi să intre însfârşit în împărăţia cerurilor, pe care doresc să o dobândim cu toţi prin harul şi iubirea de oameni, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, împreună, cu sfântul şi de viaţă dătătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Categories:
