Moartea lui Hristos pe Cruce

din “”LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI –  antologie tematica din opera Sf Ioan Gura de Aur””

DUMNEZEU  FIUL (suferinţele provocate Binefăcătorului nostru de furia iudeilor)

„Că a îndurat atunci cele mai mari ocări. Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu cunună de spini, cu trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu biciuiri, cu îmbrăcare cu hlamidă şi închinăciuni făţarnice; mâna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru; în sfârşit, cu datul oţetului. Poate fi oare ceva mai cumplit decât acestea? Poate fi, oare, o ocară mai mare? Cele săvârşite atunci depăşesc orice cuvânt. Ca şi cum s-ar fi temut să nu lase ceva nefăcut din îndrăzneaţa lor faptă, iudeii săvârşesc totul; pe profeţi i-au omorât cu mâinile lor, iar pe Hristos, pe temeiul hotărârii judecătorului; ajung ucigaşi şi osândesc pe Hristos; Îl osândesc şi cu gura lor şi cu gura lui Pilat, spunând: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Matei 27, 25). Tăbărăsc asupra Lui şi-L ocărăsc; Îl leagă şi-L târăsc; ei sunt vinovaţi că ostaşii Îl ocărăsc; Îl pironesc, Îl înjură, îşi bat joc de El, Îl batjocoresc. Pilat n-a hotărât aceasta; dar ei fac toate acestea de la ei; ei sunt totul: şi acuzatori şi judecători şi călăi.” (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 974)


DUMNEZEU  FIUL (pătimirile şi răstignirea lui Hristos pe cruce)

„Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi spre setea Mea M-au adăpat cu oţet (Ps. 68, 25). Dar nici evanghelistul Ioan nu spune că a băut; că nu-i nici o deosebire între a gusta şi a bea; amândouă cuvintele arată unul şi acelaşi lucru.

Şi totuşi nebunia lor nu s-a oprit aici, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat oţet, merg mai departe; chiar când Îl văd atârnat pe cruce Îl ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar ceea ce era mai cumplit decât toate era că Hristos pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngâmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce spunea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L facă de râs înaintea tuturor celor ce-L vedeau; de aceea s-au slujit de mâinile ostaşilor, ca furia lor să crească şi prin această judecată publică.

Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plângea? Această mulţime, da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul pe aceia îi învredniceşte de răspuns, dar pe aceştia, nu!” (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, I-II, în col. PSB, vol. 23, p. 975)

„Diavolul a vrut deci să întunece triumful lui Iisus Hristos, dar n-a putut; din trei care au fost răstigniţi în acelaşi timp, singur Iisus strălucea, pentru a vă învăţa că virtutea a făcut totul. Trei au fost răstigniţi, s-au făcut minuni, dar nici una din aceste minuni nu i-a fost atribuită decât numai lui Iisus; atât erau de slabe cursele diavolului şi încercările lui, care s-au întors cu totul spre ruşinea şi spre dispreţul lui; pentru că unul din cei ce au fost răstigniţi cu Iisus Hristos a dobândit mântuirea! Deci, nu numai că răstignirea acestor tâlhari n-a micşorat slava lui Iisus răstignit cu ei, ci dimpotrivă, ea n-a putut să contribuie decât s-o înalţe. Nu era nici mai puţin mare nici mai puţin admirabil de a converti un tâlhar, fiind spânzurat pe cruce şi de a-l face să intre în Paradis, decât de a face să tremure pământul şi să se despice pietrele.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia  LXXXV, 1, p. 448)

„Pentru voi, fraţii mei, consideraţi vă rog, barbaria şi netrebnicia celor ce sunt în jurul lui Iisus Hristos. Noi, oricât de mare număr de duşmani am avea, orice rău şi batjocură ne-ar face să suferim, dacă vedem că-i omoară, noi îi plângem şi-i văităm; dar pe aceşti nenorociţi, nimic nu a putut să-i mişte; durerile, chinurile pe care le suferă Iisus Hristos nimic n-a putut să-i atingă; dimpotrivă, mereu mai cruzi, mai furioşi, ei inventează noi batjocuri, ei umplu un burete cu oţet şi îl duc la gura Lui, ei Îi dau să bea, ca şi cum o făceau pentru cei ce erau condamnaţi la moarte, căci pentru aceia i-au prezentat trestia cu oţetul.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia  LXXXV, 2, p. 451)

„De ce S-a răstignit? Zice; desigur că nu din cauza păcatelor Lui, şi dovada se desprinde din învierea Lui. Pentru că dacă ar fi fost păcătos, cum ar fi putut să învieze?! Dar dacă a înviat, e vizibil că nu a avut păcat; şi dacă n-a fost păcătos, pentru ce a fost răstignit? Pentru alţii; şi dacă a fost răstignit pentru alţii, desigur că a înviat.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia IX, p. 150)

„În adevăr, iubiţilor, mare mângâiere ne aduc patimile lui Hristos, şi ale apostolilor Lui, fiindcă în chipul acesta cugetând necontenit la ele, ni se va părea mai bună calea virtuţii.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXVIII, p. 330)

„- Pentru care pricină a fost jertfit? Pentru ce?
– Ca să împace cerul cu pământul, ca să te facă prieten cu îngerii, ca să te împace cu Dumnezeul tuturor, ca să te facă prieten cu El, pe tine, care-I erai vrăjmaş şi potrivnic.” (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 57)

„Pentru că Paştile nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit (I Cor., 5, 7).
– Spune-mi, unde S-a jertfit?
– În vârful Crucii. Nou este jertfelnicul acestei jertfe, pentru că şi jertfa este nouă şi plină de mirare. Acelaşi a fost, şi jertfă, şi preot. Jertfă, după trup, iar preot, după duh. Acelaşi a şi adus, dar S-a şi dus, după trup. Ascultă că pe amândouă acestea le-a arătat Pavel: Orice arhiereu, spune el, luat dintre oameni, este pus de oameni (Evr., 5, 1). De aceea, trebuie să aibă şi el ceva de adus. Iată, El se aduce pe Sine. Iar în alt loc zice că Hristos S-a adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora (Evr., 9, 28). Se va arăta celor ce-L aşteaptă spre mântuire. Iată aici Pavel spune că a fost adus, iar dincolo spune că S-a adus pe Sine. Ai văzut că a fost şi jertfă, şi preot, iar Crucea a fost jertfelnic?
– Dar pentru ce nu s-a adus jertfa aceasta în templu, ci în afară de oraş şi de ziduri?
– Ca să se împlinească acele cuvinte care spun: Cu cei fără de lege s-a socotit (Isaia 53, 12).
– Dar pentru ce a fost jertfit pe vârful Crucii, şi nu sub un acoperiş?
– Ca să curăţească şi văzduhul. Pentru asta a fost jertfit în vârful Crucii. Nu sub bolta acoperişului, ci sub bolta cerului. Când

Oaia era jertfită în vârful crucii, atunci văzduhul se curăţa, dar se curăţă şi pământul, căci Sângele din coasta Lui se picura pe el. Mai mult din această cauză nu S-a jertfit sub acoperiş, de asta nu s-a jertfit în templul iudaic, ca nu cumva evreii să tragă în folosul lor jertfa şi nici să nu creadă că jertfa s-a adus numai pentru poporul acela. De asta S-a jertfit în afară de oraş şi de ziduri, ca să afli că jertfa este universală, că jertfa este pentru tot pământul, ca să afli că jertfa aceasta este o curăţire universală, nu una parţială, ca pe vremea iudeilor. Dumnezeu poruncise iudeilor să lase la o parte tot pământul şi să aducă jertfă şi să se roage numai într-un singur loc, tocmai pentru că tot pământul era necurat, din pricina fumului, a grăsimii arse şi a tuturor celorlalte întinăciuni de la jertfele elenilor, aduse pe pământ.” (Omilia I la Cruce şi la tâlhar, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 88-89)

„- Spune-mi, tâlhare, de unde ţi-a venit gândul să pomeneşti de împărăţie? N-ai văzut decât piroane, cruce, învinuiri, batjocuri, ocări.
– Da, aşa e, răspunde tâlharul. Dar însăşi Crucea este pentru mine semn al Împărăţiei.” (Omilia a II-a la Cruce şi la tâlhar, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 108)

„- Pomeneşti, tâlhare, Împărăţia cerurilor, te întreb, ce ai văzut? N-ai văzut decât piroane şi cruce.
– Da, răspunde tâlharul, dar Crucea este semn al Împărăţiei. De asta îl numesc Împărat, pentru că Îl văd răstignit. Este de datoria unui împărat să moară pentru supuşii lui. El Însuşi a spus: Păstorul cel bun sufletul Lui Îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11). Aşadar, şi împăratul cel bun îşi pune sufletul pentru supuşii Lui. Din această cauză Îl numesc Împărat, pentru că Şi-a pus sufletul Lui.” (Omilia I la Cruce şi la tâlhar, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 93)

„Poţi vedea nespusa iubire de oameni a lui Hristos nu numai de la Cruce, ci şi din cuvintele rostite pe Cruce. Era pironit pe cruce, batjocorit, luat în râs şi scuipat, dar zicea: Tată, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Cel răstignit Se roagă pentru cei ce-L răstignesc. Şi doar ei grăiau împotrivă, zicând: De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce, şi vom crede în Tine (Matei 27, 40-42). Dar tocmai pentru asta nu Se pogora de pe Cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, căci pentru asta a venit, ca să Se răstignească pentru noi.

Pogoară-Te de pe cruce, şi vom crede în Tine. Acestea sunt cuvinte şi pretext de necredinţă. Învierea lui Lazăr, aflat într-un mormânt acoperit cu piatră, era o faptă mai mare decât pogorârea de pe cruce. Într-adevăr, era o faptă mult mai mare să scoată din mormânt pe Lazăr mort după patru zile şi legat cu fâşii decât să Se pogoare de pe cruce.

Iudeii ziceau: De eşti Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-te pe Tine Însuţi! (Matei 27, 40), iar El făcea totul ca să-i mântuiască pe cei ce-L acuzau, zicând: Iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).” (Omilia I la Cruce şi la tâlhar, V, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 96)

„Răstignirea este în ea însăşi un lucru de ocară, dar Hristos o numeşte slavă, pentru că s-a făcut pentru cei iubiţi.” (Omilia I la Rusalii, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 205)

„… Crucea a suferit-o în mijlocul oraşului, în mijlocul praznicului, în mijlocul poporului iudeilor, în faţa ambelor tribunale, al iudeilor şi al romanilor, când sărbătoarea i-a adunat pe toţi, în mijlocul zilei, în văzul comun al lumii întregi. Şi pentru că numai cei prezenţi vedeau ceea ce se făcea a poruncit soarelui care s-a ascuns să vestească în toată lumea îndrăzneala lor.” (Scrisori din exil, Către cei ce se scandalizează de fărădelegile şi persecuţiile comise şi despre Pronia lui Dumnezeu, XVII, 9-10, în vol. Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă…, p. 316)

„O! Mare minune! Judecătorul vine la judecată, viaţa gustă moartea, Ziditorul se loveşte cu palma de zidire, Cel Nevăzut de Serafimi se scuipă de slugă, oţet şi fiere gustă, cu suliţa Se împunge şi în groapă Se pune.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 106-107)

„Au ieşit noaptea cu felinare şi cu făclii ca să-L prindă (Ioan 18, 3). Socoteau că năvălesc asupra unui simplu om. Voind dar să le arate puterea Lui, să le arate că este Dumnezeu şi lovesc cu piciorul în bolduri, le zice: Pe cine căutaţi? (Ioan 18, 4). Stăteau înaintea Lui, alături de El, şi nu-L vedeau; ci însuşi Cel căutat îi sfătuia cum să-L găsească, pentru a cunoaşte iudeii că de bunăvoie vine la patimă, că, dacă n-ar fi voit, n-ar fi fost prins. Cum ar fi putut-o face, când nici nu-L pu¬teau găsi? Dar pentru ce spun eu că nu-L puteau găsi? Nici să-L vadă nu puteau, deşi le stătea în faţă. Şi nu numai că nu puteau să-L vadă, deşi le era în faţă, ci chiar când au răspuns la întrebarea Lui, nici atunci nu ştiau cine era Cel din faţa lor. Atât de tare le erau ochii orbiţi! Şi nu numai atât, ci i-a aruncat şi la pământ cu glasul Lui. Când a spus: Pe cine căutaţi?, s-au întors toţi înapoi din pricina glasului acestuia.” (Despre schimbarea numelor, cuv. III, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 54-55)

DUMNEZEU  FIUL (preînchipuirea Jertfei lui Hristos pe cruce)

„Trebuie apoi a adeveri că Dumnezeu va preda pe Fiul Său Cel Unul născut, iar minunea aceasta o a preînchipuit mai înainte un om, Avraam patriarhul, în jertfa unicului său fiu Isaac.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia V, p. 66)

DUMNEZEU  FIUL (pătimirile Domnului – meditarea noastră la acestea)

„Dar noi, fraţii mei, să nu ne mulţumim să cinstim istoria patimilor Mântuitorului; ci s-o purtăm continuu în sufletul nostru şi în inima noastră; să avem în faţa ochilor noştri cununa de spini, hlamida, trestia, scuipările, lovirile care I s-au dat peste ochi, bătăile, derâderile şi bătaia de joc.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXIV, 3, p. 445)

DUMNEZEU  FIUL („Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”)

„Acum sufletul Meu este tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă pe Mine de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. (27) Dar acesta nu este limbajul celui ce trebuia să convingă că El mergea la moarte în mod voluntar? Acela este, dimpotrivă, sensul acestor cuvinte. Mântuitorul, ca să nu se zică, că fiind lipsit de durerile omeneşti, Lui îi era uşor să filosofeze asupra morţii, şi că El îi îndemna pe alţii la aceasta, neavând de suferit nimic El însuşi, face să se vadă aici că cu toate că se temea, totuşi n-a refuzat-o, fiindcă ea trebuia să ne fie foarte folositoare şi utilă. Într-un cuvânt, aceste cuvinte îi aparţin trupului pe care l-a luat El şi nu dumnezeirii Sale. Iată pentru ce zice El: Acum sufletul Meu este tulburat. Dacă El nu era aşa, ce urmare ar mai fi fost între aceste cuvinte şi cele următoare: Părinte, izbăveşte-Mă pe Mine de ceasul acesta? Dumnezeiescul Mântuitor este atât de tulburat, încât îi cere Tatălui său să-L scape de moarte, dacă ar putea s-o evite.

Aceste cuvinte arată slăbiciunea naturii omeneşti. Dar, Eu nu pot alege nimic, zice El, pentru a cere să fiu scăpat de moarte, căci pentru aceasta am venit în ceasul acesta; este ca şi cum ar zice: oricât de mare ar putea fi tulburarea şi întristarea noastră, să nu fugim de moarte; oricât aş fi Eu de tulburat, tot nu voi fugi de moarte. Trebuie să suferim ceea ce ni se întâmplă; dar: Părinte, preaslăveşte numele Tău (28). Cu toate că tulburarea în care Mă găsesc, Mă face să pronunţ aceste cuvinte, Eu spun contrarul: Preaslăveşte numele Tău, adică: du-Mă la cruce, ceea ce arată o slăbiciune omenească şi neputinţa firii care nu vrea să moară şi face să se vadă că Iisus Hristos nu era lipsit de sentimente omeneşti. Precum nu se socoteşte ca păcat când ne este foame, sau de a dori să dormim, de asemenea nu este o dorinţă viaţa prezentă. Ori, Iisus Hristos era lipsit de orice păcat, dar nu de instinctele naturale, altfel trupul Lui n-ar fi fost un trup adevărat. Prin aceste cuvinte, Dumnezeiescul Mântuitor ne-a mai învăţat un lucru. Şi care? Că dacă ni se întâmplă să fim înecaţi şi în frică, nu trebuie să ne lăsăm pentru aceea întristaţi şi să ne schimbăm hotărârea.

Părintele Meu, preaslăveşte numele Tău. Iisus Hristos face să se vadă că El moare pentru adevăr, ceea ce numeşte El slava lui Dumnezeu, şi aceea s-a întâmplat după moartea Sa.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXVII, 1-2, p. 344)

„-Pentru ce spune în această rugăciune: … dacă este cu putinţă?
-Prin aceste cuvinte ne arată slăbiciunea firii omeneşti, care nu vrea cu una cu două să fie smulsă din viaţa aceasta, ci pregetă, şovăie din pricina dragostei pentru viaţa aceasta sădită de la început de Dumnezeu într-însa”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 120)

„-Pentru ce zice: Nu este cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu?
-Şi de ce te minunezi că-Şi dă atâta silinţă înainte de răstignire ca să ne încredinţeze de slăbiciunea trupului Său, când şi după înviere văzând că ucenicul se îndoieşte, nu S-a ferit să-i arate şi rănile, şi semnele cuielor, să supună rănile atingerii mâinii şi să zică: Cercetează şi vezi, că duhul nu are carne şi oase (Luca 24, 39; Ioan 20, 27)”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 121)

„Nu-i o vină că trupul nu vrea să moară. Doar este o însuşire a firii; iar Domnul a arătat în El toate însuşirile firii, afară de păcat, şi chiar cu multă prisosinţă, ca să închidă gurile ereticilor. Când Domnul spune: De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta şi: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu, nimic altceva nu arată decât că a îmbrăcat cu adevărat trup care se temea de moarte. Aceasta înseamnă a se teme de moarte, a şovăi, a fi neliniştit, a avea trup”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 122)

,,… nu s-a înfăţişat El deodată ca un om crescut, ci s-a născut şi s-a nutrit de mumă-Sa, a crescut şi a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omeneşti, a însetat şi a flămânzit, a dormit şi a ostenit, ba a mers şi la cruce şi a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi. De aceea a căzut de pe faţa Lui sudoarea ca picăturile de sânge, precum aceea s-a întristat şi s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea şi ostenea, dormea şi mânca şi bea, tot aşa şi pregeta a muri, şi prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viaţă este sădită în firea omenească. Aşadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale.

Acesta este un temei. Afară de aceasta, pot să vă mai aduc şi un altul, care este tot aşa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să înveţe pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voieşte să dea învăţătură dreaptă, trebuie să înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Aceasta este învăţarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă învăţăcelul său, arătându-i cum să ţină cârma, uneşte vorba cu exemplul; el nu numai vorbeşte, nici numai lucrează, ci le uneşte amândouă. La fel face şi zidarul. Pune pe învăţăcelul său lângă sine şi îi arată, prin cuvânt şi prin faptă, cum trebuie să zidească. Tot aşa fac şi ceilalţi meşteri. Învăţarea şi exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne înveţe toate faptele cele bune, de aceea El învăţa ce trebuie a face, şi totodată şi El însuşi făcea; căci El zice aşa: Cine va face şi va învăţa aşa, acela mare se va chema întru împărăţia cerului (Mt. 5, 19). Iată, El voia ca noi să fim smeriţi şi blânzi, şi a învăţat aceasta cu cuvintele. Însă El a învăţat aceasta şi prin faptele Sale, căci după ce a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi (Mt. 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat fota, s-a încins cu dânsa şi a spălat picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 4-5). Ce a putu să fie asemenea acestei smerenii? Aşadar, El a învăţat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Tot aşa a arătat El cu fapta blândeţea şi păciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste faţă de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iară de am grăit de bine, de ce Mă baţi? (In. 18, 23). El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmaşi, dar iarăşi ne-a învăţat aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Lc. 23, 34). Aşadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşi, aşa s-a rugat şi El însuşi, măcar că şi fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere. Iarăşi a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Şi aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei Îl huleau, ca şi cum ar fi El însuşi cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi şi a introdus în împărăţia cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice: Să nu purtaţi la brânele voastre nici aur, nici argint, nici aramă (Mt. 10, 9); şi El a împlinit şi aceasta, precum singur zice despre Sine: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul (Mt. 8, 20). El ne-a învăţat şi cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (Lc. 11, 1); şi de aceea El însuşi se ruga, pentru ca ei să înveţe de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă şi cum să se roage. De aceea, El le-a dat şi  formula rugăciunii: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri şi celelalte. Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: şi nu ne duce în ispită, adică în primejdie, ne învaţă aceasta însuşi şi cu fapta, când zice: Părinte de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, prin care învaţă pe toţi credincioşii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aştepta năpădirea vrăjmaşilor, iar atunci a arăta toată bărbăţia. Ei nu trebuie a se grăbi înşişi şi a se expune primejdiei.

Aşadar, fiindcă El voia să înveţe pe ucenicii Săi a se ruga, se roagă El însuşi, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiască. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputinţă, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiască. De aceea a zis El: Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu. Aceasta nu trebuie a se înţelege ca şi cum El ar avea altă voinţă decât Tatăl; şi cuvintele acestea trebuie să fie învăţătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz şi în primejdie, când tremură şi nu le place a muri, totuşi trebuie să supună voinţa lor voinţei lui Dumnezeu. Pavel ştia aceasta şi a împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul şi a zis: De trei ori pe Domnul am rugat (II Cor. 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: de aceea binevoiesc întru neputinţă, în nevoi şi în prigonire (II Cor. 12, 10).

Aşadar, Hristos amândouă acestea ne-a învăţat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înşine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuşi ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăţie şi cu răbdare şi să supunem voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu. Deci, ştiind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită; iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare şi putere şi totdeauna să supunem voinţa noastră voinţei Lui.” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Vineri, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 154-159)

,,De aceea, după cum a flămânzit, după cum a dormit, după cum a ostenit, după cum a mâncat, după cum a însetat, tot aşa fuge şi de moarte, ca să arate că este om; iar slăbiciunea firii omeneşti nu îngăduia să Se despartă de viaţa aceasta fără durere. Dacă Hristos n-ar fi spus nici un cuvânt cu privire la teama de moarte, ne-am fi putut întreba: Dacă era om, nu trebuia oare să sufere cele ale omului?

– Care sunt acelea?
– Cel ce avea să fie răstignit se teme, este cuprins de nelinişte, nu se desparte fără durere de viaţa de aici. În fire e sădită dragostea de cele din lumea aceasta. De aceea, vrând să arate că îmbrăcămintea trupului Lui era adevărată, vrând să dea încredinţare despre întruparea Sa, lasă să iasă la iveală patimile Sale cu multă putere de dovedire.
Aceasta-i o pricină pentru care a rostit Hristos acele cuvinte.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 256)

,,Pentru aceea a şi spus: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26, 39). Nu pentru că una e voinţa Lui şi alta voinţa Tatălui, ci ca să-i înveţe pe oameni că, şi dacă îi cuprinde spaima, şi dacă tremură, şi dacă e vorba să vină peste ei primejdii, şi dacă e vorba să fie smulşi din viaţa aceasta, să pună înaintea voinţei lor voinţa lui Dumnezeu.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 259)

DUMNEZEU  FIUL (moartea lui Hristos pe Cruce)

„El n-ar fi mers la moarte forţat în ciuda Sa; că această moarte Lui nu-i face nici un rău, şi prin ea câştigă mântuirea tuturor.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXVII, 2, p. 128)

„Nu merge la moarte în ciuda voinţei sale, căci dacă nu murea în mod voluntar şi fiindcă El voia aceasta, cum va fi moartea Sa o legătură a dragostei?” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LX, 1, p. 298)

„Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Prin aceste cuvinte, dumnezeiescul Mântuitor ne arată încă şi că El nu merge la moarte în ciuda Sa. Cum va merge El la moarte în ciuda Sa şi involuntar, El care o cere şi I se roagă pentru aceea, El care o numeşte slavă, nu numai a Celui care este răstignit, ci şi a Tatălui Său? Căci aceea s-a întâmplat: nu numai Fiul a fost slăvit, ci şi Tatăl. Înainte de cruce, evreii nu cunoşteau nici pe Tatăl: Israel nu M-a cunoscut (Is., 1, 3); dar după cruce, tot universul a alergat la El.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXX, 1, p. 416)

„… despre moartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze…” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia X, p. 163)

„… nu Hristos era răspunzător, ci a murit pentru păcatele noastre, ca păcatul să-l desfiinţeze, să-i taie venele şi întreaga putere, şi cu un cuvânt să-l nimicească cu totul, pentru aceasta a murit El.”(Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XI, p. 184)

„El prin moartea Sa a omorât moartea …”  (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXV, p. 465)

„… moartea suferită de El a fost cea mai necinstită, cea mai plină de batjocură, cea mai blestemată. Căci Blestemat este cel spânzurat pe lemn (Gal., 3, 13). De aceea s-au hotărât iudeii să-L răstignească pe lemn, pentru ca astfel să-L facă de batjocură. De aceea au fost răstignit cu El şi doi tâlhari, pentru ca astfel să se facă părtaş lor şi să se plinească ceea ce s-a zis: şi cu cei făcători de rele a fost numărat (Is., 53, 12). Dar cu atât mai mult străluceşte adevărul şi cu atât mai mult devine luminat! Când atâtea uneltiri se fac duşmani slavei Lui, atunci minunea şi mai mult străluceşte şi se arată mai mare. Ei nu considerau lucru urât a-L ucide, ci a-L ucide într-un asemenea mod pentru a-L arăta mai vrednic de dispreţ decât toţi, la aceasta se gândeau; însă, cu toate acestea, nimic n-au făcut. Astfel, deşi amândoi tâlharii erau nişte pângăriţi – deşi mai la urmă unul dintre ei s-a schimbat – ei chiar de pe cruce îşi băteau joc de El şi nici conştiinţa propriilor lor păcate, nici faptul că erau şi ei în aceeaşi situaţie şi nici că pătimeau la fel ca şi El nu le-au oprit răutatea; lucru, de altfel, recunoscut şi de unul dintre ei când a grăit celuilalt pentru a-l face să tacă: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? (Lc., 23, 40), ceea ce dovedeşte marea lor răutate.

Pentru aceasta, şi Dumnezeu L-a preaînălţat la şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume (Flp., 2, 9).” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VIII-a, pp. 136-137)

„În ele însele, moartea, închisoarea şi lanţurile sunt vrednice de ruşine şi de batjocură; însă dacă cineva ar adăuga şi cauza lor şi ar cunoaşte bine taina, ar găsi pe fiecare dintre acestea încărcată de multă laudă şi cinste. Căci moartea aceea a mântuit lumea cea pierdută; că moartea aceea a unit pământul cu cerul; că moartea aceea a nimicit tirania diavolului, iar pe oameni i-a făcut îngeri şi fii ai lui Dumnezeu. Moartea aceea a ridicat firea noastră în tronul cel împărătesc, iar lanţurile acelea pe mulţi i-au întors de la rătăcire.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia II, p. 20)

„Ca prin moarte, zice, să surpe pe acela ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul. Aici arată ceea ce este minunat, că adică prin aceea ce diavolul a stăpânit, prin aceea a fost biruit, şi arma cea puternică ce o avea cu sine, adică moartea, prin aceasta chiar l-a rănit Hristos, ceea ce învederează marea putere a învingătorului. Ai văzut cât bine a făcut moartea?” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia IV, p. 92)

„(Hristos – n.n.) a ales moartea cea necinstită. Căci fie! A murit. Dar de ce a murit cu o moarte necinstită? Pentru nimic alta, decât ca să ne înveţe pe noi de a nu băga în seamă slava oamenilor. De aceea, nu ca fiind supus păcatului şi-a ales această moarte, ci învăţându-ne pe noi de a fi cu îndrăzneală contra ei, şi a nu o băga în samă de loc.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXVIII, p. 327)

,,Moartea lui Hristos a numit-o moarte, ca să te încredinţezi de patimile Sale. Moartea noastră a numit-o adormire, ca să ne uşureze durerea. Acolo unde a avut loc învierea, moartea o numeşte curajos moarte; dar acolo unde învierea e în nădejde, o numeşte adormire, prin acest nume mângâindu-ne şi dându-ne bune nădejdi.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul V, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 112)

„Patima şi moartea sunt pentru Iisus Hristos dovedirea cea mai izbitoare a dumnezeirii Sale. Pentru a spune aşa noi recunoaştem în faptele vieţii Sale mai mult şi mărturisim pe Fiul lui Dumnezeu.
Pentru omul care nu este decât om, ceasul morţii este decisiv. Este ora dispariţiei şi a ruinii. Pentru Iisus Hristos această oră este a puterii, a triumfului, a vieţii. Victoriile pe care El n-a mai putut să le poarte în timpul vieţii, El le aduce în mod măreţ prin moartea Sa. Calvarul Său este câmpul Său de triumf, crucea Sa este tronul Său regesc; biruinţă asupra cerului, biruinţă asupra lumii, biruinţă asupra iadului.

Biruinţă asupra cerului. El prin cruce, prin patima Sa şi moartea Sa dezarmează dreptatea dumnezeiască şi câştigă mântuirea noastră. Şi pentru ca triumful Lui să fie şi mai văzut, mai strălucit, El vrea să triumfe prin tot ceea ce a cauzat înfrângerea şi ruina. Spune modul biruinţei şi atunci te vei mira mai mult. Prin ce a învins diavolul, prin aceea îl biruieşte Iisus Hristos, şi a acceptat aceleaşi arme, prin care el ne-a biruit atunci (…) Şi când auzi, Fecioara, lemnul şi moartea, acelea au fost simbolul. Lemnul era copacul, pomul. Moartea era asupra lui Adam. Aşteaptă adevărul. Înălţată este fecioara, şi lemnul şi moartea simbolizate, au fost simbolul învingerii noastre. Căci în locul Evei este Maria; în locul lemnului cunoştinţei binelui şi a răului este lemnul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos (…) din muritori în nemuritori am fost făcuţi; acestea sunt binefacerile minunate ale crucii.

Căci prin cruce triumfă Iisus Hristos asupra iadului. Biruitor asupra cerului prin moartea Sa, biruitor asupra iadului, Iisus Hristos este al lumii. Cine-şi va refuza aici să-I aclame dumnezeirea? Care este omul, eroul, personajul minunat, care odată mort, nu intră într-o tăcere de uitare, în regiunea rece a indiferenţei? Care om mare mai mişcă încă lumea din fundul mormântului său? Trebuie să fie Dumnezeu pentru ca moartea să devină mai vioaie chiar decât n-a fost viaţa. Ori aşa este cu Iisus Hristos singur. Puterea Sa s-a desprins chiar din mormântul Său. Mort, El a învins mai mult, mai mult cucereşte lumea decât în cursul vieţii Sale.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 50-51)

„Şi chiar moartea Sa devine forţa Sa şi triumful Său. Viu, El rămâne ascuns şi fără prestigiu; mort, El cucereşte lumea, întemeiază o împărăţie de nedistrus, primeşte omagiile tuturor generaţiilor.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 70)

„Iisus Hristos zicea: Nu este iubire mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenul său şi El a murit, El a murit liber, în mod voluntar; El putea să aleagă pentru mântuirea lumii acel mijloc care-i plăcea Voinţei sale Supreme; El a ales moartea, şi moartea pe cruce. Această moarte El o dorea cu fierbinţeală; această cruce El o iubea ca pe o comoară a Sa. A fi răstignit, era pentru El a fi slăvit; a muri însemna a fi botezat în slavă şi în iubire. Crucea, într-un cuvânt, trebuia să ne dea nouă cea mai înaltă, cea mai de neînvins arătare a Iubirii dumnezeieşti.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 71)

DUMNEZEU  FIUL (motivele acceptării morţii Sale pe Cruce)

„Dacă Iisus Hristos a fost răstignit, aceasta s-a făcut nu fiindcă El a fost cel mai slab şi evreii mai tari; trupul Său a fost spânzurat pe Cruce, fiindcă a iubit Dumnezeu lumea.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXVII, 2, p. 128)

„Că precum doctorul neavând nevoie de a gusta din mâncările cele pregătite pentru bolnav, şi totuşi pentru grija ce o are de acela, el însuşi gustă mai întâi, ca să convingă pe bolnav de a se încuraja să guste din mâncare, tot aşa şi Hristos a făcut cu omul. Fiindcă toţi oamenii se temeau de moarte, El deşi nu avea nevoie, totuşi a gustat moartea ca să-i convingă şi pe dânşii de   a fi cu îndrăzneală faţă de ea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia IV, p. 89)

DUMNEZEU  FIUL (minunile ce s-au întâmplat la moartea Domnului Hristos pe Cruce)

„Pietrele s-au despicat, iar învârtoşarea inimii iudeilor nu s-a despicat. S-a rupt catapeteasma (Matei 27, 51; Marcu 15, 38; Luca 23, 45), dar nu s-a rupt înţelegerea cea vicleană a iudeilor.

– Dar pentru ce s-a rupt catapeteasma?
– Pentru că templul nu putea vedea răstignit pe Stăpânul. Ruperea catapetesmei templului aproape că ne îndeamnă, zicând: De acum înainte poate să calce oricine vrea în Sfânta Sfintelor. La ce-mi mai foloseşte Sfânta Sfintelor, când s-a adus afară o astfel de jertfă? La ce-mi mai foloseşte Testamentul Vechi? La ce-mi mai foloseşte Legea? Degeaba, în zadar i-am învăţat pe iudei atâta amar de vreme.

Asta o strigă şi profetul prin cuvintele: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? (Ps., 2, 1), au cugetat atâta amar de vreme la această profeţie, dar când profeţia s-a înfăptuit, n-au crezut. Ai văzut că au cugetat în deşert? Pentru asta s-a rupt catapeteasma templului, pentru ca să arate mai dinainte pustiirea continuă ce va fi mai târziu.” (Cuvânt la Crucea Domnului, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 84)

„Am vorbit de multe ori despre sângele ieşit din coastă. Era semn foarte mare să vezi curgând sânge dintr-un corp mort.” (Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, XII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 189)

About these ads
This entry was posted in Sf.Ioan Gură de Aur. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s