THE COURAGE TO HEAL
PARTEA A DOUA – PROCESUL VINDECĂRII
TRADUCERE SILVIA O
Întrebare: A fost procesul vindecării tale unul obsesiv?
Răspuns: Glumeşti? La început am fost la o conferinţă despre incest timp de două zile şi apoi am stat toată noaptea să citesc cartea lui Michelle Morris Dacă trebuie să mor înainte să mă trezesc.
Stadiul de urgenţă este în felul următor: Ieşi pe uşă ca să pleci la serviciu, cazi pe scări şi îţi rupi piciorul. Soţul tău/soţia ta încearcă să te ducă la spital cu maşina, dar motorul maşinii explodează. Te întorci înspre casă să chemi ambulanţa, dar constaţi că te-ai încuiat pe dinafară. De îndată ce o maşină de poliţie opreşte ca să te ajute se stârneşte un cutremur mare încât casa, soţul/soţia, piciorul rupt, maşina poliţiei sunt înghiţite de pământ.
Multe femei trec printr-o perioadă când abuzul sexual este singurul lucru la care se pot gândi. Te trezeşti vorbind despre el obsesiv cu oricine este dispus să te asculte. Viaţa ta poate deveni o aglomerare de situaţii de criză care te copleşesc. Constaţi că ai frânturi de amintiri necontrolate, că plângi întreaga zi, sau că nu eşti în stare să te duci la serviciu. Poţi să-ţi visezi abuzatorul şi să-ţi fie frică să adormi:
Îmi pierdusem cumpătul total. Nu mâncam. Nu dormeam. Îmi ţineam serviciul de la gogoşerie. Dar îmi era frică să stau singură în casă. Ieşeam la miezul nopţii din casă şi mă ascundeam în spatele unui container sau pe undeva. Aveam coşmaruri înfricoşătoare cu tatăl meu. Aveam tot felul de fantasme. Auzeam fermoarul tatălui meu descheindu-se, clicul cataramei. Apoi îmi imaginam mult sânge. Fizic eram la pământ. Aveam păduchi. Nu mai făcusem baie de o lună. Îmi era frică de duş.
Obsesia totală a abuzului este foarte probabilă dacă ai uitat de abuz. Când Laura a avut primele amintiri şocul a fost aşa puternic încât pentru câteva luni nu s-a putut gândi la nimic altceva: „Nu am avut prea multe amintiri reale din copilărie, e drept, dar mi-am creat o imagine poleită cu care defilam. Nu înseamnă că toate lucrurile bune de care îmi aminteam nu s-au întâmplat, doar că într-un fel am uitat că am fost abuzată sexual.
Trecând peste negare şi încercând să fac faţă noii realităţi în umbra celei vechi, a fost suficient să mă arunce într-o stare de criză totală. Simţeam că întreaga fundaţie îmi fusese furată. Dacă chiar s-a întâmplat (n.t. să fiu abuzată) şi chiar am uitat, atunci orice consideraţie asupra vieţii şi a locului meu în lume erau sub semnul întrebării.”
Pentru Laura, rememorarea a fost asemeni unui cutremur. De cele mai multe ori femeile aseamănă primele stadii ale vindecării cu un dezastru de proporţii: „era ca şi cum eram prinsă într-o tornadă”, „era ca şi cum eram prinsă într-o avalanşă”, era un vulcan care erupe”.
Mă simţeam de parcă eram într-o cameră şi priveam podeaua. Eram eu împrăştiată pe toată suprafaţa şi a trebuit să mă aplec şi să adun bucăţile din mine ca să le pun la loc. Uită-te la fiecare şi spune-ţi „aceasta sunt eu”, aşează-o şi spune „aceasta merge aici.”. Sau „nu, ai greşit locul”. Şi apoi trebuia să găsesc locul unde se potriveşte. Ridicam bucăţi din viaţa mea, le priveam şi îmi spuneam „Vreau să păstrez asta? Mai îmi foloseşte la ceva? Când va înceta durerea?”
Stadiul de urgenţă nu este ceva ce alegi, totuşi trebuie parcurs până la capăt. Nu poate fi ignorat. Cum un supravieţuitor bine remarca: „Este ca şi cum ai învăţa un cuvânt nou pe care nu l-ai mai văzut până atunci în viaţa ta şi în câteva zile vei ajunge să-l vezi peste tot în ceea ce citeşti”.
Stadiul de urgenţă:
Povestea Catherinei
Prima dată Catherine s-a confruntat cu faptul că a fost abuzată sexual într-un grup de suport pentru dependenţii de alcool. A sunat un terapeut şi i-a spus: „Trebuie să vin la terapie pentru că sunt un supravieţuitor al incestului”.
Trei luni mai târziu Catherine renunţa la serviciu. Avea un şef abuzator verbal şi a decis că „trebuie să îndepărtez orice sursă de stres, aşa că mi-am dat demisia”.
La acel moment stadiul de urgenţă era în plină desfăşurare. „Nu mai aveam îndatoriri zilnice. Nu mai trebuia să fiu drăguţă pentru nimeni. În acel moment disperarea a ieşit la suprafaţă. Am început să simt o tristeţe de necontrolat.
Am renunţat la tot din viaţa mea. Era ca şi cum şase litere uriaşe erau în fiecare zi în camera mea: INCEST! Îmi părea că mi-e scris în frunte şi toată lumea ştie că sunt o victimă a incestului. Mi se părea şi că seamăn cu una. Eram convinsă că toată lumea ştie adevăratul motiv pentru care mă comportam aşa mizerabil. Mi-era mereu frică să spun cuiva motivul pentru care făceam terapie, deoarece îmi era atât de ruşine.”
Catherine de asemenea s-a îndepărtat de majoritatea oamenilor din viaţa ei. Nu aveam resurse să mă ocup de ceilalţi oameni sau de problemele lor. Rezervele mele secaseră. Mi-am redus la minimum viaţa socială. Apoi am început să mă bazez mai mult pe oamenii care îmi erau prieteni adevăraţi. Le-am spus mai mult despre terapie şi ce descopeream acolo. Oamenii pe care până atunci îi sunam şi le spuneam „haideţi să mergem să patinăm, nu m-a mai obosit să-i sun.”
Catherine se simţea stoarsă şi dormea câte 10 până la 12 ore pe noapte. „Pentru mult timp tot ce conta era să dorm şi să pot să mă trezesc a doua zi”.
Erau lucruri necesare pe care a trebuit să le facă pentru a avea grijă de ea în aceste stadii incipiente. „Trebuia să găsesc oameni care să-mi fie alături indiferent de cum mă simţeam. Aveam o prietenă care fusese bătută când era mică. Ea mă înţelegea. Puteam să o sun când mă simţeam mizerabil şi mă primea doar ca să mănânc şi să mă uit la televizor. Era în regulă să merg la ea şi să mă simt mizerabil. Ştia ce s-a întâmplat, dar discutam despre asta doar dacă deschideam eu subiectul.
A trebui de asemenea să găsesc un loc sigur unde să fiu singură. Mergeam la plimbare prin păduri. Alergam mult. Pedalam 20-30 de kilometri. Am petrecut mult timp singură în natură. Mă simţeam mult mai în sigurnţă decât acasă unde cineva putea să aibă nevoie de ceva de la mine.”
Stima de sine a Catherinei a fost de asemenea profund rănită. Ca mulţi supravieţuitori ea a simţit o profundă stare de dezorientare. „Era cel mai straniu sentiment să trebuiască să experimentezi de la capăt orice îţi era familiar până atunci. Trebuia să-mi dovedesc că puteam merge până la magazin sau că pot conduce maşina şi în acelaşi timp să fiu o victimă a incestului. A trebuit să stau în casa mea şi să mă gândesc mult „Ştiu că sunt o victimă a incestului, şi da încă locuiesc aici, şi da pisicile mele încă mă plac. Afară totul părea neschimbat, dar înăuntru era fragmentat. Timp de un an m-am simţit ca într-un vid şi tot ce vedeam erau fragmente de amintiri şi plânset.”
Un punct de sprijin esenţial pentru Catherine după stadiul de urgenţă a fost legătura cu terapeutul. „Singurul lucru care mă salva când mă simţeam deconectată de toate era numărul de telefon al terapeutului meu care era scris peste tot prin casă. Îl aveam pe oglinda din baie. Îl aveam în jurnal. Îl aveam în cărţile pe care le citeam. Îl îndeseam acolo pe bucăţele de hârtie. L-am gravat în memorie, astfel încât puteam oricând să mă opresc şi să o sun. Şi de multe ori, doar sunând-o şi reuşind să-i las un mesaj pe robot cu vocea mea reală, plângăcioasă, spunându-i că am nevoie să mă sune, mă ajuta să înţeleg că există o ieşire. Îmi amintea că este ceva mai mult decât durerea şi depresia mea. Era cineva sus pe scară şi puteam să ajung la ea. Ştiam că într-un final mă va suna şi puteam să rezist până atunci.”
În viaţa Catherinei a durat mult până presiunea s-a mai disipat. „După un an ceva s-a schimbat pentru mine. Am reuşit să ridic puţin capul şi să constat că s-a schimbat anotimpul. Am început să realizez că, deşi eram o supravieţuitoare a incestului, puteam să-mi continui viaţa. Doream să reiau toate activităţile la care renunţasem în urmă cu un an. Am fost în starea să zic: „Voi merge la terapie doar o dată pe săptămână şi mă voi gândi la incest 20 de ore pe săptămână în loc să merg de două ori pe săptămână la terapie şi să mă gândesc 100 de ore pe săptămână la incest. Puteam să aleg. Puteam uneori să nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat. Era o uşurare grozavă.”
SĂ TRECI CU BINE DE STADIUL DE URGENŢĂ
Este important să-ţi aminteşti că stadiul de urgenţă este o parte firească a procesului de vindecare şi se va termina la un anumit moment. Natura crizei constă în faptul că te copleşeşte; atâta timp cât te afli în proces doar asta poţi să vezi. Dar vine o vreme când nu te vei gândi, nu vei mânca şi visa abuzul sexual 24 din 24 de ore. Şi dacă te afli în stadiul de urgenţă acel moment va veni la timpul potrivit, nici o clipă mai repede.
- Nu te răni, nici nu încerca să te sinucizi. Meriţi să trăieşti. Dacă începi să ai tendinţe suicidare sau autodistructive strigă după ajutor (citeşte „Nu te sinucide” din cartea de faţă)
- Să ştii că nu înnebuneşti. Prin ceea ce treci este recunoscut ca şi parte a procesului de vindecare. (Dacă te cuprinde panica citeşte „Panica” din cartea de faţă)
- Găseşte oameni cu care poţi vorbi. Nu încerca să duci singur(ă) povara.
- Cere ajutor profesionist (dacă nu ştii de unde să începi caută la „Resursele vindecării” din cartea de faţă)
- Caută înţelegere la alţi supravieţuitori. Este puţin probabil ca altcineva decât un alt supravieţuitor să fie capabil să te asculte atât câtă nevoie ai tu să vorbeşti.
- Dă-ţi voie să ai obsesii. Nu înrăutăţi situaţia prin a te dispreţui că te afli în acest punct.
- Fă-ţi cât mai multe bucurii posibile. (Sugestie „Răsfaţă-te, Picnicul Teddy Bear” din cartea de faţă)
- Renunţă la ce nu este esenţial în viaţa ta. Redu presiunea în orice mod posibil. Aceasta înseamnă să renunţi la oamenii care nu te susţin, să renunţi la activităţi, să te reapuci de muncă, să obţii ajutor pentru îngrijirea copiilor.
- Crează un spaţiu securizant în casă. Ai nevoie de cel puţin un loc în care să te simţi în siguranţă.(pentru idei caută „Creează un loc securizant” în cartea de faţă)
- Monitorizează consumul de pastile şi alcool. Înăbuşirea continuă a sentimentelor doar va prelungi criza.
- Ieşi din situaţiile de abuz. Dacă în prezent te afli într-o situaţie de abuz, ieşi din ea imediat.(dacă ai un partener abuzator citeşte „Cum să recunoşti relaţiile nepotrivite”)
- Stai liniştit şi menţine-te deasupra apei. Capacitatea ta de decizie este limitată în acest moment. Cu excepţia deciziei de a ieşi dintr-o situaţie de abuz, stadiul de urgenţă nu este un moment bun pentru a face schimbări majore în viaţă.
- Aminteşte-ţi cât eşti de curajos. Aceasta este o perioadă antrenantă, înspăimântătoare şi dificilă. Nu trebuie decât să treci cu bine de ea.
- Nu uita să respiri. Fii atent la corpul tău mereu.
- Exersează-ţi credinţa în Dumnezeu. Credinţa îţi oferă putere şi inspiraţie.
- Şi aceasta va trece. Experienţa de mâine, sau de săptămâna viitoare sau de anul viitor nu va fi la fel ca cea de astăzi. (atenţie la „De ce a meritat” din cartea de faţă).
Crizele vindecătoare de-a lungul timpului.
Deşi după terminarea stadiului de urgenţă nu vei mai simţi acceeaşi intensitate a crizei, poţi să mai treci prin crize de-a lungul perioadei de vindecare. Deşi acestea pot fi dureroase, ne place să le numim crize vindecătoare, deoarece oferă posibilitatea de introspecţie.
Unele femei au avut parte de atâtea traume în viaţa lor încât stadiul de urgenţă durează câţiva ani, cu puţine pauze în intensitate. Chiar dacă au parte de schimbări excelente în alte laturi ale vieţii, încă se simt sinucigaşe, autodistructive sau obsedate de abuz în cea mai mare parte a timpului. Dacă acesta este cazul tău primeşte tot ajutorul de care ai nevoie şi fii convinsă că nu va dura la nesfârşit.
Ceea ce mi-a dat curaj
„Am avut o viziune cu mine stând într-o zi la capătul tunelului şi puteam să privesc afară şi vedeam cerul albastru. Stăteam pe o scândură subţire, nu mă ţineam de nimic, eram în echilibru, aveam braţele întinse şi urma să zbor.”
„Eram călugăriţă. Deoarece am trăit în acest stil de viaţă ştiam că lucrurile au nevoie de timp. Mă pregăteam pentru o viaţă interioară. Ştiam că drumul spre sfinţenie, spre cunoaşterea lui Dumnezeu era foarte încet. Pe zi ce trece ştiam că mă apropii de Dumnezeu tot mai mult. Şi am simţit acelaşi lucru legat de incest. Am avut încredere că ceva se întâmplă, că ceva se mişcă şi creşte pe interior.”
„Când îmi dau seama că urmează să fiu dusă la spitalul de nebuni, ceea ce-mi dă nădejde este ce mi-a tot repetat terapeutul meu: aceasta face parte din procesul devenirii. M-am ţinut de asta atunci când nu mai aveam nimic de ce să mă agăţ: „Aha, deci asta este o parte ştiută a procesului devenirii.”
„Prietena mea Patricia mi-a dat speranţă. Practic m-a convins să-mi doresc să trăiesc. Îmi spunea toate lucrurile bune ale vieţii în general şi o credeam pentru că o iubeam şi ţineam la ea şi ştiam că şi ei îi pasă de mine.”
„Sora mea este un model de luptătoare. Ei i-a fost mult mai greu decât mie. A trecut prin orori nebănuite şi se luptă să supravieţuiască. Este incredibil să vezi la ce fac oamenii faţă şi încă îşi doresc să trăiască.”
„Cititul m-a inspirat mult. M-am îndrăgostit de spiritul uman citind literatură.”
„Cunoscând un alt supravieţuitor care era într-o relaţie sănătoasă de câţiva ani mi-a dat încredere.”
„Propria-mi putere interioară mi-a dat încredere. Nu voi renunţa. Punct.”
„Muzica. Spiritualii m-au ajutat. Nina Simone „Oh copile, totul va fi mai bine. Oh copile, totul va fi mai clar. Din Nevoia de a fi eu de Esther Satterfield”.
Tu îţi dai o şansă?”
