THE COURAGE TO HEAL
PARTEA A DOUA – PROCESUL VINDECĂRII
TRADUCERE SILVIA O.
O PRIVIRE DE ANSAMBLU
„Nu te da bătut!” Acesta este cel mai bun lucru pe care pot să i-l spun cuiva care tocmai şi-a amintit că este un supravieţuitor/o supravieţuitoare. Pentru început acesta este cel mai important lucru. Sunt oameni care au trecut peste, şi oricât de clişeu, de stupid sau de irelevant ar părea că îţi sună acum, mai târziu nu vei mai suferi atât. Chiar într-un viitor apropiat. Dacă ai ajuns până aici, eşti înzestrat cu destule daruri. Aşa că ai încredere, indiferent de mesajele pe care le primeşti din exterior. Tu eşti singurul/singura capabil(ă) să ştii de ce anume ai nevoie ca să te vindeci. Nu renunţa la tine.
Deobicei supravieţuitorii vin la atelierele de lucru ale Elenei aşteptând să plătească o sumă de bani, să participe un week-end şi să se vindece. O femeie a spus „Am crezut că o dată ce voi povesti cuiva ce mi s-a întâmplat acesta va fi sfârşitul suferinţelor. Doream să mă fac bine şi desigur că aceasta trebuia să se întâmple peste noapte.”
Trăim într-o societate a cartofilor piure instant, a cuptoarelor cu microunde şi a spălatului rufelor la curăţătorie într-o oră. Suntem obişnuiţi să aşteptăm rezultatele imediat. Dar o schimbare profundă necesită timp.
Vindecarea este un proces continuu. Începe cu experienţa supravieţuirii, cu o conştientizare că ai rezistat abuzului şi ai ajuns la maturitate. Se încheie cu o creştere – experienţa de a te bucura de viaţă fără ca ceea ce ţi s-a întâmplat ca şi copil să îţi controleze viaţa. Şi între acestea este subiectul cărţii de faţă: procesul vindecării.
Până de curând, supravieţuitorii erau nevoiţi să parcurgă acest traseu fără hartă, fără indicaţii sau fără exemple de reuşită. Aceste femei sunt pioneri. Actele lor îndrăzneţe de vindecare ne-au învăţat multe.
Am învăţat că vindecarea nu este un proces la întâmplare. Există etape identificabile prin care au trecut toţi supravieţuitorii. Capitolele următoare vă oferă a hartă a acestor etape, oferindu-vă posibilitatea să vedeţi unde vă aflaţi, ce aţi realizat până acum şi ce vă aşteaptă.
Noi am prezentat etapele într-o anumită ordine, dar este posibil ca dvs să nu le experimentaţi exact în această ordine. Puţini supravieţuitori după ce termină stadiul #1 trec la stadiul #2. Vindecarea nu este liniară. Mai degrabă, ea este parte integrantă din viaţă. Cum spunea unul dintre supravieţuitori „Indiferent ce mi se întâmplă, eu pot să folosesc pentru vindecarea mea.”
O analogie des folosită este aceea că vindecarea se aseamănă cu o spirală. Treci prin aceleaşi etape iar şi iar; dar urcând în spirală, treci prin ele la nivele diferite, cu o altă perspectivă. E posibil ca un an sau doi se te preocupi mai intens de abuz. Apoi să iei o pauză şi să te concentrezi pe prezent. Un an sau doi mai târziu vor apărea schimbările în viaţa ta – o nouă relaţie, naşterea unui copil, absolvirea liceului, sau va apărea o dorinţa interioară – poate să aducă în atenţie alte amintiri şi emoţii nerezolvate şi poţi să te concentrezi din nou asupra celor ce s-au întâmplat pentru a două, a treia sau a patra sesiune de descoperiri. Cu fiecare nou ciclu, capacitatea ta de a simţi, de a-ţi aminti, de a face schimbări durabile se întăreşte.
Etapele
Chiar dacă majoritatea etapelor sunt necesare pentru majoritatea supravieţuitorilor, câteva dintre ele – stadiu de urgenţă, rememorarea abuzului, confruntarea familiei şi iertarea – nu se regăsesc la toate femeile.
Decizia de vindecare. Când recunoşti efectele abuzului sexual în viaţa ta este nevoie să îţi iei un angajament pentru a te vindeca. Vindecarea profundă se întâmplă atunci când alegi asta şi doreşti să te schimbi.
Stadiul de urgenţă. Încercând să scoţi la suprafaţă amintiri şi sentimente reprimate te poţi trezi confuz şi tulburat. Nu uita, aceasta e doar o etapă. Va trece.
Rememorarea. Mulţi supravieţuitori reprimă ceea ce li s-a întâmplat în copilărie. Cei care nu uită evenimentele, nu îşi mai amintesc cum se simţeau atunci. Rememorarea este procesul de a-ţi aduce înapoi amintirile şi sentimentele.
Crede că s-a întâmplat. Supravieţuitorii adesea nu se încred în propriile lor percepţii. Să ajungi să crezi că abuzul s-a întâmplat şi chiar te-a afectat este o parte vitală a procesului de vindecare.
Sparge tăcerea. Majoritatea adulţilor supravieţuitori ţin secret abuzul în copilărie. Spunându-i altei persoane despre ceea ce ţi s-a întâmplat are o mare putere de vindecare care poate înlătura ruşinea de te simţi victimă.
Să înţelegi că nu a fost vina ta. Copii adeseori cred că abuzul s-a întâmplat din vina lor. Supravieţuitorii adulţi trebuie să plaseze vina exact acolo unde îi este locul – pe umerii abuzatorilor.
Găseşte copilul din tine. Mulţi supravieţuitori nu mai ştiu să fie vulnerabili. Găsind copilul din tine te poate ajuta să simţi compasiune faţă de tine, mai multă enervare pe abuzator şi mai multă intimitate cu ceilalţi.
Să ai încredere în tine. Cel mai bun ghid de vindecare este conştiinţa ta. Învăţând să ai încredere în percepţiile tale, în sentimente şi intuiţii obţii un nou fundament de a fi parte din lume.
Doliul. Ca şi copii abuzaţi şi apoi ca adulţi care se străduiesc să supravieţuiască, cei mai mulţi nu au avut timp să-şi facă doliul. Doliul este o modalitate de a investi durerea, de a-i da drumul şi de a te reaşeza în prezent.
Mânia – coloana vindecării. Mânia este o forţă eliberatoare. Chiar dacă este nevoie să o activezi sau ai avut-o dintotdeauna este nevoie să o îndrepţi către abuzator şi către cei care nu te-au protejat.
Darea pe faţă şi confruntarea. Confruntarea directă a abuzatorului şi/sau a familie nu este pentru fiecare supravieţuitor, dar poate fi un instrument dramatic de pune lucrurile în ordine.
Iertarea. Iertarea abuzatorului nu este o parte esenţială a procesului de vindecare, deşi tinde să fie cea mai recomandată. Cel mai important este să te ierţi pe tine.
Credinţa. Având conştiinţa existenţei unei persoane mai mari decât tine este o binecuvântare în procesul de vindecare. Credinţa este o experienţă personală unică. Dumnezeu se relevă peste tot.
Planuri şi continuarea vieţii. Pe măsură ce treci prin aceste etape iar şi iar, vei ajunge într-un punct când vei integra cele întâmplate. Vei ajunge treptat să-l accepţi pe abuzator şi pe membrii familiei. Din moment ce nu poţi schimba trecutul, vei putea face schimbări profunde şi durabile în viaţa ta. Devenind mai conştient, mai plin de compasiune şi dobândind puterea vindecării vei avea posibilitatea să-ţi îmbunătăţeşti viaţa.
DECIZIA DE VINDECARE
Dacă intraţi în procesul vindecării pregătiţi-vă să pierdeţi tot. Vindecarea este o forţă distrugătoare care nu ţine cont de nimic sacru şi de neatins. Pe măsură ce durerea mea originală se revarsă în vindecare, ea sfărâmă din temelii structurile şi fundaţiile pe care le-am ridicat în slăbiciune şi ignoranţă. Ca o ironie şi o nedreptate, doar eu pot plăti preţul pentru a fi trăit o minciună. În mod straniu simt miracolul renaşterii, mult mai lucidă decât la naştere, în aceeaşi viaţă.
- Ely Fuller
Decizia de a te vindeca după un abuz sexual suferit în copilărie este o decizie pe viaţă. Este o hotărâre pe care fiecare supravieţuitor merită să o facă. Chiar dacă deja v-aţi vindecat într-o oarecare măsură de-a lungul vieţii – prin grija unei familii adoptive, a unui partener sau prin refugiul în muncă – decizia de vindecare, făcând din propria ta dezvoltare şi recuperare o prioritate, pune în mişcare o forţă vindecătoare care va aduce în viaţa ta o bogăţie şi o profunzime inimaginabile:
Pentru prima dată mă bucur de păsări şi de flori, de cum se simte soarele pe pielea mea – ştii, acele lucruri simple. Pot să citesc o carte bună. Pot să stau la soare. Nu-mi amintesc să-mi fi plăcut aceste lucruri, nici ca şi copil. M-am trezit. Dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, încă aş fi dormit. Aşadar, pentru prima dată mă simt vie. Şi ştii că ai un scop pe care îl urmezi.
* * * *
Sunt acum aici. Nu mi-am planificat gândurile şi sentimentele pentru viitor şi nici nu le ratez din cauza unor amintiri. Sunt aici chiar acum. Mă bucur de fiecare clipă a vieţii mele şi nu pierd nimic.
* * * *
Aceasta mi-a dat posibilitatea să mă privesc. Emoţional sunt mult mai deschisă. Am învăţat atât de mult. Nu e totul neplăcut. Chiar te vindeci. Şi chiar devi mai puternică. Nu ştiu ce mă mai poate impresiona, dar trebuie să fie ceva cu adevărat mare, sunt în fond o supravieţuitoare.
Decizia de vindecare apare în contexte diferite ale vieţii pentru fiecare supravieţuitor în parte. O tânără care îşi denunţă tatăl că a molestat-o poate fi trimisă la terapie de către judecător. O femeie de 25 de ani care vrea să se mărite simte dintr-o dată că nu poate să se apropie intim de soţul ei după căsătorie. O mamă de 30 de ani simte că înebuneşte pe măsură ce fiica ei ajunge la vârsta la care ea (mama) a început să fie abuzată. O femeie în vârstă decide să se vindece la înmormântarea abuzatorului ei.
Alte femei descriu cum „s-au sfărâmat în bucăţi” sau „au ajuns la fundul sacului” până să ia decizia să se vindece. O altă femeie nu a primit ajutor decât după ce a fost internată pentru probleme alimentare: „Am evitat ani de zile să merg la un terapeut. Nu am început să mă preocup de asta decât atunci când nu am mai putut să-i fac faţă.” Vindecarea nu este întotdeauna o alegere:
A fost un comportament compulsiv. Cred că fiecare corp are o complusie să crească şi să devină întreg. Cred că fiecare corp caută fireşte să-şi aline durerea.
O singură întâlnire cu cineva poate să fie declicul pentru vindecare. O supravieţuitoare s-a decis să se vindece pentru că o prietenă i-a spus asta. „Nu am încredere în tine. Simt că îmi ascunzi mereu ceva. Nu am încredere să-ţi încredinţez sentimetele mele pentru că nu ştiu ce faci cu ele.” Supravieţuitoara a fost şocată. În primul rând pentru că era adevărat, şi în al doilea rând pentru că credea că s-a descurcat de minune să mascheze totul. „Am simţit că mi-a citit gândurile şi ştia ce s-a întâmplat. A dat expresie sentimentelor mele de o viaţă. Aşa că am mers la terapie.
O altă femeie a decis să se vindece când sora ei mai mică s-a sinucis. „Ea nu a supravieţuit. Trebuia să înţeleg ce a păţit ea şi să mă asigur că nu voi păţi şi eu la fel.”
O tânără supravieţuitoare a spus că a luat decizia să se vindece după o temă dată la şcoală:
Aveam 20 de ani. Eram la ora de psihologie şi lucram la un proiect despre efectele incestului la supravieţuitori. Ei bine, majoritatea oamenilor nu aleg un astfel de subiect! Dar totul răbufnea din interior. Aş fi vrut să-l anihilez pe bunicul meu. Când am terminat de scris lucrarea aş fi vrut să-l castrez. Credeam că scriind mă voi vindeca, dar sentimentele mele scăpau de sub control. Până la prezentarea lucrării am clacat. Mă gândeam la terapie de ceva timp şi câteva zile mai târziu am găsit un terapeut.
O supravieţuitoare care a fost o călugăriţă Carmelită a explicat decizia de vindecare ca o necesitate de clarificare a motivelor pentru care a ales să trăiască în mănăstire.
„Iubeam mănăstirea, dar cumva nu eram convinsă de motivele pentru care mă aflam acolo. Până nu mi-am rezolvat problema abuzului nu am ştiut că nu pot să fiu sigură dacă am ales sănătos acest mod de viaţă şi pentru toate lucrurile bune pe care viaţa relegioasă trebuie să fie aleasă. Vroiam să cred că orice aş fi ales o făceam pentru motivele juste.”
NU ESTE UŞOR
Chiar dacă merită din plin, vindecarea arareori este uşoară. Acceptând să te preocupi de aspecte legate de abuz, vor apărea întrebări pe care nici nu te gândeai să la adresezi şi vei da răspunsuri la care nu te-ai gândit. Odată ce te-ai hotărât în această direcţie, viaţa ta nu va mai fi la fel:
Terapeutul meu nu era genul de persoană care să mă mintă. Îmi spunea „Nu pot să-ţi ofer garanţii. Nu ştiu dacă o să te simţi mai bine după ce vei fi vorbit despre asta. Poţi să te simţi mult mai rău.” Şi îmi erau greu să fac saltul, să mă decid că indiferent în ce direcţie o apucam nu conta, important era saltul.
Renunţam la o persoană (n.t. abuzatorul) care fusese foarte prezentă, puternică, de referinţă. Erau multe lucruri bune în acele aspecte negative ale personalităţii mele. Şi nu doream să renunţ la ele. Poate nu era cel mai bun mecanism de apărare, dar eram obişnuită cu el. M-am simţit extrem de vulnerabilă când a trebui să renunţ pentru a face loc să creez noua persoană. În ce tumult voi fi aruncată dacă renunţ la toate aceste lucruri? Mă simţeam ca un muşchi crud care a umblat încontinuu pentru mult timp.
Te poţi întreba dacă merită să-ţi asumi riscul. Dar cum a punctat un supravieţuitor
„Faptul că am riscat a fost cea mai promiţătoare decizie pe care am luat-o”.
De obicei decizia de vindecare aduce confuzie în căsnicie şi în relaţiile apropiate,
în care sunt împlicaţi părinţii, alte rude sau uneori chiar şi copiii. Este greu să rămâi funcţional, să mergi la serviciu, să înveţi, să gândeşti, să zâmbeşti, să joci teatru. Poate fi greu chiar să dormi sau să te opreşti din plâns:
Dacă ştiam că va durea atât şi că va fi atât de trist nu aş fi decis niciodată să mă vindec. Şi în acelaşi timp nu te mai poţi întoarce. Nu mai poţi să nu întorci de ţi-ai amintit. Atâţia ani mi i-am petrecut fără să sufăr. E ca şi cum nu aş mai avea mecanismele de apărare pentru suferinţă. Am mecanismele de apărare pentru a nu suferi. Şi asta a fost chiar dificil.
Uneori, stadiile incipiente ale vindecării sunt atât de marcate de criză încât femeilor le vine greu să accepte că au făcut o alegere în acest sens. Atunci când Laura şi-a amintit de abuz a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe terapeut, ea luase atunci decizia să se vindece. Dar ea nu a simţit asta imediat:
Pentru mult timp m-am simţit o victimă a procesului. Asta alesesem? În niciun caz! Mi-am amintit de incest ca ceva ce mi s-a întâmplat mie. Amintirile erau ca o pelerină de ploaie de plastic care vin într-un ambalaj de 2 inci. Odată ce le-am dat drumul, nu am mai reuşit să le împăturesc frumos la loc. Totul mi-a scăpat de sub control, ca şi cum ar fi fost trase într-un uragan.
Sunt decizii majore pe care le luăm fără să ştim exact în ce ne implicăm. Vindecarea după un abuz sexul este una dintre ele:
Deşi uneori îmi vine să mă ascund într-un loc întunecos şi retras să fug de realitate şi altădată îmi vine să renunţ definitiv, totuşi merg înainte. Nu ştiu unde mă va duce această „vindecare”. Trăiesc după speranţele altor oameni. Trăiesc pe credinţa altora şi viaţa se va îmbunătăţi. Mă întreb mereu dacă merită, dar merg mai departe. Aceasta este, deci, vindecarea.
Decizia de a te vindeca este înspăimântătoare deoarece începi să nădăjduieşti. Pentru cei mai mulţi supravieţiutori speranţa le-a adus numai deznădejde.
Deşi este înspăimântător să-ţi spui da, este şi o mare uşurare când în sfârşit te opreşti şi-ţi înfunţi temerile. Există o uşurare în a-ţi confrunta temerile şi a-ţi vedea propria reflexie. Este relaxant să ştii că nu mai trebuie să te prefaci, că vei face tot ce-ţi stă în putinţă ca să te vindeci. Cum a spus unul dintre supravieţuitori „Acum ştiu că de fiecare dată când îmi accept trecutul şi apreciez unde am ajuns în prezent îmi permit să am un viitor.”
TOŢI MERITĂ SĂ SE VINDECE
Dincolo de obstacolele pe care le-am menţionat, unele femei suferă din cauza altor factori care le împiedică să numească abuzul sau să se vindece de el. Vârsta, naţionalitatea, religia şi alţi factori împiedică decizia de vindecare.
Îl vor folosi împotriva noastră
Povestea lui Rachel Bat Or:
Rachel Bat Or este o lesbiană de 41 de ani care locuieşte în Oakland, California. Ea lucrează cu supravieţuitori ai abuzului, ajutându-i să-şi recapete puterea. Născută din părinţi evrei, ea a fost abuzată de toţi cei patru membrii ai familiei – mama, tatăl, fratele şi bunicul. Pe parcursul vindecării ei şi al altor supravieţuitori a remarcat o reţinere din partea multor evreice de a recunoaşte că au fost abuzate şi astfel să se decide vindecării.
În comparaţie cu traiul sărăcăcios al părinţilor noştri sau lupta pentru a scăpa din ţările anti semite, orice se întâmplă cu noi este de mai mică importanţă. Atâta timp cât avem un acoperiş deasupra capului, avem haine şi mâncare, atunci orice ni se întâmplă nu poate fi la fel de rău, deoarece ei (părinţii noştri-n.t.) au trăit alături de şobolani, în sărăcie cruntă, familiile adeasea fiind despărţite în drum spre America. Aşadar, oricât de rău ne-am simţi în interior nu putem să verbalizăm pentru că părinţii noştri au suferit mult mai mult.
Apoi mai este şi stereotipul că evreicele sunt zgomotoase şi insistente iar bărbaţii evrei sunt sensibili şi muncitori. Suntem învăţaţi să îi compătimim pe bărbaţi şi să dăm vina pe femei. Aşadar, dacă bărbaţii – taţii şi fraţii noştri – ne abuzează, nu apare ura imediat, deoarece ei sunt implicaţi în învăţăturile religioase şi în cultură. Aşadar ne este foarte greu să păstrăm acea ură.
Apoi mai este mitul că bărbaţii evrei nu sunt alcoolici şi bătăuşi. Dacă familia ta este diferită nu se poate accepta asta.
Următoarea îngrijorare este „Ce vor spune vecinii? Suntem evrei.” Deoarece trebuie să ne protejăm religia de critici ajungem să ignorăm ce se întâmplă în familiile noastre. Dacă apar probleme acestea vor atrage atenţia asupra întregii religii nu doar a familiei noastre. Ştim asta. Nu este doar un mit.
Apoi mai este un aspect care ne aduce o confuzie totală: dihotomia noi/ei. Dacă totuşi spunem ceea ce se întâmplă cu noi, deobicei are de a face cu „ei”, adică cei care nu sunt evrei, care este din afara familiei, care nu ne respectă familia aşa că vom pierde siguranţa lui „noi”. Este dificil să te referi la un „ei”. Şi poate că reuşim să ne luăm inima în piept şi să facem asta, dar atunci pierdem orice beneficii pe care le avem de la „noi”.
Niciodată nu este prea târziu
Povestea Barbarei Hamilton
Barbara Hamilton are 65 de ani. Ea a fost molestată de tatăl ei în copilărie. A crescut, s-a căsătorit, a crescut şase copii şi acum are nepoţi şi strănepoţi. Ceea ce n-a ştiut Barbara până acum câţiva ani când a început să vorbească despre abuzul ei este că şi unii dintre copiii şi nepoţii ei au fost molestaţi, fie de tatăl ei, fie de alţi abuzatori. Ea vorbeşte despre dificultăţile pe care femeile bătrâne le au în vindecare.
Pe măsură ce îmbătrâneşti, ca femeie eşti respinsă din ambele părţi. Societatea te devalorizează şi îi cazi victimă. A fi un supravieţuitor te aruncă direct în izolare. Ani la rând când îmi creşteam familia acest sentiment a fost înăbuşit, dar pe măsură ce mă însinguram tot mai mult şi deveneam tot mai nesigură pentru că îmbătrâneam, totul a ieşit la suprafaţă. Am fost nevoită să realizez că nu se rezolvase. Tot ce am putut să fac a fost să recunosc că se întâmplase. Acest subiect nu fusese atins şi am avut 50 de ani la dispoziţie să-l tot îndepărtez de la mine.
Nu aştepta, nu aştepta pentru că nu va dispărea de la sine. Mereu revine şi devine tot mai anevoios. Dar şi femeile bătrâne merită să se vindece. Trebuie să fie sute ca mine care trăiesc ascunse cum am trăit şi eu. Şi totuşi publicul ţintă al cărţii sunt femeile tinere. Nu cred că eşti vreodată prea bătrână. Poţi să ai o infirmitate. Poate să fie foarte greu în acest sens. Nu vei avea aceeaşi experienţă ca o persoană tânără. Fiind învârstă probabil că nu vei putea să-ţi confrunţi abuzatorul. Dar merită. Mă simt mult mai bine în pielea mea.
În ciuda ororii, a tragediei, a săptămânilor nedormite sunt în sfârşit vie. Nu mă prefac. Mă simt vie. Nu mă mai ascund după măşti. Nu m-aş întoarce la cum am fost pentru nimic în lume. Chiar sunt o persoană diferită. Sunt acolo unde sunt şi valorific din plin asta. Acum ştiu că sunt curajoasă. Am descoperit că am în mine potenţialul de a face faţă. Nu este niciodată prea târziu. Uitaţi ce a făcut bunica Moses la 95 de ani. Mai este încă speranţă.
Este ca şi cum ai trece de la alb-negru la color, fără măcar să fii ştiut că ai văzut alb-negru. În toţi aceşti ani am crezut că alb-negru este grozav pentru că nu cunoşteam decât alb şi negru. Îţi mai aminteşti prima dată când ai privit la un televizor color? Prima dată când ai purtat ochelari 3D? Într-un final ajungi la culoare şi merită.
Dacă spui „Dar ce mai contează? I-am făcut faţă până acum.” Ţi-aş răspunde „Nu i-ai făcut faţă. Nu ai trăit nici măcar o fracţiune din ce puteai să fii. Poţi să înăbuşi un artist. Poţi să îndulceşti expresiile de dragul tău sau al altora. De ce să nu îţi dai o şansă?”
