Preot Gh. T. Tilea
Probleme fundamentale in opera moral-sociala a Sfantului Ioan Gura de Aur
III. Familia Crestina
Tipografia Eparhiala-Curtea de Arges
1947

2. Soţii creştini

Fundamentul adevăratei vieţi familiare şi sociale nu poate fi decât omul acesta: omul definit de culorile şi de chipurile virtuţi. Numai el poate fi făuritorul adevăratei familii şi societăţi de mâine, prin înfăptuirea lui cea mai măreaţă: prin creşterea copiilor în duh creştin.

O bună familie creştină este întemeiată din buni membri creştini. Aci rezidă, în acelaş timp, condiţiunile determinante ale bunei societăţi creştine, sub toate raporturile, pentru care lucru, formarea moral-socială a familiei creştine ocupă în mod deosebii predica Sfântului Ioan Gură de Aur, fie lămurind raporturile dintre soţi, fie îndemnând Ia o aleasă creştere a copiilor, fie conturând raporturile dintre stăpâni şi servitori.

Soţia este fiinţial legată de bărbatul ei prin creaţie şi haric prin sfânta taină a căsătoriei creştine. Astfel ea este egală întru toate cu soţul ei. Dacă insă în practică lucru mai este şi altfel, el nu-şî are fundament nici în natură şi nici în Sfânta Scriptură.

Este adevărat că Sf. Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Părinţi în genere vorbesc de supunerea, de starea de sclavie a femeii faţă de bărbatul ei, însă ei nu uită să lămurească că această stare de lucruri nu este un fapt natural, ci o stare ulterioară, o consecinţă a păcatului original, intrat în lume prin Eva. Mai înainte însă, argumentează el cu spusa Scripturii (Geneză III, 16; I Timotei, II, 11-12, 14), femeia era deopotrivă cu bărbatul ei. Justiţia naturală a fost însă restituită prin opera răscumpărării, sclavia femeiei fiind amestecată cu o bunăvoinţă divină, cu un gingaş ataşament de iubire, pentru care fapt spunea şi Apostolul: «Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre» (10). Gândul acesta al Sfântului nostru se vede destul de limpede în comentarul pe cere-l face la capitolul al 11-lea al Genezii. Deşi luată din coasta lui Adam, spune el, femeia rămâne e-gală cu bărbatul eî. Ea este un ajutor «după el» şi «asemenea cu el». Expresiunea „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, din convorbirea dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiu, se referă deopotrivă şi la femee. Adam, de altfel, putea avea ajutor în toată creaţia pe care, în ordinea chemării la existenţă, avea s’o pună Dumnezeu la dispoziţiunea lui; numai că ajutorul acesta, oricât de mult, nu era „asemenea lui”.

Ajutor „asemenea lui” nu putea avea decât tot în o fiinţă raţională, ca şi el. Consubstanţialitatea aceasta dintre bărbat şi femeie, prin aceea că era împreună din aceeaşi plămadă, şi faptul de a fi amândoi fiinţe înzestrate cu ra-ţiune şi capabili deopotrivă de evlavie şi virtute, învederează egalitatea lor naturală şi indisolubila legătură dintre ei (11).

Egalitatea aceasta naturală şi substanţicrea ei harică aduc iubirea şi armonia dintre soţi, lucru echivalent cu ocrotirea existenţii şi conservarea universului. Şi lucrul se realizează dela sine, când fiecare contribuie conştiincios cu ceeace îi aparţine în propriu: bărbaţii cu iubirea, femeile cu supunerea: dacă fiecare contribuie cu ceeace ii aparţine în propriu, atunci toate sunt temeinice. Când femeia se simte iubită, devine şi ea iubitoare. Când este supusă faţă de bărbatul ei, atunci şi el devine blând”(12).

Deci: „Nimic să nu fie mai de cinste pentru o femee decât bărbatul ei, iar de bărbat nimic să nu fie iubit mai cu aprindere decât femeea lui. Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte împreună viaţa noastră a tuturor şi face să se susţină lumea întreagă. Căci după cum a-tunci când temelia se clatină, se prăbuşeşte întreaga locuinţă, la fel şi soţii când trăiesc în neînţelegere, se răstoană întreaga noastră viaţă. Căci vezi: lumea este alcătuită din cetăţi, cetăţile sunt alcătuite din case, casele sunt alcătuite din bărbaţi şi din femei. Dacă deci a intrat războiul intre bărbaţi şi femei, el a intrat în casc, iar când sunt turburate casele, sunt răsturnnte şi cetăţile, iar când are loc o răsturnare de cetăţi, atunci, cu necesitate, s’a umplut de turburare, de război şi de luptă şi lumea întreagă. Deaceea a pus Dumnezeu multă purtare de grijă în cazul acesta; deaceea nu a permis el ca să fie alungată de bărbatul ei femeia, decât numai din pricină de adulter” (13).

Armonia dintre soţi, întemeiată pe iubire şi supunere, este necesara în primul rând, pentru desăvârşirea vieţii în familia creştină. în o asemenea familie sc naşte şi sporeşte virtutea, mai ales când femeia de aci este înţeleaptă, simplă în modul ei de viaţă, virtuoasă. în o asemenea familie, pot fi crescuţi copii în cele mai sănătoase moravuri şi dc o astfel de binefacere se bucură deopotrivă şi servitorii casei.

Aşezarea unei astfel de vieţi conjugale trece, cu puterea exemplului, peste ziduri şi ogrăzi, la vecini, la prieteni, la rude. în altfel se încurcă şi se zăpăcesc toate (14).

Preocupat de realizarea acestei concordii conjugale, Sf. Ioan Gură de Aur are sub priviri, în primul plan, femeia, şi va sublinia, fie marele ei rol în viaţă, fie grija şi menajarea deosebită ce se cere pentru ea dela bărbatul ei, îndeosebi în ordinea spirituală. Şi această grijă şi atenţie deosebită ne-o înfăţişează el din convingerea lui intimă, ca psiholog, ca educator, ca reformator de moravuri pe plan moral-social. Femeea, spune el, este un mare bun pentru omenire, după cum, în alte împrejurări, ea este un mare rău (15).

Atenţiunea tuturor trebue îndreptată într’acolo, ca în lume să nu fie decât femei bune, virtuoase, intre altele şi pentru marele lor rol în casă. Prin însăşi poziţiunea lor naturală, prin rolul lor familiar, ele îndeosebi sunt legate de Ministerialul caznic intern; lor Ie revine, aproape exclusiv, buna conducere a gospodăriei şi creşterea frumoasă a copiiilor, fiindcă bărbatul este reclamat de multiplele lui treburi cetăţeneşti şi absosrbit de grija procurării celor necesare întreţinerii familiei. Retrasă în interiorul familiei, scutită deci de alte griji din afară şi de treburile obşteşti, femeia creştină, soţia creştină trebuie să se îndeletnicească cu filosofia casnică, prezidând gimnaziul casnic al virtuţii, ale cărei culori şi a cărei învăţare împodobesc şi luminează mai mult decât orice, chipul şi sufletul femeii, făcându-şi astfel admiratori curaţi şi sinceri, iubitori şi devotaţi: pe bărbat, pe îngeri, pe Dumnezeu. Obosit de munca, de grijile şi de gândurile lui de multe ori turburătoare şi istovitoare, bărbatul nu-şi află nicăeri, ca lângă soţia lui virtuoasă şi bună gospodină, odihna, reconfortarea, îndrumarea, liniştea sufletului, ajutorarea.

De nicăeri, ca de aci, din casa lui unde stăpâneşte cu evlavie magistra aceasta a virtuţii şi concordiei conjugale, nu pleacă el la treburile şi grijile lui mai întremat şi cu suflet mai luminos. Şi iarăşi, nimic nu poate arunca în un rău şi în o decădere mai mare pe bărbat, ca soţia nevirtuoasă, a cărei influenţă şi putere este îndreptată spre rău (16).

Dacă soţia virtuoasă este un atât de mare bine pentru soţul ei, deopotrivă este un mare bun penlru soţia Iui soţul care poartă grijă de formarea ci sufletească şi stie să fie blând şi iertător, îngăduitor; Fă-i bine la rândul tău şi tu, sfătuieşte Sf. Ioan Gură de Aur pc soţul creştin. Cum? Intinde-i mâna în cele spirituale. Orice lucru folositor auzi, transportândul cu gura, ca rândunelele, adu-l şi pune-l în gura mamei şi a copiiilor.

Căci cum nu ar fi absurd ca în alte lucruri să pătrunzi rangurile dintâi şi să deţii locul de cap, iar în privinţa învăţăturii să părăseşti ordinea aceasta. Conducătorul altora trebuie să fie mai presus de ei, nu prin onoruri, ci prin virtuţi”. Şi dând apoi exemplul întâietăţii pe care o deţine capul în corpul omenesc, nu atât datorită locului pe care il ocupă, cât faptului că el poartă grija întregului corp.

Încap fiind ochii trupeşti şi sufleteşti, izvorul tuturor simţurilor, rădăcina nervilor şi a oaselor, va adăoga: „La fel şi noi bărbaţii suntem stăpâni ai femeilor. Să le învingem, nu cerând dela ele o onoare mai mare pentru noi, ci făcându-Ie noi un bine mai mare. Am arătat că nu sunt mici binefacerile pe care le primim dela ele, dar dacă vrem să le dăm contravaloarea acestor binefaceri în ordinea spirituală, învingătorii suntem noi, fiindcă nu este posibil să le aducem această contravaloare în cele materiale”, pentru marile binefaceri pe care le avem de la ele (17).

Pacea casnică, zidul acesta mai tare decât diamantul şi de cat fierul, pe care nu-l pot expugna relele şi neînţelegerile, este clădit în jurul vieţii familiare îndeosebi de concordia dintre soţi, la care contribuie mai ales bărbatul, prin grija pentru formarea sufletească a soţiei sale în cele după Dumnezeu, prin iubirea Iui sinceră, prin blândeţea şi prin îngăduinţa lui. El trebuie să ţină seamă de slă-biciunea sexului ei şi să nu-i cerceteze cu amănunţime toate câte le spune şi le face. Să caute deci, cu orice chip, să asigure căsniciei pacea şi înţelegerea, virtuţile cele mai de preţ aci, care adesea înlătură şi multe neajunsuri de ordin material. Unde ieste un cer atât de senin, unde totul conglăsuieşte armonios, înfloreşte virtutea, iar treburile abundă de prosperitate, fiindcă pe deasupra se adaogă aci şi bunăvoinţa lui Dumnezeu (18).

„Mare bun este femeia, după cum şi mare rău”, spunea sfântul Ioan Gură de Aur. Deaceea o deosebită atenţie se cere când este vorba de căsătorie. Multe sunt locurile, în opera sa, unde vorbeşte el despre căsătorie şi ne-a lăsat chiar şi un tratat special, sub titlul „Ce fel să fie soţiile cu care să ne căsătorim” (19), care, în câteva cuvinte, se reduce la următoarele. Căsătoria nu trebuie socotită o afacere de ordin material, ci un lucru natural şi sfânt în sine şi prin roadele ei în ordinea moral-socială.

Experienţa, păţaniile altora, arată că acele căsătorii în care s’a căutat în primul rând latura materială şi s’a neglijat cea spirituală, nu au durat mult timp, sau au fost, ceeace este tot atât de rău, o înlănţuire necurmată de neînţelegeri, de necazuri, de dureri. Mai înainte de a se căsători, creştinul trebuie să citeaseă şi să vadă ce spune Sfânta Scriptură în această privinţă, fiindcă ea este legea şi po-vaţa după care trebuie să-şi întocmească viaţa. Altfel nu ne mai era insuflată şi lăsată de Dumnezeu. Va afla astfel că actul, pe care are să-I îndeplinească prin faptul căsătoriei, cade, pe lângă prevederile dreptului civil, mai ales în prevederile dreptului divin.

Te-ai căsătorit, spre exemplu, cu o femeie rea, beţivă, înşelătoare, cicălitoare? După dreptul divin, nu poţi să te desparţi de ea, el admiţând despărţirea numai în caz de adulter. Neascultarea de dreptul divin, îţi va fi pusă în sarcină la judecata viitoare. Deaceea trebuie să se caute mai întâi aşezarea sufletească şi moravurile femeii, fiindcă în felul acesta căsnicia va fi nedespărţită, iar iubirea dintre soţi adevărată, aprinsă şi curată. în rândul al doilea, nici frumuseţea corporală a femeii nu trebuie să fie preţuită în primul rând, când este vorba de căsătorie. De altfel, exemplele frecvente din viaţa de toate zilele sunt destul de grăitoare şi în a-ceastă privinţă. Să căutăm deci, când este vorba de căsătorie, suporturile ei spiritual-harice.

Să imităm şi aci pe Hristos, care, dându-se pre sine pentru Biserica Sa, nu a căutat în primul rând frumuseţea corporală a acestei prea iubite mirese a Iui, ci a iubit-o cu toată urâţenia ei şi a curăţit-o, în virtutea acestei iubiri, în apa botezului şi a sfinţit-o.

Din acest exemplu dumnezeesc, spune Sfântul nostru, ia şi tu învăţătură : chiar dacă soţia ta păcătuieşte de multe ori împotriva ta, trece-i cu vederea şi trudeşte-te s’o faci bună, cum bună şi-a făcut şi Hristos Biserica, cu toate că a primit-o cu un trup necurăţit faţă de dumnezeeasca lui curăţenie. în felul acesta, vei face-o mai bună, frumoasă şi tânără, nu după legile naturii, care sunt fixe, de neschimbat, de neînfrânt, ci în ce priveşte formarea voinţei ei. Tămăduieşte-i voinţa de toate defectele, fiindcă răul nu este o necesitate de oidin natural, ci o abatere voluntară, el depinzând de noi, nu de ceva din afară de voinţa noastră.

Fă ca atunci când ţi-se îmbolnăveşte un mădular al corpului: după cum nu-l tai şi nu-l lapezi, ci te trudeşti sâ-l faci sănătos, fot aşa şi aci. Te-ai străduit destul, eşti necăjit fiindcă nu ai ştiut cu cine te uneşti, sau ai ştiut, dar ai închis ochii, sau ai fost orbit şi robit de avere şi de frumuseţea corporală, dar nu ai reuşit să îndrepţi nimic : nu-ţi alunga pentru aceasta soţia, după cum nu îţi scoţi nici ochiul orb, sau nu-ţi tai braţul uscat, fiindcă soţia ta este o parte a corpului tău, fiindcă voi doi una sunteţi.

Ia exemplul unirii lui Hristos cu Biserica sa şi nu uita că „taina aceasta mare este, insă numai în Hristos şi în Biserică”. Să căutăm deci. când ne căsătorim, virtutea, frumoasele moravuri ale femeii. 0 minte sobră este mai de preţ decât toate averile, care, când nu cad în mâini care să le folosească bine, sunt o adevărată nenorocire şi pentru semeni, şi pentru cei care Ie au. După cum nu trebuie să preferăm bogăţiilor spirituale pe cele materiale, tot aşa să nu preferăm frumuseţii spirituale pe cea fizică. Să avem în minte exemplul căsătoriei lui Isaac: pentru a-şi căsători pe fiul său Isaac, Abraam a trimis pe mai marele slugilor lui să-i caute soţie în pământ îndepărtat, soţie pe a cărei faţă el nu o cunoştea, fiindcă el căuta fiului său soţie virtuoasă, nu bogată şi frumoasă. Căuta deci calităţi sufleteşti.

O asemenea căsătorie este încununată cu bunul cel mai mare al vieţii casnice şi al vieţii îndeobşte, cu dorul cel mare al mamelor, cu averea lor nepreţuită, cu buna şi frumoasa creştere a copiiilor.

Your response: