Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie

din “teologie dogmatica ortodoxa- vol.3″, Parintele Dumitru Staniloae

2. Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie

Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie se intemeiaza pe faptul ca barbatul si femeia numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa. “Nu e decat o suferinta, a fi singur”. Nici Dumnezeu nu e o singura persoana. Caci in acest caz n-ar fi iubire, ba n-ar fi peste tot persoana, deci Dumnezeu. De aceea nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, daca ar fi o monada inchisa. In acest caz existenta lui ar fi un chin, daca ar mai exista peste tot.

Geneza spune ca Dumnezeu a facut pe Eva pentru ca a vazut ca “nu e bine sa fie omul singur” (2, 18). Nu numai ca sa-l ajute pe Adam crease Dumnezeu si pe Eva, ci si pentru ca sa-l fereasca de singuratate, caci numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul deplin. “Barbat si femeie i-a facut pe ei si i-a binecuvantat; si a chemat numele lui om (Adam), in ziua in care i-a facut pe ei” (Gen. 5, 2).
Omul este o unitate completa, deci chip al lui Dumnezeu, pentru ca unitatea sa de om se realizeaza in dualitatea personala neuniforma, ci complementara de barbat si femeie: “Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el, barbat si femeie i-a facut pe ei.” (Gen. 1, 27). “Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste de unul singur”, noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar Sfantul Chiril din Alexandria spune: “Dumnezeu a creat coexistenta”

Scoaterea Evei din Adam inseamna ca Eva a fost cuprinsa virtual in Adam si inainte de aducerea ei distincta la existenta. Dar a fost in Adam nu ca ceva identic cu el si deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltari a lui. Omul e bipolar in sine insusi. Numai asa e fiinta dialogica. Partenerii in dialog trebuie sa aiba si ceva comun, dar si ceva deosebit, mai deosebit decat are un individ de acelasi sex fata de alt individ. Adam a fost totdeauna Adam-Eva. Se poate spune inseparabile in iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinta umana, luata izolat si considerata in sine, nu e deplin om.

Nu e, asa zicand, decat o jumatate de om, intr-o existenta izolata de complementarul sau. Nu e decat o jumatate neuniforma cu cealalta jumatate. Deosebirea complementara trupeasca reda si conditioneaza o diferenta complementara sufleteasca. Aceasta nu face pe fiecare mai putin om. Dar umanitatea este traita de fiecare in alt mod si intr-o completare reciproca. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umana si-o traiesc numai impreuna, in completarea reciproca. Cu alte cuvinte, aceasta unitate umana diferentiata si complementara este o unitate conjugala. Fiinta umana este o fiinta conjugala. Perechea umana din rai era o pereche conjugala. Aceasta era casatoria paradisiaca, avandu-si baza in natura umana duala. Dar ea avea si un har.
Pentru a fi o unire desavarsita, casatoria comporta o iubire desavarsita. De aceea ea trebuie sa fie indisolubila. Astfel, casatoria avea de la inceput atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod deplin, in unirea desavarsita cu o femeie, tot ce-l completa esential; si femeia la fel. Trecerea de la legatura cu o femeie la legatura cu alta, sau de la un barbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplina printr-o unire desavarsita. Femeiescul e mereu cautat fara sa fie gasit deplin, in acea daruire a lui deplina si pentru toata viata; si barbatescul la fel. Fiecare jumatate ramane mai mult sau mai putin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai putin intr-o singuratate.

Unirea deplina intre un barbat si o femeie, corespunzand unei iubiri desavarsite, e netrecatoare. Caci fiecare a gasit in celalalt nu un obiect, ale carui posibilitati de satisfacere sunt limitate si care se ascunde ca persoana atunci cand e tratat ca obiect, ci o persoana inepuizabila si vesnic noua in capacitatea si imaginatia ei de autodaruire. Cei doi se iubesc pentru ca se completeaza, pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea nu se naste intre doua suflete care suna la fel, ci care suna armonic, spune Schiller.
Iubirea este un schimb de fiinta, o intregire reciproca. Iubirea imbogateste pe fiecare pentru ca primeste si daruieste la nesfarsit, pe cand ura saraceste, pentru ca nu da si nu primeste nimic.

Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Ea isi cunoaste niste insuficiente care se cer dupa o intregire prin barbat, de aceea il iubeste pe barbat; si barbatul, la fel. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari. Casatoria ca legatura naturala a fost slabita si desfigurata in multe forme dupa cadere, prin egoismul descatusat si dezvoltat de cadere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordiala. Totusi ea n-a fost desfiintata in esenta.
Caci nici natura umana n-a fost distrusa. Barbatul se intregeste asa de mult prin femeie, deoarece ea este cealalta jumatate a speciei si numai impreuna cu ea barbatul formeaza omul intreg si numai in unire cu ea se realizeaza ca barbat. Si femeia la fel. Caci barbatul e cel ce completeaza femeia, si viceversa. Si daca barbatul nu completeaza de fapt femeia si nu e completat de ea, nu se realizeaza ca barbat, precum nici femeia, ca femeie. In felul acesta, in femeia lui, barbatul are toata cealalta jumatate a speciei, si viceversa, incat nici unul nu are nevoie de alt barbat sau de alta femeie. Dar orice barbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumatati a speciei, ci poarta si caracterele unice ale unei persoane nerepetate.

Vietuind impreuna, cele doua persoane se configureaza una dupa cealalta, incat barbatul se completeaza si ca persoana prin femeie, si invers. Fiecare devine un fel de co-persoana si amandoi o unitate co-personala. De aceea, barbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizeaza ca persoana, definita prin convietuirea cu o singura persoana ca femeie. Trasaturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, caci cel ce e lipsit de o adevarata si permanenta comuniune personala, e mai mult un individ uniform al speciei decat o persoana. In el se dezvolta mai mult pasiunile speciei, nearmonizate si neinfranate in trasaturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate in mod propriu. Prin educatie caracterele lor personale imbinate le capata si copiii lor; sau si cei doi se resimt cu vremea de trasaturile personale ale copiilor.
Asa se pregatesc oamenii sa devina o universala comunitate co-personala in Imparatia cerurilor. Aceasta reciproca configurare personala n-a lipsit cu totul nici dupa cadere, ba ea a fost ajutata intr-un fel chiar de legea naturii. Slujba ortodoxa afirma: “Nici pacatul de la inceput, nici potopul n-au stricat sfintenia casatoriei163. Sfantul Efrem Sirul adauga: “De la Adam pana la Domnul, iubirea conjugala autentica era Taina desavarsita”.164 Mai precis vorbeste Fericitul Augustin, spunand la randul sau: “Hristos a intarit la Cana ceea ce a instituit in rai”.
Totusi atributele naturale ale casatoriei, unitatea si indisolubilitatea, erau de multi si chiar de multe popoare intregi nesocotite. Dar constiinta ca ea e una si indisolubila persista intre oameni. Din aceasta constiinta pun fariseii lui Iisus intrebarea: “Se cade, oare, omului sa-si lase femeia sa pentru orice pricina?” (Mt. 19, 4).

About these ads
This entry was posted in Bărbat/Femeie, Comuniune, Căsătorie, Iubire, Pr.Stăniloae, Responsabilitate, Soţ/Soţie. Bookmark the permalink.