Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita
A ne abandona dragostei înseamnă să fim deschişi atât pentru aspectele pozitive cât şi negative care-i sunt proprii, atât pentru bucuria împlinirii sau adâncirii într-o cunoaştere de sine de care habar nu aveam înainte că ar fi posibilă, cât şi stării de tristeţe şi dezamăgire.
Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-o dată.
Cântăm acum refrenul: „Dragostea este răspunsul”. Dincolo de subţirimea garanţiilor pe care ni le oferă o iubire înflăcărată (fără consistenţă), civilizaţia apuseană pare că s-a avântat cel mai mult într-un adevărat complot romantic, chiar dacă fără speranţă, urmărind cu orice preţ să impună iluzia că cea care ne aprinde simţurile mai întâi este marea dragoste pe care o aşteptam.
Eforturile depuse pentru a fi susţinută această iluzie trădează de fapt existenţa unui alt pol care se doreşte în realitate a fi respins.
Elementul care se opune stării de beatitudine a dragostei este sentimentul morţii, întrucât moartea este mereu umbra care însoţeşte permanent dulceaţa dragostei. Dragostea reprezintă întotdeauna un risc incontestabil, având chipul unei risipiri sau al unei morţi de sine. Când ne îndrăgostim punem în pericol ordinea noastră confortabilă care, deşi poate fi epidermică, plată, sprijinită pe minciună, este totuşi cea pe care o punem la bătaie. În iubire există întotdeauna un sentiment nedefinit, o frică de îndrăgostire care ne urmăreşte cel puţin la început; oare ne va face rău această nouă relaţie? ne punem deseori întrebarea. Îndrăgostirea presupune ca centrul existenţei noastre să-l predăm celuilalt. Dintr-o anumită condiţie de stabilitate anterioară ne aruncăm într-un gol, şi, chiar dacă sperăm că vom avea parte de un nou mod de existenţă, intrând într-o lume nouă, niciodată nu vom putea fi siguri de ce ne rezervă viitorul.
După îndrăgostire nimic nu mai este la fel ca înainte şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre. Lumea cea veche se îndreaptă spre nimicire, de unde putem şti că ea se va rezidi? Ne dăruim sinele în întregime, de unde putem şti că îl vom recupera? Ne trezim şi vedem că întreaga lume s-a clătinat, unde şi când se va reaşeza din nou? Cea mai sălbatică bucurie dată de dragoste este însoţită de conştiinţa unei morţi iminente ca şi cum una nu ar fi posibilă fără cealaltă.
Sentimentul dispariţiei noastre este un simţământ interior inevitabil şi, precum bine glăsuieşte mitul, este exact ceea ce ne conferă dragostea. A iubi cu toată puterea aduce cu sine ameninţarea nimicirii tuturor celor ce ne sunt proprii. A iubi cu adevărat înseamnă a te avânta într-o aventură fără de nicio siguranţă. Atunci când te predai dragostei important este, înainte de toate, de cine te vei îndrăgosti. Nu este deloc sigur că te vei îndrăgosti de omul „potrivit”; nu va fi el cumva acela cu care, având o relaţie incomodă, nu-ţi vei mai putea cultiva acea ordine prestabilită a vieţii cu care atât de mult te-ai obişnuit? Chiar dacă aşa ceva nu se va întâmpla, de unde poţi să ştii că, îndrăgostit fiind, nu vei deveni dintr-o dată vulnerabil în partea cea mai intimă a sufletului tău, devenind uşor de cucerit pentru a te preda, poate, aceluia care nu va răspunde dragostei tale aşa cum ţi-ai fi dorit şi care te va lăsa la un moment dat în cădere liberă, pentru ca să ajungi în cele din urmă să suferi cel mai greu de suportat martiriu, care este iubirea la care nu primim niciun răspuns? Iubirea este [la început cel puţin] asemenea unui tunel lung şi întunecos în care, odată ce ai intrat, nu ştii dacă te va conduce spre un paradis sublim sau într-un abis lipsit de lumină. Această nesiguranţă şi teamă pe care le resimţim nu sunt numai când ne predăm dragostei omeneşti, dar şi celei dumnezeieşti. Dificultăţile pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne rugăm cu adevărat se leagă mult de această teamă.
O sabie împlântată în inimă, o stare ce provoacă ameţeală, aflată între nelinişte şi bucurie, toate acestea au de-a face cu trăsătura extatică a dragostei. Teroarea acestei bucurii nu vine numai din chinul pe care îl conferă nesiguranţa răspunsului pe care-l poţi primi la dragostea ta. În realitate, conflictul poate fi aflat în omul însuşi, durerea neostoindu-se nici atunci când persoana iubită a oferit deja un răspuns. Paradoxal este că îndrăgostitul se nelinişteşte uneori mai mult când are parte de un răspuns favorabil dragostei lui, decât atunci când este respins. De ce oare? Pentru că, atunci când cineva iubeşte fără răspuns, tema predilectă a unei mari părţi din literatura erotică, precum în Dante şi în tot curentul stilistic al literaturii italiene, poate să-şi continue cel puţin obişnuitele ocupaţii zilnice, scriind o Divină Comedie sau alte sonete şi romane. Însă atunci când dragostea se întrupează, ne poate amputa pur şi simplu mădularele trupului, precum în cazul lui Antonio şi Cleopatra sau în cel al lui Paris şi Elena; sau îi poate smulge lumii acesteia pe cei care predaţi fiind dragostei lui Dumnezeu au refuzat toate bucuriile pământeşti, rătăcind goi şi flămânzi, cocoţaţi pe stâlpi ori vârâţi prin peşteri. În ciuda abundenţei de literatură dulceagă despre dragoste, există destule motive pentru a ne fi teamă de ea.
Legătura dintre iubire şi moarte este descrisă foarte viu de Grigorie de Nyssa: „Atunci când îndrăgostitul îşi vede iubita, i se strecoară în suflet totodată şi teama despărţirii; când îi aude vocea dulce, gândul ce-i dă târcoale îi spune că va veni vremea când nu o va mai auzi; când îi saltă inima la vederea frumuseţii ei, atunci mai mult se înfricoşează, având de mai înainte simţirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei” . Dar această legătură dintre dragoste şi moarte devine încă şi mai manifestă atunci când cineva dobândeşte copii. Este posibil ca cineva să se fi gândit foarte puţin la moarte, lăudându-se deseori pentru curajul său, aceasta este valabil până în momentul în care a devenit părinte. Abia atunci sentimentul vulnerabilităţii în faţa morţii începe să i se strecoare în suflet, ştiind că duşmanul (moartea), ca unul ce-i lipsit de inimă, poate în orice clipă să-i răpească copilul, obiectul dragostei lui. Din acest punct de vedere, iubirea apare ca experienţa unei şi mai mari vulnerabilităţi de cât se întâmplă în mod obişnuit. Dar poate că nimic nu ne provoacă o aşa durere ca gândul propriei noastre dispariţii, atunci când iubim şi cugetăm că moartea ne va despărţi, cel puţin aici, de toţi cei care sunt dragi inimii noastre. Imnograful care a scris cu atâta durere slava slujbei de înmormântare se vedea zăcând mort, privegheat de cei apropiaţi ai lui: „Văzându-mă zăcând fără de glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla şi nu voi mai vorbi cu voi”.
Dragostea este în acelaşi timp şi o reamintire a morţii noastre. Când moare un prieten sau un membru al familiei, acest eveniment ne impresionează în mod deosebit, înţelegând sau reamintindu-ne că viaţa este trecătoare şi de neîntors. Însă moartea scoate în evidenţă posibilităţile deosebite pe care viaţa ni le oferă, constituind un imbold pentru a ne arunca înainte mai cu curaj, în pofida primejdiilor care poate se întrevăd la orizont. Unii oameni, e posibil ca cei mai mulţi dintre ei, să nu ajungă niciodată să aibă parte de o iubire profundă, până când înţeleg la moartea cuiva drag marea valoare a prieteniei şi a dăruirii. Probabil că n-am putea niciodată să iubim cu pasiune dacă n-am şti că vom muri.
Aceasta este una din raţiunile pentru care iubirile zeilor Olimpului din mitologia greacă sunt atât de insipide şi de plicticoase. Iubirile lui Zeus şi ale lui Poseidon nu prezintă niciun interes, atâta timp cât nu au ceva muritor în ele. Dragostea are putinţa de a schimba mersul istoriei, aşa cum s-a întâmplat în urma venirii lui Zeus la Lida sau la Io, cu care a avut legături de dragoste. Cele două muritoare, ştiind că nu vor trăi pentru totdeauna, şi-au dorit să aibă parte de un copil în urma acestei relaţii. Dragostea nu doar că se îmbogăţeşte, dar dobândeşte o şi mai mare consistenţă atunci când plecă de la sentimentul morţii noastre. Ea este într-un fel o combinaţie interesantă dintre sentimentul morţii şi al nemuririi.
Este posibil ca mulţi dintre intelectualii moderni, dar şi toţi acei „specialişti în dragoste” ai „societăţii deschise”, să considere tocmai legătura profundă de iubire care îi leagă sufleteşte pe cei doi îndrăgostiţi ca o relaţie de tip nevrotic. Epoca în care trăim este una a relaţiilor ce se vor „liniştitoare”, care nu ajung să câştige niciodată atâta adâncime încât să poată fi împiedicată despărţirea eliberatoare pe care unul dintre parteneri şi-ar putea-o dori la un moment dat. Însă exact acest tip de legătură superficială este în realitate de tip nevrotic, ceva ce pare a fi încremenit în proiect, îndrăgostiţii preferând să rămână plafonaţi la un nivel incipient – epidermic – de cunoaştere şi iubire reciprocă. Chiar dacă foarte puţini au parte de o dragoste plină de profunzime şi angajare interioară, aşa cum este de dorit, cel puţin anumite observaţii de până acum ar putea constitui un reper şi o ţintă care să dea o noimă legăturii de dragoste în vremurile acestea lipsite de culoare şi pline de indiferenţă cu care cei mai mulţi se vor confrunta inevitabil mai devreme sau mai târziu.
Legătura dintre dragoste şi moarte îşi are analogiile sale şi în natură. Un exemplu l-ar putea constitui trântorul care moare după fecundarea mătcii albinelor. Mult mai semnificativă pare să fie situaţia insectei oracolul rugător, numită astfel întrucât îşi are picioarele de dinainte unite ca şi cum s-ar ruga. Femela acestei insecte muşcă în momentul fecundaţiei capul masculului, fapt care face ca durerea mortală resimţită de acesta să intensifice spasmele împreunării, în aşa fel încât unirea respectivă să fie mai cu efect. După ce femela este fecundată, urmează să mănânce restul de mascul, pentru a asigura în acest fel hrană noii progenituri.
Freud a pus în legătură creşterea ameninţării morţii cu diminuarea dragostei (a activităţii erotice). „Acest fapt s-ar putea deduce din asemănarea situaţiei care urmează deplinei satisfacţii sexuale cu procesul morţii, dar şi din faptul că moartea la animalele inferioare coincide cu împreunarea.
Aceste creaturi mor în timpul procesului de reproducere, întrucât erosul s-a consumat odată cu procesul satisfacerii, instinctul morţii fiind liber de acum să-şi împlinească scopul său” .
În toate stadiile de dezvoltare a omului se pune problema nu numai a abolirii erosului sau a sentimentului morţii care provoacă teamă, ci şi a faptului că experienţa dragostei şi a morţii se întrepătrund la tot pasul. Legătura dintre moarte şi dragoste este desigur evidentă în legătura trupească. Toate mitologiile asociază faptul erotic cu procesul morţii; psihoterapeuţii la rândul lor disting această legătură într-un mod şi mai clar la bolnavii lor. Nu întâmplător orgasmul este deseori reprezentat simbolic ca moarte şi renaştere. Mitul scufundării în apă, al înecării şi al renaşterii, a străbătut întreaga istorie a umanităţii în diferite religii şi civilizaţii, până la instituirea botezului, care se săvârşeşte la rândul lui printr-o întreită cufundare în apă curgătoare, unde cel botezat este înecat (simbolic), murind pentru a renaşte din nou. Este un adevărat curaj să te cufunzi în neexistenţă, având ca aşteptare recâştigarea unei vieţi noi. Este exact ceea ce a vrut să spună Hristos prin acele cuvinte: Oricine vrea să-şi câştige viaţa, trebuie să şi-o piardă.
În acelaşi fel se poate vorbi de caracterul fecioresc al oricărei experienţe erotice autentice, care ni se oferă ca şi cum ar fi de fiecare dată ceva nou. Suntem siguri că nimeni nu a trăit ceva asemănător înainte de noi, şi în mândria noastră avem încredinţarea (iluzorie) că această stare de beatitudine de care avem parte la un moment dat va ţine pentru totdeauna.
Ca un adevărat tezaur de descoperiri desfăşurate de-a lungul veacurilor, prin care au fost exemplificate experienţele interioare ale omenirii şi ale lumii, mitologia este foarte clară şi elocventă în ceea ce priveşte legătura dragostei cu angoasa şi cu moartea. În mitologia preistorică a lui Hegeu, zeiţa Afrodita apare ca marea mamă cosmică, iar Eros, fiul ei, după fiecare moarte prin care îi este dat să treacă, se arată din nou viu. Toate miturile care pun problema felului în care a apărut Eros indică acelaşi lucru. „Eros este cel care a fost clocit din oul nopţii. Apare uneori ca fiu al Gheei şi al lui Uranus, altă dată ca fiu al lui Artemis şi al lui Hermes sau al lui Iris şi al lui Zefir. Toate acestea sunt variaţii ale aceluiaşi miez mitologic care arată fără excepţie acelaşi conţinut tematic cunoscut deja foarte bine, al victimei de bunăvoie, în a cărei moarte se găseşte viaţa noastră, al cărui trup ne este hrană şi al cărui sânge ne este băutură. Victima se înfăţişează fie sub chipul lui Atis sau Adonis sfâşiat de mistreţ, fie sub cel al lui Osiris ucis de Sethosi; fie ca Dionisios, care este tăiat mai întâi în bucăţi, apoi fript şi devorat de către Titani. Plecând de la diferite alegorii, atât în mitologia elenă, cât şi în cea a vechiului Egipt, îndrăgostitul apare sub chipul ucigaşului, iar iubitul, sub cel al victimei, cu care doar în aparenţă s-ar afla în conflict, în realitate lucrând împreună acelaşi mister de nepătruns al dragostei, jertfind viaţa pentru o elibera” . Iuda L-a trădat pe Hristos pentru ca să se împlinească Scriptura (Ioan 17, 12), împlinindu-se, astfel, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului .
Caracterul răstignitor al dragostei la care fac aluzie alegoriile miturilor, ce presupune o permanentă dăruire de sine – exemplificată într-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos –, arată cum dragostea îl mistuie pe îndrăgostit, pentru a-l încălzi pe cel iubit, dând astfel o viaţă nouă amândurora. Isaia ne spune în profeţia sa despre Iisus Hristos următoarele: Iar El s-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre şi prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 5-6). Textul slujbei spune: „Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca mie să-mi izvorăşti iertarea; străpunsă Ţi-a fost coasta, ca torente de viaţă să-mi ţâşneşti” (Utrenia din Joia Mare). Moartea lui Hristos devine mai întâi pentru El Insuşi premisă a Învierii, fiind în cele din urmă condiţia învierii omului. Câtă lumină aruncă toate acestea asupra problemelor umane legate de iubire, începând de la aceea pe care o numim artă a dragostei, continuând cu dragostea ca satisfacere a tuturor nevoilor noastre sau cu dragostea văzută ca realizare de sine, ajungând la dragostea ca fericire sau la dragostea ca tehnică standard.
Este posibil ca cineva să aibă relaţii sexuale fără să se implice sufleteşte prea mult sau fără să fie cuprins de vreo nelinişte mai deosebită. Atunci când împlinirea sexuală ţine de întâlniri circumstanţiale excludem din principiu dragostea, renunţând la pasiunea autentică pe care ar trebui s-o implice relaţia cu celălalt, făcând din plăcerea sexuală o pasiune efemeră. În acest fel excludem participarea noastră la o dimensiune mai personală, mai plină de profunzime şi esenţială, pe care o oferă o astfel de experienţă. Plecăm de la premisa că, dacă putem face sex fără dragoste, putem să evităm şi neliniştea pe care o presupune totala dăruire de sine în dragoste, care este o inevitabilă componentă a acesteia. Chiar mai mult decât atât, folosim activitatea sexuală ca pe o modalitate de evitare a unor legături mai consistente în plan spiritual, la care dragostea ne cheamă de fapt permanent, sperând să păcălim astfel propria noastră nelinişte de fond. Chiar dacă motivaţia sexuală principală nu ar fi satisfacerea simţurilor, fiind vorba mai degrabă de asigurarea artificială a unei identităţi sau dobândirea unei siguranţe de sine mai mari, sexul, adică dragostea trupească autonomizată, a fost redus la o alinare strategică a angoasei. În aceste condiţii nou create se va pune mai târziu în discuţie problema neputinţei erotice şi apoi a indiferenţei.
