Hristos model de smerenie

Din “Lumina din inimi. Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloae”

11. SMERENIA  ŞI  SMERITA CUGETARE

Toate patimile sunt periculoase şi afectează negativ viaţa noastră spirituală. Dar există două patimi care nu numai că sunt periculoase, dar atunci când s-au manifestat pentru primele dăţi au schimbat configuraţia ierarhiei cereşti şi a ordinii zidite de Dumnezeu pe pământ. Patimile despre care este vorba sunt mândria şi egoismul. Datorită lor, macrocosmosul spiritual şi material şi-au modificat funcţionarea prin căderea îngerilor şi prin căderea lui Adam. Dacă în planul spiritual, datorită purităţii ontologice a îngerilor, mândria şi egoismul îngerilor răi au luat cote maxime şi cu neputinţă de convertit, în planul fizico-spiritual din care face parte omul, cele două patimi au alunecat în zona microcosmosului, afectându-ne pe fiecare în parte. A devenit o problemă personală a fiecărui om cum va rezista în faţa acestor patimi şi cum se va salva de căderea definitivă alături de îngerii răi.
    Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur, ci l-a însoţit la început prin revelaţie naturală şi mai apoi prin profeţi. Dar Calea, Adevărul şi Viaţa s-a întrupat prin Iisus Hristos. El este Cel ce ne-a descoperit desăvârşit cele două virtuţi care ucid mândria şi egoismul: smerenia şi iubirea. Cele două sunt legate una de cealaltă ca şi patimile asupra cărora au putere şi au fost trăite de Mântuitor spre a ne fi învăţătură: Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a importanţei proprii .  Smerenia din iubire este singura şi cea mai directă cale spre ordonarea microcosmosului nostru sufletesc spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a fost atât de clar! El a vorbit puţin despre smerenie dar ne-a arătat-o prin viaţa Lui. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte (Filipeni 2, 8). Cugetul smerit şi iubirea devin semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos. A fi creştin înseamnă a-ţi ordona viaţa spirituală fără mândrie şi egoism şi a ţi-o îndrepta total spre Dumnezeu. Smerenia ne aşează dintr-o dată în starea firească a existenţei noastre . Ea nu este o virtute oarecare. Ea a refăcut ordinea distrusă de mândria şi egoismul lui Adam şi fără ea noi nu putem beneficia de darul ce ni l-a dat Hristos: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11, 29-30)     

a.Firea smereniei

“Fericit este monahul care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor”. (Evagrie Ponticul, Cuv.d.rug., cap.123, în Fil.rom., vol.I, p.101)

“Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoştinţă (Matei 11,29)”. (Mc.Asc. D.înch., cap.107, în Fil.rom., vol.I, p.264)

“Definiţia smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale”. (Diadoh al Foticeii, Def., nr.6, în Fil.rom., vol.I, p.338)

“Căci oricine e smerit este, desigur, şi blând, şi oricine e blând este, desigur, şi smerit; smerit, ca unul ce se ştie pe sine avându-şi existenţa ca dar; blând, ca unul ce înţelege întrebuinţarea ce trebuie să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească raţiunii spre naşterea virtuţii şi refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziţia simţirii. De aceea el este cu mintea într-o neîntrecută mişcare spre Dumnezeu, iar cu simţirea rămâne nemişcat, nemaivrând să simtă nicidecum nimic din cele ce supără cu adevărat trupul şi nelăsând să se întipărească în suflet nici o umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziţia pricinuitoare de bucurie din el ”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, T.T.n., în Fil.rom., vol.II, p.264)

“Bunul smereniei e greu de câştigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălţare şi iubit de Dumnezeu, şi pierzător aproape al tuturor relelor urâte de Dumnezeu şi aflătoare în noi. Vei afla uşor într-un om lucrările parţiale ale altor multe virtuţi. Dar căutând în el mireasma smereniei, anevoie o vei găsi. De aceea trebuie multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice că diavolul este necurat fiindcă a lepădat de la început acest bun al smeritei cugetări şi a iubit mândria”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta întâi, cap.63, în Fil.rom., vol.IV, p.62,63)

“Zis-a Domnul: Cel ce se va smeri pe sine ca acest prunc, se va înălţa, iar ce-l ce se înalţă pe sine, se va smeri (Luca 18,14). Învăţa-ţi de la Mine, zice; vezi că smerenia este învăţătură? Căci porunca Lui este viaţa veşnică, iar aceasta e smerenia. Aşadar, cel ce nu este smerit a căzut din viaţă şi în partea cea dimpotrivă se va afla”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta a doua, cap.89, în Fil.rom., vol.IV, p.89)

“Smerita cugetare dăruită din cer prin harul lui Dumnezeu la vremea sa, după multe lupte, întristare şi lacrimi, celor ce o cer, e neasemănat mai puternică şi mai mare decât smerenia care vine în cei ce au căzut din virtute. Cei ce s-au învrednicit de ea sunt cu adevărat bărbaţi desăvârşi-ţi şi neclătinaţi de ispite”. (Ioan Carpatiul, Cap.mâng.,  cap.72, în Fil.rom., vol.IV, p.144)

“Temelia (substanţa) bogăţiei e aurul; a virtuţii, smerenia. Precum deci cel lipsit de aur este sărac, chiar dacă nu pare celor din afară, aşa, fără smerenie, nevoitorul nu va fi virtuos”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.40, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Cel ce se urcă în smerita cugetare coboară mai jos decât cugetul său. Dar se suie mai sus cel ce nu o are pe aceasta. Acesta nu rabdă să se măsoare de bună voie cu cei mai mici. De aceea îşi arată întristarea pentru neşederea în fruntea mesei (Luca 14,7;20,46)”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.42, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Bine este nevoitorului să cugete că e mai mic decât lucrarea lui, dar să facă lucruri mai mari decât frica lui. Căci astfel se va afla cinstit la oameni şi lucrător neruşinat lui Dumnezeu (2 Timotei 2,15)”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.43, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Precum credinţa este temelia celor nădăjduite (Evrei 11,1), aşa este chibzuinţa temelia sufletului; iar smerenia, a virtuţii. Dar e de mirat cum cele desăvârşite prin ele însele se fac nedesăvârşite fără cele întâmplătoare (fără accidente)”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.51, în Fil.rom., vol.IV, p.283)

“Dacă nimenea nu rămâne nesmerit în rugăciune (căci se frânge în smerenie cel ce se roagă), cel ce se poartă cu semeţie în cele din afară nu se roagă întru smerenie”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.97, în Fil.rom., vol.IV, p.289)

“…luând darul smereniei, se socoteşte pe sine ca nefiind nimic. Căci blândeţea e materia smereniei, iar aceasta este uşa nepătimirii. Şi prin aceasta, cel ce-şi cunoaşte firea sa intră la dragostea desăvârşită, care nu cade”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.56)

“…cel cu cuget smerit se ocărăşte şi se învinovăţeşte pe sine când îi vin necazuri, şi nu pe altcineva. Şi răbdând astfel, cere de la Dumnezeu dezlegare şi aflând-o, se bucură şi rabdă cu mulţumire. Şi câştigând cercarea (experienţa) din acestea, primeşte cunoştinţă. Iar cunoscând neputinţa şi neştiinţa sa, caută cu stăruinţă pe doctor şi căutând află vindecarea, cum a zis Însuşi Hristos”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.105)

“Iar semnele smeritei cugetări sunt: având cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci când nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutând să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar când dobândeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luând dar de la Dumnezeu şi neputând afla ceva ca să întoarcă Făcătorului de bine, rămâne lucrând pururea, socotindu-se pe sine mai îndatorat”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.112)

“Căci sfânta smerenie e mai presus de fire şi nu poate să o aibă cel ce nu crede, ci o socoteşte contrară firii”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., cuv.23, în Fil.rom., vol.V, p.238,239)

“Altceva este vorbirea smerită şi altceva cugetarea smerită; altceva este smerenia şi altceva este floarea smereniei; altceva este rodul acesteia şi altceva dulceaţa frumuseţii lui, şi altceva decât acestea urmările ce decurg din el. Dintre acestea, unele atârnă de noi, altele nu atârnă de noi. Cele ce atârnă de noi sunt: să cugetăm toate, să ţinem seama de toate, să spunem şi să facem toate câte ne duc la smerenie; dar sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei, harismele şi lucrările ei sunt darul lui Dumnezeu şi nu atârnă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate seminţele care atârnă de el”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.91, în Fil.rom., vol.VI, p.43)

“Smerenia nu se dobândeşte prin înconvoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin hrana neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie după David: Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu le va urgisi (Psalmi 50,19)”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.24, în Fil.rom., vol.VI, p.236)

“Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.25, în Fil.rom., vol.VI, p.236)

“Pe cât e de departe răsăritul de apus, pe atât e de departe vorbirea smerită de adevărata smerenie. Şi cu cât e mai mare cerul ca pământul şi sufletul ca trupul, cu atât e mai desăvârşită şi mai mare smerita cugetare dată celor desăvârşiţi prin Sfântul Duh, decât adevărata smerenie”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.28, în Fil.rom., vol.VI, p.237)

“Precum deci în strămoşul nostru şi în cei ca el rădăcina şi maica tuturor relelor este părerea de sine, aşa şi în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, şi în cei ce doresc să vieţuiască după El începutul, izvorul şi temelia tuturor celor bune este smerenia”. (Calist şi Ignatie Xanthopol, C.100cap., cap.15, în Fil.rom., vol.VIII, p.39)

“Alta este smerenia mâhnită a celor ce plâng şi alta, mustrarea conştiinţei vecină cu deznădejdea a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu.  Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvârşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte   chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plânge. Şi nu e de mirare”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.5, cap.9, în Fil.rom., vol.IX, p.150,151)

“Dar dacă nimic nu însoţeşte smerita cugetare ca plânsul , nimic nu i se împotriveşte acesteia ca râsul ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.7, cap.10, în Fil.rom., vol.IX, p.167)

“Smerită cugetare arată nu cel ce se defaimă pe sine; căci cum nu se va răbda pe sine? Ci cel ce ocărât fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de acesta”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.21, cap.15, în Fil.rom., vol.IX, p.271)

“Între pocăinţa plină de grijă şi plânsul curăţit de orice pată şi prea cuvioasa smerenie a celor începători e atâta deosebire câtă e între pâine, aluat şi făină. Căci sufletul se zdrobeşte şi se subţiează prin pocăinţa vădită, se uneşte şi, ca să zic aşa, se amestecă (se frământă) cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar aprinsă de focul Domnului se face pâine şi se întăreşte. Aceasta e fericita smerenie, cea lipsită de aluatul (stricăciunii) şi de umflarea mândriei”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.7, în Fil.rom., vol.IX, p.299)

“Unul este în toată zidirea locul care a văzut o singură dată soarele; şi unul este gândul care a născut de  multe ori smerenia.  Una şi singură a fost ziua în care toată lumea s-a veselit; şi aceasta este unica virtute care nu poate fi umilită de draci”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.16, în Fil.rom., vol.IX, p.303)

“Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre nu a fi văzute izbânzile noastre.  Smerita cugetare e adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici un tâlhar.  Smerita cugetare este turn tare dinspre faţa vrăjmaşului (Psalmi 60,3). Nu se va folosi vrăjmaşul de el; şi fiul lui, adică gândul nelegiuirii, nu va adăuga a-i face lui rău; şi va tăia de la faţa lui pe vrăjmaşii lui şi va pune pe fugă pe cei cel urăsc pe el (Psalmi 88,23)”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.25, în Fil.rom., vol.IX, p.305)

“Dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.36, în Fil.rom., vol.IX, p.309)

“Smerenia este învăţătura gândită a lui Hristos adunată în chip înţelegător în visteria sufletului de cei ce s-au învrednicit de ea, învăţătură de care nu se pot apropia cuvintele sunătoare ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.37, în Fil.rom., vol.IX, p.309,310)

“Dacă firea şi raţiunea şi chipul celei mai de pe urmă mândrii, este să făţărim, de dragul slavei, virtuţi ce nu le avem în noi, apoi semnul celei mai adânci smerite cugetări, este să ne înfăţişăm ca vinovaţi pentru păcatele care nu sunt ale noastre, de dragul dispreţuirii”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.40, în Fil.rom., vol.IX, p.310)

“Nu fi îndrăzneţ, chiar dacă ai dobândit curăţia. Mai degrabă apropie-te întru multă smerită cugetare şi mai multă îndrăznire vei avea ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.28, cap.11, în Fil.rom., vol.IX, p.406)

“Dacă înălţimea slavei deşarte stă în a face cineva schime şi fapte făţarnice, chiar când nu e de faţă nimeni care e obligat să-l laude, semnul lipsei de slavă deşartă se arată a nu se lăsa cineva niciodată furat cu cugetarea de prezenţa celor ce-l laudă”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.29, cap.12, în Fil.rom., vol.IX, p.421,422)

“Fericit este, fraţilor, cel ce are smerenie; mare este smerenia. Bine a zugrăvit sfântul acela pe cel ce are smerenia adevărată, zicând: Smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva. Unora li se pare lucrul acesta ceva străin. De fapt numai smerenia se împotriveşte slavei deşarte şi păzeşte pe om de ea. Dar se mânie cineva şi pentru bani, şi pentru mâncări. Cum spune deci că smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva? Smerenia este mare, cum am spus, şi are puterea să atragă harul lui Dumnezeu în suflet. Deci însuşi harul lui Dumnezeu venind acoperă sufletul de aceste două alte patimi grele. Căci ce este mai rău decât a se mânia şi a mânia pe aproapele? De aceea, a zis careva că e cu totul străin călugărului să se mânie. Dar dacă nu e acoperit cu adevărat de smerenie, vine pe încetul la starea unui drac, tulburând şi tulburându-se. De aceea zice că smerenia nu se mânie şi nu mânie pe cineva”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.2, cap.4, în Fil.rom., vol.IX, p.499)

“Dar de ce spun eu că ea (smerenia n.a.) ne acoperă de două patimi? Căci ea acoperă sufletul şi faţă de orice altă patimă. Îl acoperă şi faţă de orice ispită. Când a văzut sfântul Antonie întinse toate cursele diavolului, şi suspinând a întrebat pe Dumnezeu: Cine le va trece pe acestea, ce a răspuns Dumnezeu? Smerenia le va trece pe ele şi a adaos şi alt lucru minunat: Şi nu o vor atinge pe ea. Vezi puterea ei? Vezi harul virtuţii? Cu adevărat nimic nu e mai tare ca smerita cugetare. Nimic nu o biruie”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.2, cap.5, în Fil.rom., vol.IX, p.499)

“Fericit este cel ce se smereşte pe sine în toate, că acela se va înălţa. Căci cel ce se smereşte şi se micşorează pe sine în toate pentru Dumnezeu, va fi slăvit de Dumnezeu”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.5, în Fil.rom., vol.X, p.56)

“Smerenia este o putere tainică pe care o primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea întregii lor vieţuiri. Această putere nu se dă decât numai celor desăvârşiţi în virtute, prin puterea harului, atâta cât încape în hotarul firii. Căci virtutea cuprinde în ea toate. De aceea nu poate socoti cineva pe orice om, la întâmplare, smerit la cuget, ci precum am zis, numai pe cei ce s-au învrednicit de treapta aceasta.
    Nu tot ce-l blând şi liniştit, sau înţelegător şi blând prin fire, a ajuns la treapta smeritei cugetări. Ci smerit la cuget este, cu adevărat, cel ce are în ascuns ceva vrednic de fală şi nu se făleşte, ci socoteşte aceea în gândul lui una cu pământul. Dar nu numim smerit cu cugetul nici pe cel ce se smereşte la amintirea păcatelor şi greşelilor, când şi le aminteşte înainte de a se simţi zdrobit cu inima şi de a coborî cugetarea lui din gândurile de mândrie în vremea pomenirii lor, deşi acest lucru e vrednic de laudă. Pentru că dacă mai are un gând de mândrie, încă n-a dobândit smerenia, ci încearcă să şi-o apropie prin felurite meşteşugiri. Chiar dacă şi acest lucru e vrednic de laudă, totuşi încă nu are smerenia, ci o voieşte, dar încă nu o are. Smerita cugetare desăvârşită o are cel ce n-are nevoie să caute pricini pentru cugetul său ca să se smerească, ci cel ce a dobândit-o pe aceasta în toate acestea în chip desăvârşit şi firesc, fără să se silească. Căci el a primit-o în sine ca un dar (harismă) mare, ce întrece toată zidirea şi firea. Dar el se vede pe sine în ochii săi ca păcătos şi smerit şi vrednic de dispreţ. Şi deşi a intrat în tainele tuturor fiinţelor duhovniceşti şi e desăvârşit în cunoaşterea amănunţită a toată zidirea, se socoteşte pe sine ca neştiind nimic. Şi acesta e aşa în inima lui nu prin meşteşugiri , ci fără silă”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.20, în Fil.rom., vol.X, p.109,110)

“Desăvârşirea smereniei stă în a primi cu bucurie învinovăţirile mincinoase. De eşti cu adevărat milostiv, să nu te necăjeşti în lăuntrul tău când ţi se răpesc pe nedrept ale tale, nici să nu povesteşti celor din afară paguba ta. Fă mai degrabă să se înghită paguba din partea celor ce te-au nedreptăţit de către mila ta, ca acreala vinului, de mulţimea apei. Şi arată mulţimea milostivirii tale în bunătăţile cu care le răsplăteşti pe cei ce te-au nedreptăţit. […] Cel cu adevărat smerit la cuget, când e nedreptăţit nu se supără, nici nu se apără pentru fapta pentru care a fost nedreptăţit. Şi primeşte defăimările ca adevărate şi nu se îngrijeşte să-i încredinţeze pe oameni că a fost defăimat pe nedrept, ci cere iertare”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.56, în Fil.rom., vol.X, p.283)

“Există o smerenie din frica de Dumnezeu şi există o smerenie de la Dumnezeu. Unul se smereşte din frica de Dumnezeu şi altul se smereşte din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoţită de simţiri bine orânduite şi o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate şi o inimă ce creşte şi nu mai poate fi înfrânată ”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.58, în Fil.rom., vol.X, p.300)

“Întrebare: Care sunt însuşirile cele mai alese ale smereniei?
  Răspuns: Precum închipuirea de sine (mândria) este o risipire a sufletului în nălucirile care-l fură de la sine şi nu-l înfrânează de la zborul în norii gândurilor lui, prin care înconjoară toată zidirea, aşa smerenia îl adună în liniştire şi sufletul se strânge prin ea în lăuntrul său. Şi precum sufletul nu este cunoscut, nici văzut de ochii trupeşti, aşa cel smerit cu cugetul nu e cunoscut între oameni. Şi precum sufletul este ascuns în lăuntrul trupului de vederea şi de amestecarea cu toţi oamenii, aşa cel cu adevărat smerit la cuget nu numai că nu voieşte să fie văzut şi cunoscut de oameni, pentru despărţirea lui şi pentru lipsirea de toate, ci voinţa lui este şi aceasta: de e cu putinţă să se scufunde şi pe sine însuşi în lăuntrul său şi să se sălăşluiască şi să intre în linişte şi să părăsească cu totul gândurile sale cele dintâi, împreună cu toate simţurile sale şi să fie ca unul ce nu se află în zidire şi n-a venit la existenţă şi nu e cunoscut nicidecum nici de sufletul său.  Şi pe cât este acesta de ascuns şi de închis, ca o comoară, şi despărţit de lume, pe atât este de întreg lângă Stăpânul său ”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.81, în Fil.rom., vol.X, p.401,402)

“Cel smerit la cuget nu găseşte niciodată odihna în a vedea îngrămădiri şi amestecări de mulţumiri, mişcări şi glasuri, lărgime şi griji şi banchete, din care se naşte neînfrânarea, nici în cuvinte şi întâlniri şi în vorbiri şi împrăştierea simţurilor; ci preţuieşte mai mult decât toate acestea vieţuirea însingurată în linişte, despărţit de toată zidirea, îngrijindu-se de sine într-un loc liniştit ”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.81, în Fil.rom., vol.X, p.402)

“Smerenia este nepreţuirea de sine în toată fapta şi tăierea voii proprii în toate. Dar şi primirea netulburată a celor ce vin din afară.  Aceasta este smerenia adevărată, în care nu-şi găseşte loc slava deşartă. Dar nu trebuie să caute cel smerit în cuget o grăire smerită. Ci ajunge să zică: Iartă-mă, sau roagă-te pentru mine.  Nici nu trebuie să alerge de la sine după fapte smerite. Căci amândouă pricinuiesc slava deşartă şi nu-l lasă pe cineva să sporească.  Ci sporirea stă în a primi să ţi se poruncească fără să te împotriveşti. Iar dispreţuirile sunt de două feluri: una din inima ta, alta de la osândirile ce ţi se aduc din afară. Dar e mai mare cea care-ţi vine din afară. Căci cea din inima ta nu cere atâta osteneală pentru a o suporta, ca cea de la oameni, care pricinuieşte o mai mare durere în inimă. Iar zdrobirea inimii stă în păzirea inimii tale ”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.278, în Fil.rom., vol.XI, p.314,315)

“Spunea iarăşi despre smerita cugetare, că ea nu are limbă să vorbească de altul care-şi nesocoteşte slujirea, sau de altul care gândeşte rău despre cineva, nici ochi care ia seama la scăderile altuia, nici urechi să audă cele ce nu folosesc sufletului propriu. Şi nu are cu altul vreun lucru de vorbit, afară de păcatele sale. Cu toţi oamenii este paşnic pentru porunca lui Dumnezeu şi nu pentru prietenie.  Dacă cineva posteşte tot timpul şi se predă pe sine la mari osteneli şi porunci, în afară de acest drum (al smeritei cugetări), toate ostenelile lui sunt zadarnice ”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.8, cap.7, în Fil.rom., vol.XII, p.86)

“Ce este smerenia? Smerenia este a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că este păcătos şi că nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tăcerea şi a nu se măsura pe sine în ceva ; şi a nu se sfădi; şi supunerea; şi a căuta cu privirea în jos; şi a avea ochii morţi; şi a se păzi pe sine de minciună; şi a nu se lăsa prins în vorbire deşartă; şi a nu se împotrivi celui mai mare; şi a nu voi să se impună cuvântul său; şi a răbda defăimarea; şi a urâ odihna; şi a se sili pe sine la osteneală; şi a nu supăra pe cineva. Îngrijeşte-te deci, frate, să împlineşti acestea întocmai, ca să nu se facă sufletul tău locaş a toată patima şi să nu isprăveşti viaţa ta fără rod pentru vecii vecilor ”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.20, în Fil.rom., vol.XII, p.150,151)

“A se judeca întâi pe sine, aduce smerita cugetare, şi în a renunţa la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoştinţă, stă smerenia ”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.22, cap.8, în Fil.rom., vol.XII, p.177)

“Cel cu inima învârtoşată spune în inima sa: N-am greşit niciodată. Iar cel ce a dobândit smerita cugetare suportă critica aproapelui, zicând: Da, am greşit. Însă cel ce o dispreţuieşte pe aceasta, are în inimă gândul că e înţelept şi n-a jignit niciodată pe cineva”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.26, cap.3, în Fil.rom., vol.XII, p.230)

b.Necesitatea smereniei

“Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cap.d.drag., suta a patra, cap.58, în Fil.rom., vol.II, p.113)

“Cel ce se luptă înlăuntru trebuie să aibă în aceeaşi clipă aceste patru: smerenie, atenţie deplină, împotrivire şi rugăciune. Smerenie – fiindcă lupta lui este faţă de draci cei mândri, potrivnici smereniei; şi ca să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, pentru că Hristos urăşte pe cei mândri”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta întâi, cap.20, în Fil.rom., vol.IV, p.53)

“Să ne ţinem dar de rugăciune şi de smerenie, de acestea două, care împreună cu trezvia ne înarmează împotriva dracilor ca o sabie de foc. Căci cei ce vieţuim aşa putem să prăznuim în fiecare zi şi în fiecare ceas, din inimă, în chip tainic o sărbătoare a bucuriei”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta a doua, cap.74, în Fil.rom., vol.IV, p.86)

“Cei ce ne îngrijim de străjuirea minţii întru Domnul avem trebuinţă de multă smerenie întâi către Dumnezeu, apoi către oameni. În tot chipul  şi în toate părţile suntem datori să ne frângem inima, căutând tot ceea ce o umileşte”. (Filotei Sinaitul, Cap.trez., cap.13, în Fil.rom., vol.IV, p.106)

“Pătrunde gândurile vrăjmaşului cu lumina harului şi, aruncându-te înaintea lui Dumnezeu cu plâns, vesteşte neputinţa ta. Ţine-te pe tine de nimic, chiar dacă te-ar convinge înşelătorul să-ţi pari că eşti ceva. Nu cere nici încununarea cu niscai daruri, decât dacă sunt pricinuitoare de mântuire şi păzitoare ale smeritei cugetări. Cere însă cunoştinţa care nu îngâmfă, ca pricină a cunoştinţei de Dumnezeu şi roagă-te să nu fii stăpânit până la sfârşit de patimi ca de nişte tirani, ci să te desfaci de trup întru nepătimire sau mai multă smerenie, ca să pătimeşti împreună cu cei ce greşesc”. (Teognost, D.făpt., cap.43, în Fil.rom., vol.IV, p.258)

“Precum negustorul fără aur nu e negustor, chiar dacă este foarte destoinic în negustorie, aşa nici nevoitorul fără smerita cugetare nu se va afla în stăpânirea dulceţilor virtuţii, chiar dacă s-ar încrede foarte mult în prudenţa sa”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.41, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Cel ce se teme să nu se vadă străin de cei ce vor şedea în cămara de nuntă, trebuie sau să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu sau să se ţină cu toată puterea de una, de smerita cugetare”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.44, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Amestecă înfrânarea cu simplitatea şi însoţeşte adevărul cu smerita cugetare, şi te vei vedea şezând la masă cu dreptatea, cu care ca la o masă doreşte să se adune oricare altă virtute”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.45, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Fără smerită cugetare adevărul e orb. De aceea se foloseşte şi de împotrivire ca de-o călăuză, pentru a se rezema în ea când se osteneşte pentru ceva, dar nu se află decât întăritura ţinerii minte a răului”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.46, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Deci precum cei lipsiţi de daruri sunt datori să se smerească săraci fiind, aşa şi cei ce le au pe acestea, ca unii ce le-au luat de la Dumnezeu, ca să nu fie osândiţi pentru nerecunoştinţă. Şi precum bogaţii sunt datori  să dea mulţumită lui Dumnezeu pentru daruri, la fel, şi cu mult mai mult, cei bogaţi în virtuţi. Şi, iarăşi, precum sunt datori săracii să mulţumească lui Dumnezeu şi să iubească din prisos pe binefăcătorii lor pentru binefacerile primite de la ei, la fel, şi cu mult mai mult, bogaţii, pentru că se mântuiesc şi în veacul de acum, şi în cel viitor prin milostenie, datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu. Fiindcă fără săraci nu câştigă mântuirea sufletului, precum nu pot să scape de ispitele bogăţiei. Şi precum ucenicii sunt datori să iubească pe dascăli, aşa şi dascălii pe ucenici, şi să mulţumească unii pentru alţii lui Dumnezeu, Cel ce dă tuturor cunoştinţă şi orice alt bine, pentru care suntem datori să-I mulţumim pururea Lui, şi mai ales cei ce au luat puterea ca să reînnoiască dumnezeiescul botez prin pocăinţă, fără de care nimeni nu se poate mântui”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.145)

“Smerenia este uşa nepătimirii, zice Scărarul. Iar materia acesteia este blândeţea, după marele Vasile. Căci aceasta face pe om să fie pururea la fel în lucrurile şi gândurile plăcute şi neplăcute şi să nu se grijească nici de cinste, nici de necinste, şi să primească cele dulci şi dureroase cu bucurie şi să nu se tulbure ca feciora aceea despre care a zis marele Antonie: Şezând eu odinioară lângă oarecare Avvă, a venit o fecioară şi a zis bătrânului: Părinte, postesc şase zile şi mărturisesc în fiecare zi pe cea veche şi pe cea nouă. Răspunse bătrânul acela către ea: Făcutu-ţi-s-a ţie lipsa ca belşugul? Iar ea răspunse: Nu. Nici necinstea ca numele bun? Nu, Părinte. Nici duşmanii ca prietenii? Şi zise: Nu! Zise bătrânul acela înţelept către ea: Du-te, lucrează, căci nu ai nimic”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., cuv.9, în Fil.rom., vol.V, p.208)

“Întâistătătorii frăţiei, care împlinesc lucrurile cele mari, trebuie să lupte prin smerită cugetare împotriva uneltirilor contrare ale răutăţii, ca nu cumva stăpânind asupra fraţilor supuşi, prin patimă mândriei, în loc de câştigul cel mai mare să-şi pricinuiască loruşi pagubă”. (Sf. Simeon Metafrastul, P.150cap., cap.9, în Fil.rom., vol.V, p.280)

“Dacă nu împodobesc rugăciunea noastră smerita cugetare, simplitatea şi bunătatea, rugăciunea aceasta, sau mai bine-zis păruta rugăciune, prea puţin ne poate folosi”. (Sf. Simeon Metafrastul, P.150cap., cap.22, în Fil.rom., vol.V, p.287)

“Cel ce se sileşte pe sine numai spre rugăciune, […] iar spre smerita cugetare, spre dragoste, spre blândeţe şi spre cealaltă ceată de virtuţi nu se osteneşte şi nu se sileşte ajunge la un sfârşit ca acesta: uneori vine spre el harul dumnezeiesc, fiindcă se roagă şi fiindcă Dumnezeu cel bun împlineşte cu iubire de oameni cererile celor ce se roagă; dar deoarece nu s-a obişnuit şi nu s-a deprins cu virtuţile pe care le-am pomenit sau cade din harul pe care l-a primit, şi cade pentru că s-a mândrit în cuget, sau nu se întăreşte şi nu creşte în el. Căci se poate spune că lăcaşul şi odihna Domnului celui bun sunt smerita cugetare, dragostea, blândeţea şi sfintele porunci ale lui Hristos ”. (Sf. Simeon Metafrastul, P.150cap., cap.135, în Fil.rom., vol.V, p.346,347)

“Cel ce nu năzuieşte cu iubire şi cu dorinţă puternică să se unească prin smerita cugetare cu cel din urmă dintre sfinţi, ci păstrează o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfinţii dintâi care au precedat, chiar dacă ar socoti că are toată credinţa şi toată iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi sfinţii ”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.6, în Fil.rom., vol.VI, p.58)

“Cei ce zic sau fac ceva fără smerenie se aseamănă celor ce clădesc iarna sau fără cărămizi. Iar pe aceasta foarte mulţi o află şi o cunosc prin cercare şi prin cunoştinţă. Cei ce îndrugă despre ea cuvinte sunt asemenea celor ce vor să măsoare adâncul fără fund.  Noi însă, ca nişte orbi, ajutându-ne puţin, în chip tineresc, şi de închipuire, vom zice despre aceasta mare lumină: Smerenia nu este nici vorbire smerită şi nu înfăţişează nici chip de smerenie; cel smerit nu se forţează să cugete smerit, nici nu se dispreţuieşte pe sine smerindu-se, chiar dacă acestea sunt prilejuri şi chipuri ale smereniei, ca înfăţişări deosebite ale ei. Ea este har şi dar de sus.  Cum zic Părinţii, două sunt semnele smereniei: să te ai pe tine mai prejos de toţi şi să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale. Cel dintâi este începutul, iar cel de al doilea sfârşitul. Ea vine în cei ce o caută după ce cunosc şi socotesc acestea trei în ei: că sunt mai păcătoşi decât toţi, că sunt mai răi decât toate făpturile, ca unii ce sunt contrari firii, şi că sunt mai de plâns decât dracii, fiindcă sunt slugi dracilor”. (Sf. Grigorie Sinaitul, Cap.acro., cap.115, în Fil.rom., vol.VII, p.138)

“Pricina înălţării cu mintea se face prilej puternic de smerenie şi ceea ce înalţă sufletul la nesfârşit, aceea îl smereşte în chip covârşitor. Smerenia e început al vederii, şi vederea desăvârşirea smereniei. De-ar cunoaşte cineva înţelepciunea lumii întregi fără smerenie, e cu neputinţă să dobândească vederea care înalţă. O numesc vederea care înalţă, căci vederea (contemplarea) pe care o aveau elinii nu înalţă. Dar nici fără vederea care înalţă nu se poate omul smeri şi nu va încovoia grumazul ca pe un cerc (Isaia 58,5). O, înţelepciune negrăită a Celui ce ne-a zidit pe noi astfel! Cine ar fi cunoscut vreodată aceasta, înainte de a vedea cea mai înaltă înălţare din smerenie, după covărşitoarea smerire din cele preaînalte? (Calist Patriarhul, Cap.rug., cap.25, în Fil.rom., vol.VIII, p.251)

“Şezând în chilia ta, mintea ta să aibă îndrăznire către Dumnezeu întru smerenie: smerenia pricinuită de nevrednicia şi de nimicnicia ta; îndrăznirea, pentru dragostea nemicşorată a lui Dumnezeu şi pentru neţinerea minte a răului de către El. Şi sufletul e ridicat la cinste înaintea lui Dumnezeu, când, măcar că se recunoaşte păcătos, totuşi îndrăzneşte în iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi se socoteşte atârnat de El ”. (Calist Angelicude, Meşt.lin., în Fil.rom., vol.VIII, p.355,356)

“Nu putem noi cei ce am căzut în groapa fărădelegilor să ieşim de acolo, dacă nu ne-am scufundat în adâncul (abisul) smereniei ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.5, cap.8, în Fil.rom., vol.IX, p.150)

“Mulţi îşi chinuiesc în zadar trupurile lor pentru nepătimirea la culme, pentru bogăţia darurilor, pentru lucrarea minunilor, pentru puterea cunoaşterii de mai înainte, neştiind, nenorociţii, că nu ostenelile, ci mai degrabă smerenia e maica acestora. Cel ce cere daruri pentru osteneli, a pus o temelie greşită. Dar cel ce se socoteşte pe sine datornic, va lua deodată o bogăţie neaşteptată ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.21, cap.25, în Fil.rom., vol.IX, p.274,275)

“Pe toate cele văzute le luminează soarele; şi pe toate cele făcute cu judecată (cu raţiune n.tr.) le întăreşte smerenia. Nefiind de faţă lumina, toate sunt întunecate. Şi nefiind de faţă smerita cugetare, toate ale noastre sunt putrede ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.15, în Fil.rom., vol.IX, p.302)

“Mulţi au dobândit mântuirea fără mai înainte vestiri, luminări, semne şi minuni. Dar fără smerenie, nimeni nu va intra în cămara de nuntă. Căci ea e păzitoarea celor dintâi, iar fără ea cele dintâi îi pierd pe cei mai uşori”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.47, în Fil.rom., vol.IX, p.312)

“Când cineva e neputincios cu trupul şi a săvârşit păcate grele, să umble pe drumul smereniei şi al însuşirilor acesteia. Căci altă mântuire nu va afla”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.26, partea a treia, cap.45, în Fil.rom., vol.IX, p.375)

“Deci cel ce voieşte să afle adevărata odihnă a sufletului său, să înveţe smerita cugetare şi va vedea că în ea este toată bucuria şi toată slava şi toată odihna ”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.1, cap.8, în Fil.rom., vol.IX, p.483)

“A spus careva dintre bătrâni: Înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare, ca să fim gata la tot cuvântul ce-l auzim, să spunem: Iartă-mă! Căci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.2, cap.1, în Fil.rom., vol.IX, p.497)

“De vezi că ai dobândit odihnă din partea patimilor, să nu-ţi crezi ţie, înainte de a intra în cetatea smereniei. Căci vrăjmaşul îţi unelteşte vreo cursă. Deci aşteaptă după odihnă multă tulburare şi supărare. Căci de nu vei străbate prin aşezările virtuţilor, nu vei afla odihnă de osteneala ta; şi nu vei avea tihnă din partea celor ce uneltesc, până ce nu vei ajunge la cetatea sfintei smerenii. Dumnezeule, învredniceşte-ne cu harul Tău să ajungem acolo! Amin”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.24, în Fil.rom., vol.X, p.138)

“Drept aceea de voieşti de la mine vreo poruncă spre mântuirea şi viaţa ta, agoniseşte-ţi smerenie desăvârşită şi ascultare în toate. Căci acestea sunt cele ce dezrădăcinează toate patimile şi sădesc toate bunătăţile (virtuţile). […] Iar despre patimi, nu e nevoie să-ţi scriu despre fiecare din ele. Căci printr-un singur cuvânt ţi-am arătat leacul lor. Fiindcă zice Domnul: Voi locui în cei smeriţi (2 Corinteni 6,16)”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.226, în Fil.rom., vol.XI, p.255)

“Ea aminte la tine, frate. Căci fără osteneală şi smerenie e cu neputinţă să te mântuieşti”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.240, în Fil.rom., vol.XI, p.277)

“Frate, cel ce voieşte să se mântuiască şi doreşte să fie copilul lui Dumnezeu, să agonisească smerenie, supunere şi ascultare; şi neîndrăzneală.  Ia seama că ai spus: Ce să fac? Şi iată ţi-am spus. Şi-ţi dau chezăşie că nu vei fi stăpânit nici de vrăjmaşul, nici de patimi. Căci se ard de smerenie ca de foc şi inima ta se înseninează luminată de Hristos”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.247, în Fil.rom., vol.XI, p.282,283)

“Înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare; să fim totdeauna gata, la orice cuvânt pe care îl auzim, sau la orice lucru, să spunem: iartă! Căci prin smerita cugetare se strică toate ale vrăjmaşului. Nu te măsura pe tine în nici o faptă a ta, ca să fii netulburat în gândurile tale”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.3, cap.1, în Fil.rom., vol.XII, p.44)

c. Hristos model de smerenie

“Învăţaţi de la Mine, zice, că sunt blând şi smerit cu inima şi celelalte (Matei 11,29). Blândeţea păzeşte iuţimea netulburată, iar smerenia slobozeşte mintea de fumul mândriei şi de slava deşartă”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cap.d.drag., suta întâi, cap.80, în Fil.rom., vol.II, p.64)

“Iar dacă dă stăpânirea netrecătoare a Împărăţiei celor smeriţi şi blânzi, cine va fi atât de neiubitor şi de nedoritor al bunurilor dumnezeieşti ca să nu dorescă la culme smerenia şi blândeţea spre a primi pecetea Împărăţiei dumnezeieşti cât e cu putinţă omului, purtând în duhul lui, prin har, forma neştirbită a Celui ce este, în mod firesc, după fiinţă, marele Împărat Hristos?”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, T.T.n., în Fil.rom., vol.II, p.258)

“E proprie stelei lumina din jurul ei; tot aşa, e proprie cinstitorului şi temătorului de Dumnezeu simplitatea şi smerenia. Căci nu este alt semn care să facă cunoscuţi şi să arate pe ucenicii lui Hristos ca cugetul smerit şi înfăţişarea umilită. Aceasta o strigă toate cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu vieţuieşte aşa, adică întru smerenie, cade din părtăşia Celui ce s-a smerit pe Sine pâna la cruce şi moarte, care este şi legiuitorul cu fapta al dumnezeieştilor Evanghelii”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta întâi, cap.82, în Fil.rom., vol.IV, p.66)

“Zis-a Domnul: Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11,29)”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta a doua, cap.88, în Fil.rom., vol.IV, p.89)

“Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu necuprins, necunoscut şi negrăit, voind să arate calea vieţii veşnice şi a sfinţeniei, a îmbrăcat smerenia peste tot trupul Său. Astfel, sfânta smerenie trebuie să se numească cu dreptate şi virtute dumnezeiască şi poruncă, şi haină domnească. În această virtute se nevoiesc şi pe ea o păzesc şi îngerii şi toate acele Puteri strălucite şi dumnezeieşti, ştiind cu ce cădere a căzut Satana mândrindu-se. Iar ca pildă înfricoşătoare de cădere, pentru îngeri şi oameni, să ne fie cel Viclean, care zace în adânc, fiind arătat de Dumnezeu mai lipsit de cinste decât toată cealaltă zidire, din pricina mândriei sale. Dar ştim şi pe Adam cu ce cădere a căzut din pricina mândriei”. (Filotei Sinaitul, Cap.trez., cap.14, în Fil.rom., vol.IV, p.106,107)

“Cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereşte până la moarte se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6,28), asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea, pe cruce (Filipeni 2,4-11)”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.62, în Fil.rom., vol.VI, p.32)

“…să vedem a cui fiică a luat ca mireasă şi a făcut nunţi Fiului Său (Hristos). Vreţi să aflaţi a cui? Mărirea coborârii Lui îmi ameţeşte gândul şi mă cutremur să v-o spun. Dar încrezându-mă în bunătatea Lui, voi spune: şi-a luat mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui şi a celui ce a săvârşit desfrânare şi ucidere; ca să spun aşa, a unui desfrânat şi ucigaş. Vezi ce bunătate şi coborâre de negrăit? Vezi ce covărşitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii şi a bunătăţii? Învaţă deci de aci, tu, cel ce-ţi închipui lucruri mari despre tine, să te smereşti şi să fii modest, şi niciodată să nu te înalţi asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împăraţi, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toţi bogaţii; învaţă privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinţilor, la fericitul Dumnezeu şi singurul Stăpânitor, la Cel ce locuieşte în lumina neapropiată (1 Timotei 6,15-16), Care coboară astfel şi-Şi aduce mireasă Fiului Său Unul-Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, pentru tine şi pentru mântuirea ta”. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuv.mr., cuv.1, cap.9,  în Fil.rom., vol.VI, p.138)

“…scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveşte viaţa noastră, e să fim pururea smeriţi şi să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înţelepţi prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre El şi să-I urmăm, după putinţă, fericita smerenie. Căci a fost blând şi smerit cu inima. Aşa doreşte să ne facem şi noi Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă şi de ocară. Căci nimic nu iubeşte El aşa de mult şi nu este atât de folositor pentru orice virtute, şi în stare să ne înalţe din gunoiul patimilor, ca blândeţea, smerenia şi dragostea către aproapele. Dacă nu le avem pe acestea când săvârşim virtutea, deşartă e toată lucrarea noastră şi toată osteneala nevoinţei e nefolositoare şi neprimită”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta întâi, cap.55, în Fil.rom., vol.VI, p.208)

“Cei ce se nevoiesc nu pot scăpa de valurile necontenite ale ispitelor, dacă nu-şi recunosc neputinţa lor şi nu se socotesc pe ei înşişi străini de toată dreptatea şi nevrednici de toată mângâierea, de toată cinstea şi de toată odihna. Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururea smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi următori ai patimilor Domnului. Căci El era blând şi smerit cu inima şi vrea să umblăm şi noi în blândeţea şi smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.23, în Fil.rom., vol.VI, p.235,236)

“Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului , având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei) . Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: Învăţaţi de la Mine; deci nu de la îngeri, nici de la om şi nici de pe hârtie, ci de la Mine (Matei 11,29), adică din sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; că sunt blând şi smerit cu inima şi cu gândul şi cu cugetul; şi veţi afla odihna, din partea războaielor, şi uşurarea de gânduri sufletelor voastre”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.3, în Fil.rom., vol.IX, p.298)

“În aceasta vor cunoaşte toţi că suntem ucenicii lui Dumnezeu: nu că ni se vor supune dracii, ci că numele noastre s-au scris în cercul smereniei  (Luca 10,20)”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.43, în Fil.rom., vol.IX, p.311)

“Auziţi ce zice Domnul nostru: Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11,28). Iată cum ne-a învăţat aci pe scurt, printr-un singur cuvânt, rădăcina şi pricina tuturor relelor şi leacul ei în vederea tuturor bunătăţilor: ne-a arătat că mândria e cea care ne-a doborât şi că este cu neputinţă să fim miluiţi altfel decât prin ceea ce e contrar ei: prin smerita cugetare”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.1, cap.7, în Fil.rom., vol.IX, p.483)

“Sileşte-te deci, pe tine însuţi, să urmezi pilda smereniei lui Hristos, ca să se aprindă şi mai mult focul aruncat de El în tine , foc prin care se dezrădăcinează toate mişcările lumii, care omoară pe omul cel nou şi murdăresc curţile Domnului cel sfânt şi puternic”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.2, în Fil.rom., vol.X, p.34)

“Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. În el nu sunt gânduri înfierbântate şi uşuratice. În toată vremea se află într-o odihnă lipsită de încordare. De s-ar ciocni cerul cu pământul, el nu s-ar speria. Dar nu tot cel liniştit este şi smerit în cugetare. Însă tot cel smerit cu cugetul este şi liniştit. Cel ce nu e smerit cu cugetul nu e adunat în sine ; dar vei afla mulţi adunaţi în ei înşişi, fără să fie smeriţi cu cugetul . Aceasta este ceea ce a spus Domnul cel blând şi smerit: Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre (Matei 11,21)”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.81, în Fil.rom., vol.X, p.403)

“Despre felul cum se câştigă smerita cugetare desăvârşită ne-a învăţat Domnul, zicând: Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre (Matei 11,29) . De voieşti deci să câştigi desăvârşita odihnă, află ce a răbdat El şi rabdă şi tu, taie voia ta în toate. Căci şi El a spus că nu s-a coborât din cer ca să facă voia Sa, ci voia Tatălui Meu care este în ceruri (Ioan 6,38). În aceasta stă smerita cugetare: în a purta ocări şi osândiri şi câte le-a pătimit învăţătorul nostru Iisus”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.150, în Fil.rom., vol.XI, p.191)

d. Naşterea smereniei

“Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”. (Sf. Ioan Casian, D.8 gând., cuv.8, în Fil.rom., vol.I, p.135)

“Smerita cugetare este un lucru greu de câştigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se iveşte în cei părtaşi de sfânta cunoştinţă în două cazuri şi chipuri: când luptătorul pentru evlavie se află la mijlocul drumului experienţelor duhovniceşti, el are un cuget mai smerit din pricina neputinţei trupului sau a celor ce duşmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e lumiată de harul dumnezeiesc întru simţire şi siguranţă multă, sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteşte pe sine mai smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de bunăvoinţa dumnezeiască. Cea dintâi smerită cugetare cuprinde de multe ori întristare şi descurajare. Iar cea din urmă cuprinde bucurie împreunată cu o sfială plină de înţelepciune. Fiindcă cea dintâi se iveşte, cum am zis, în cei ce se află la mijlocul nevoinţelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat de desăvârşire. Cea dintâi se întristează adeseori când e lipsită de fericirile pământeşti. Cea de-a doua, chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărăţiile pământului, nu se impresionează şi nu simte săgeţile cumplite ale păcatului. Căci fiind cu totul duhovnicească, nu mai cunoaşte deloc slava trupească. Dar tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povăţuitoare ca să lămurească voia noastră cea slobodă, nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă”. (Diadoh al Foticeii, Cuv.asc., cap.95, în Fil.rom., vol.I, p.384,385)

“… înţelesul mărturisirii este îndoit. Şi anume, există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrarea şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi se umileşte. Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de-al doilea rugându-se să primească iertare pentru greşeli”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răsp.c.Tal., rp.56, în Fil.rom., vol.III, p.271)

“Toată mărturisirea, zice, smereşte sufletul: cea dintâi învăţându-l ca a fost îndreptat prin har, iar cea de-a doua că trebuie să se învinovăţească pentru greşelile sale întru întristarea de bună voie”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răsp.c.Tal., rp.56, sc.2, în Fil.rom., vol.III, p.277)

“Sunt multe lucrările minţii care pot să ne aducă darul bun al smeritei cugetări, dacă vom fi cu grijă la mântuirea noastră. De pildă, amintirea păcatelor cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul şi alte multe ajută la sporirea smeritei cugetări dacă sunt adunate în contemplaţie. Smerenie adevărată câştigă cineva şi când măreşte în sine faptele săvârşite în fiecare zi de cei apropiaţi, între care petrece, şi le pune alăturea cu ale sale. În felul acesta văzând mintea puţinătatea proprie şi cât e de departe de desăvârşirea fraţilor, omul se va socoti pe sine pământ şi cenuşă, şi nu om, ci un câne oarecare, ca unul ce e mai prejos şi mai puţin de toate decât toţi oamenii raţionali de pe pământ”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta întâi, cap.64, în Fil.rom., vol.IV, p.63)

“Socoteşte-te furnică şi vierme întru toată simţirea, ca să te faci om modelat de Dumnezeu. Căci de nu vei fi mai întâi aceea, nu va urma aceasta; şi pe cât te vei coborî, pe atâta te vei înălţa. Când te vei socoti pe tine ca nimic înaintea Domnului, cum zice psalmistul, atunci te vei face din mic mare, pe nebăgate de seamă. Şi când vei crede că nu ai şi nu ştii nimic, atunci te vei îmbogăţi şi în făptuire, şi în cunoştinţa de laudă întru Domnul”. (Teognost, D.făpt., cap.3, în Fil.rom., vol.IV, p.247)

“Smerenia este roada cunoştinţei, iar cunoştinţa roada ispitelor. Căci celui ce s-a cunoscut pe sine i se dă cunoştinţa tuturor. Şi celui ce s-a supus lui Dumnezeu i se vor supune toate când va împărăţi smerenia în mădularele lui. Şi pe drept cuvânt. Căci prin multe ispite şi prin răbdarea lor se face omul încercat, şi prin aceasta îşi cunoaşte neputinţa sa şi puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunoştinţa neputinţei şi a neştiinţei sale, îşi dă seama că odinioară nu cunoştea cele ce le-a aflat acum şi că, precum pe acestea nu le cunoştea odinioară şi nu ştia că nu le cunoaşte, aşa sunt şi alte multe de care va primi poate cunoştinţă”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., cuv.10, în Fil.rom., vol.V, p.210)

“Zice Avva Casian: Smerenia se naşte din cunoştinţă. Iar ea naşte dreapta socoteală, din care se naşte pătrunderea, pe care o numeşte Proorocul sfat. Iar aceasta vede lucrurile după fire; şi mintea se face moartă în privinţa lumii, prin vederea făpturilor lui Dumnezeu”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., cuv.10, în Fil.rom., vol.V, p.213)

“Tot cel ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cele după Dumnezeu şi-a intrat în locul sfânt a lui Dumnezeu şi al smereniei.  Iar cel ce nu s-a cunoscut încă pe sine, prin smerită cugetare şi cunoştinţă, călătoreşte încă cu osteneală şi sudoare în viaţă. Aceasta dorind şi David să o înţelegem a zis: Aceasta este osteneala înaintea mea, până ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu (Psalmi 72,16-17)”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.38, în Fil.rom., vol.VI, p.240)

“Când ajunge cineva de a se cunoaşte pe sine însuşi (iar pentru aceasta are trebuinţă de multă pază din afară şi de oprire de la lucrurile lumeşti şi de cercetarea conştinţei), îndată vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiască mai presus de cuvânt, aducând în inimă zdrobire şi lacrimi de umilinţă fierbinte, încât cel ce stă sub lucrarea ei se socoteşte pe sine: pământ, cenuşă, vierme, şi nu om; ba încă nevrednic chiar de viaţa dobitocească. Aceasta din pricina covârşirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva să petreacă multă vreme în acest dar se umple de altă beţie negrăită : de umilinţa inimii şi pătrunde în adâncul smeritei cugetări. Acesta, ieşind în sine, nesocoteşte toate mâncările din afară, ca şi băutura şi veşmintele trupului, necăutând cele peste trebuinţă, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei celui Preaînalt”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.39, în Fil.rom., vol.VI, p.240,241)

“Este cu neputinţă să-şi deschidă cineva izvorul lacrimilor fără o adâncă, smerită cugetare. Dar nu poate avea smerită cugetare fără umilinţa venită din sălăşluirea Duhului. Căci smerita cugetare se naşte din umilinţă; şi umilinţa naşte smerita cugetare prin Sfântul Duh. Ele alcătuiesc împreună un lanţ, fiind legate împreună de un singur har şi având între ele legătura nedesfăcută a Duhului”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.46, în Fil.rom., vol.VI, p.243,244)

“Sunt şapte unelte deosebite care duc şi călăuzesc la smerenia dăruită de Dumnezeu. Ele se susţin şi se nasc una pe alta. Acestea sunt tăcerea, smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită, ocărârea de sine, zdrobirea inimii, rămânerea totdeauna la urmă. Tăcerea întru cunoştinţă naşte smerita cugetare. Iar din smerita cugetare se nasc cele trei înfăţişări ale smereniei: grăirea cu smerenie, purtarea smerită şi ocărârea de sine. Aceste trei înfăţişări nasc zdrobirea inimii, care vine din îngăduirea de sus a ispitelor, pe care Părinţii o numesc şi pedepsire cu bun rost (din iconomie), şi smerire de la draci. Iar zdrobirea inimii face cu uşurinţă sufletul să se simtă, cu lucrul, mai prejos de toţi şi în urma tuturor, şi stăpânit de toţi. Aceste două chipuri din urmă aduc smerenia desăvârşită şi dăruită de Dumnezeu, care este puterea pe care o numesc (Părinţii) desăvârşirea tuturor virtuţilor. Ea pune isprăvile în seama lui Dumnezeu. Deci înainte de toate este tăcerea, din care se naşte smerita cugetare, iar aceasta naşte cele trei înfăţişări ale smereniei. Cele trei înfăţişări nasc apoi chipul cel unul al ei sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al smereniei naşte pe al şaptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale primei smerenii. Pe el îl numesc (Părinţii) şi smerenia din iconomie. Iar smerenia din iconomie aduce smerenia dăruită de Dumnezeu, pe cea desăvârşită, necăutată şi adevărată. Cea dintâi (zdrobirea inimii) se naşte când omul e părăsit şi biruit, zdrobit şi stăpânit de toată patima încât, învins cu gândul şi cu duhul, nu mai află nici un ajutor de la fapte sau de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în aşa măsură că puţin îi mai trebuie să ajungă la deznădejde. De nu va fi smerit cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine şi socoti mai prejos de toţi şi sluga tuturor şi mai rău chiar decât dracii, ca unul ce e asuprit şi biruit de ei. Aceasta este smerenia adusă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se dă a doua şi cea mai înaltă smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumnezeiască ce lucrează şi face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna instrumentul ei şi prin el lucrează cele minunate ale lui Dumnezeu”. (Sf. Grigorie Sinaitul, Cap.acro., cap.117, în Fil.rom., vol.VII, p.140,141)

“Omul care a ajuns să cunoască măsura neputinţei sale a ajuns la desăvârşirea smereniei”. (Calist şi Ignatie Xanthopol, C.100cap., cap.16i, în Fil.rom., vol.VIII, p.51)

“Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Acesta este cel ce se cunoaşte pe sine cel mai bine, care nu se socoteşte pe sine nimic. Căci nimic nu e atât de plăcut lui Dumnezeu, ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urmă. Iar Sfântul Isaac zice: Tainele se descoperă celor smeriţi la cuget. Şi: Unde odrăsleşte smerenia, acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu. Şi: Părerea de sine premerge certării. Sfântul Varsanufie zice şi el: Dacă voieşti să te mântuieşti cu adevărat, ascultă cu fapta. Ridică picioarele tale de la pământ şi înalţă mintea ta la cer. Şi acolo să fie cugetarea ta noaptea şi ziua. Şi dispreţuieşte-te cu toată puterea pe care o ai. Sileşte-te să te socoteşti pe tine mai prejos de orice om”. (Calist şi Ignatie Xanthopol, C.100cap., cap.37, în Fil.rom., vol.VIII, p.87,88)

“Am întrebat odată pe careva dintre cei mai încercaţi, rugându-l să-mi spună cum se dobândeşte prin ascultare smerenia. Iar el zise: Chiar dacă ascultătorul recunoscător ar învia morţi, chiar dacă ar dobândi lacrimi, chiar dacă s-ar izbăvi de războaie, el socoteşte în chip neîndoielnic că acestea le-a făcut rugăciunea părintelui său duhovnicesc. Astfel el rămâne străin de închipuirea deşartă de sine. Căci cum se va mândri cu acelea, cel ce spune că le-a făcut prin ajutorul părintelui şi nu prin sârguinţa sa? (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap.48, în Fil.rom., vol.IX, p.108)

“Din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, nepătimirea, dacă întru smerenia noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri (Psalmi 135,23). Drept aceea, nimic nu ne va împiedica să spunem că din ascultare se naşte nepătimirea, prin care vine culmea smereniei. Căci nepătimirea începe de la smerenie, precum legea, de la Moise”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap.65, în Fil.rom., vol.IX, p.113)

“Începutul necăutării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte. Iar sfârşitul (dacă este vreun sfârşit al adâncului fără fund) , este a face în chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.21, cap.30, în Fil.rom., vol.IX, p.277)

“Calului când se află singur i se pare că aleargă tare, dar adus în herghelie, îşi cunoaşte neputinţa sa”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.20, în Fil.rom., vol.IX, p.304)

“Nu este cu putinţă ca cel ce petrece de la început cu nesupunere, să dobândească smerenia, chiar dacă fiecare îşi închipuie că a învăţat un meşteşug propriu sau e în stare s-o agonisească”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.26, partea întâi, cap.45, în Fil.rom., vol.IX, p.335)

“Precum săracii, văzând visterii împărăteşti îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor îşi face cugetul său şi mai smerit”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.26, partea a treia, cap.16, în Fil.rom., vol.IX, p.372)

“…să nu îndrăznească omul să cugete în sufletul lui că a ajuns la măsura smeritei cugetări, printr-un gând de străpungere, care s-a suit în el cândva, sau pentru puţine lacrimi ce ies din el, sau pentru un singur bine pe care îl are în chip natural, sau îl ţine cu sila în el; să nu creadă că a ajuns la plinătatea tainelor şi că e locaşul tuturor virtuţilor, că prin fapte mici le-a câştigat pe toate acestea şi prin el însuşi a ajuns la această harismă.
    Ci numai când va fi biruit toate duhurile potrivnice şi nu-i va fi scăpat nici o parte din toate virtuţile, pe care să nu o fi lucrat în chip vădit şi să nu o fi câştigat, ci a biruit şi a supus întăriturile tuturor potrivnicilor; numai după aceea va simţi în sine că a primit această harismă şi numai atunci Duhul va mărturisi duhului său, după cuvântul apostolului (Romani 8,16), ca să ştie că a dobândit desăvârşirea smeritei cugetări. Fericit cel ce a câştigat-o pe aceasta, că în toată clipa sărută sânul lui Iisus şi-L îmbrăţişează”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.20, în Fil.rom., vol.X, p.110,111)

“Iar smerenie nu poate dobândi cineva, decât prin acele feluri ale ei, prin care se face inima smerită şi se nimicesc gândurile părerii de sine. De aceea de multe ori află vrăjmaşul pricină să abată pe om. Căci fără smerenie nu se poate desăvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberării lui pecetea Duhului , ci e mai degrabă încă rob; şi lucrul lui e făcut de frică. Căci nu îndreptează cineva lucrul lui fără smerenie şi nu învaţă decât prin încercări. Şi fără încercare nu cunoaşte smerenia”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.21, în Fil.rom., vol.X, p.115)

“Omul care a ajuns să-şi cunoască măsura neputinţei lui a ajuns la desăvârşirea smereniei”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.73, în Fil.rom., vol.X, p.365)

“Şi iarăşi a fost întrebat: Cum poate dobândi cineva smerenia?. Şi a zis: Prin neîncetata pomenire a greşelilor sale şi prin conştiinţa apropierii de moarte, prin îmbrăcăminte sărăcăcioasă, prin alegerea locului din urmă în fiecare clipă şi prin alergarea la faptele cele mai înjosite şi mai de ocară în orice lucru; prin a fi totdeauna ascultător, prin tăcerea neîncetată, prin neiubirea de întâlniri în adunări şi prn voinţa de a fi necunoscut şi neluat în seamă; prin a nu ţine la vreun lucru după regula proprie, prin a urî vorbăria cu multe persoane, prin a nu iubi câştigurile. Şi după acestea, prin dispreţuirea de către minte a oricărei ocări şi învinovăţiri din partea unui om şi a oricărei pizmuiri; prin a nu avea mâna sa asupra nimănui şi mâna nimănui asupra sa, ci a fi singur şi însingurat în cele ale sale , şi a nu lua în lume grija cuiva asupra sa , afară de grija sa. Şi pe scurt, la smerenie se ajunge prin înstrăinare, prin sărăcie şi prin vieţuirea însingurată. Acestea nasc smerenia care curăţeşte inima”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.81, în Fil.rom., vol.X, p.394,395)

“Obişnuieşte limba ta să spună: Iartă şi smerenia va veni în tine”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.9, cap.2, în Fil.rom., vol.XII, p.97)

“Ia aminte cu amănuntul la tine ca să te ai pe tine din suflet şi cu adevărat cel mai din urmă şi mai păcătos şi mai umilit decât tot creştinul şi să ai totdeauna sufletul plângând şi smerindu-se şi suspinând. Şi taci totdeauna şi nu vorbi dacă nu e nevoie, ca un nevrednic şi prost”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.27, cap.4, în Fil.rom., vol.XII, p.234,235)

e. Roadele smereniei

“Îngrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare smerită şi bărbăţie, şi răutatea lor nu se va atinge de sufletul tău şi biciul nu se va apropia de cortul tău, că îngerilor Săi va porunci ca să te păzească pe tine (Psalmi 90,10-11), iar aceştia vor izgoni de la tine toată lucrarea potrivnică”. (Evagrie Ponticul, Cuv.d.rug., cap.96, în Fil.rom., vol.I, p.98)

“Dacă te rogi împotriva patimii sau a dracului care te supără, adu-ţi aminte de Cel ce zice: Voi alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde, şi nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimici. Asupri-voi pe ei şi nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele (Psalmi 17,38-39) şi cele următoare. Iar acestea le vei spune cu uşurinţă dacă te vei înarma cu smerită cugetare împotriva vrăjmaşilor”. (Evagrie Ponticul, Cuv.d.rug., cap.135, în Fil.rom., vol.I, p.102)

“Am văzut oameni simplii smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii”. (Marcu Ascetul, D.lg.duh., cap.79, în Fil.rom., vol.I, p.243)

“Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia, şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea către Dumnezeu. Căci îşi aminteşte de lucrarea lumească de mai înainte şi de feluritele greşeli, ca şi de ispitele ce i s-au întâmplat din tinereţe, şi cum din toate acestea l-a izbăvit pe el Domnul şi l-a strămutat de la viaţa pătimaşă la viaţa după Dumnezeu. În felul acesta dobândeşte pe lângă temere si dragostea, mulţumind pururea cu smerenie multă Făcătorului de bine şi Cârmuitorului vieţii noastre”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cap.d.drag., suta întâi, cap.48, în Fil.rom., vol.II, p.59,60)

“Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arată făcând-o şi fericitul David când se roagă lui Dumnezeu zicând: Priveşte la smerenia mea şi la osteneala mea, şi iartă toate păcatele mele (Psalmi 118, 153)”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cap.d.drag., suta întâi, cap.76, în Fil.rom., vol.II, p.64)

“Dumnezeu, care ne-a slobozit pe noi din robia amară a dracilor ce ne asupreau, ne-a dăruit ca jug iubitor de oameni şi cinstitor de Dumnezeu smerita cugetare. Prin aceasta se îmblânzeşte toată puterea drăcească, se zideşte tot binele în cei ce au ales-o şi se păzeşte nevătămat”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cap.tg., suta întâi, cap.15, în Fil.rom., vol.II, p.131)

“Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. De aceea zice Domnul: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8), adică pe El şi visteriile ascunse în El, când se vor curăţi pe ei prin dragoste şi înfrânare. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât vor întinde curăţirea”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta întâi, cap.75, în Fil.rom., vol.IV, p.65)

“Unde este smerenie şi pomenirea lui Dumnezeu, susţinută de trezvie şi de atenţie, şi desimea rugăciunii îndreptată împotriva vrăjmaşilor, acolo este locul lui Dumnezeu sau cerul inimii, în care pâlcul dracilor se teme să petreacă, pentru Dumnezeu care locuieşte în acel loc”. (Filotei Sinaitul, Cap.trez., cap.4, în Fil.rom., vol.IV, p.102,103)

“În sufletele smerite se odihneşte Domnul; iar în inimile celor mândri, patimile de ocară. Căci nimic nu le întăreşte pe acestea aşa de mult împotriva noastră ca gândurile de mândrie. Şi nimic nu dezrădăcinează aşa de mult buruienile rele din suflet ca fericita smerenie. De aceea pe drept s-a numit şi ucigătoare de patimi”. (Teodor al Edesei, 100cap., cap.27, în Fil.rom., vol.IV, p.207)

“Îţi spun un cuvânt străin, şi nu te minuna: Chiar dacă ai dobândit nepătimirea, pentru obişnuinţele care poate te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieşirii în adâncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără patimă, mai presus de nori. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale Împărăţiei Sale”. (Teognost, D.făpt., cap.62, în Fil.rom., vol.IV, p.263,264)

“Cu adevărat cel smerit la cuget nu încetează niciodată de a se ocărî pe sine, chiar dacă toată lumea s-ar lupta cu el şi l-ar necinsti. Şi face aceasta ca să nu se mântuiască numai fără voie, ca cei ce au răbdare, ci să alerge de voie spre patimile lui Hristos, de la care a învăţat unul ca acesta pe cea mai mare dintre toate virtuţile, în care locuieşte Duhul Sfânt. Aceasta este uşa împărăţiei sau a nepătimirii. Şi cel ce a intrat prin ea, vine la Dumnezeu; iar fără ea este zadarnică toată osteneala şi cu multe dureri drumul”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., cuv.10, în Fil.rom., vol.V, p.209,210)

“Să nu te miri dacă, stăpânit de frică, tremuri temându-te de toate. Căci eşti încă nedesăvârşit şi lipsit de tărie şi te temi ca un prunc de mormoloci. Căci frica este o boală copilărească şi vrednică de râs a sufletului iubitor de slavă deşartă. Faţă de acest drac să nu cauţi să te foloseşti de cuvinte şi de contraziceri. Căzi cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură şi se clatină. Lăsându-le pe acestea, smereşte cu toată puterea gândirea ta şi vei vedea cum dispare frica”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.70, în Fil.rom., vol.VI, p.35)

“Cu cât coboară cineva mai mult în adâncul smereniei şi se recunoaşte ca nevrednic de mântuire, cu atâta se întristează mai mult şi varsă şiroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora ţâşneşte în inima lui bucuria, iar împreună cu ea izvorăşte şi creşte nădejdea, care face încredinţarea spre mântuire mai puternică ”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.8, în Fil.rom., vol.VI, p.58)

“Acolo unde este smerenia adâncă, acolo sunt şi lacrimi îmbelşugate. Iară acolo unde sunt acestea, acolo e şi prezenţa Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveşte toată curăţia şi sfinţenia în cel ce se află sub lucrarea duhului şi acestuia i se face văzut Dumnezeu, şi Dumnezeu priveşte la el. Căci la cine voi privi, zice, decât la cel blând şi liniştit şi temător de cuvintele Mele?”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.30, în Fil.rom., vol.VI, p.65)

“Plutind pe aripile nepătimirii şi ale smeritei cugetări în văzduhul cunoaşterii tainice de Dumnezeu şi pătruzând cu Duhul dumnezeiesc în adâncul de sus al cunoştinţei tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slavă cu fulgerele dogmelor şi înţelesurilor dumnezeieşti. Privind apoi spre sfârşiturile lucrurilor omeneşti, îi înecăm în ploi de lacrimi şi în râuri ale plânsului de pocăinţă pe cei trei draci de frunte care se obştesc împotriva noastră, prin închipuirea de sine, prin slava deşartă şi prin mândrie ”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta întâi, cap.45, în Fil.rom., vol.VI, p.203,204)

“Smerita cugetare, pătrunzând în adâncurile sufletului şi căzând ca un bolovan greu într-însul, îl apasă şi îl frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toată tăria într-un pârâu nereţinut de lacrimi ; iar mintea i-o curăţă de toată întinăciunea gândurilor, făcând-o să ajungă la vederea lui  Dumnezeu, ca Isaia, şi sub lucrarea Lui. Căzi zice Isaia: Vai mie că sunt pierdut. Căci om fiind şi având buze spurcate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi am văzut pe Domnul Savaot cu ochii mei (Isaia 6,5)”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.26, în Fil.rom., vol.VI, p.236)

“Nimic nu întraripează aşa de mult sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu şi către iubirea de oameni ca smerita cugetare, umilinţa şi rugăciunea curată. Cea dintâi le frânge duhul, îi face să le izvorască pâraie de lacrimi şi, aducând puţinătatea omenească sub ochi, îi învaţă să-şi cunoască măsurile lor. A doua curăţeşte mintea de cele materiale şi luminează ochii inimii şi face sufletul întreg luminos. Iar cea din urmă uneşte pe om întreg cu Dumnezeu şi-l face să petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, îi dă visterii de taine mari şi, aprizându-l de iubire, îl înduplecă să îndrăznească să-şi pună sufletul pentru prietenii săi , ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele puţinătăţii trupeşti”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.41, în Fil.rom., vol.VI, p.241,242)

“Păzeşte comoara cea bună a smereniei care îmbogăţeşte. În ea sunt ascunse visteriile dragostei.  În ea se păzesc mărgăritarele umilinţei şi în ea se odihneşte Împăratul Hristos Dumnezeu, ca pe un tron bătut în aur, împărţind darurile Sfântului Său Duh celor hrăniţi de ea”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.42, în Fil.rom., vol.VI, p.242)

“Când se osteneşte cineva cu fapta pentru împlinirea poruncilor, se umple deodată de o bucurie negrăită, încât încearcă o schimbare minunată şi mai presus de cuvânt şi leapădă greutatea trupului, iar de mâncare, de somn şi de celelalte trebuinţe ale firii uită cu totul. Se ştie atunci că s-a împlinit cu el voinţa lui Dumnezeu faţă de el, care produce omorârea de viaţă făcătoare în cei ce se nevoiesc şi le dăruieşte lor încă de aici starea fiinţelor fără de trup. Pricinuitoarea acestei stări este smerenia; hrănitoare şi maică este sfânta umilinţă ; prietenă şi soră este vederea luminii dumnezeieşti; tron este nepătimirea; iar sfârşit este Dumnezeu în Sfânta Treime “. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.43, în Fil.rom., vol.VI, p.242,243)

“Când diavolul vede pe cineva petrecând în plâns nu rămâne acolo, înfricoşându-se de smerenia ce se naşte din plâns “. (Sf. Grigorie Sinaitul, D.rug., cap.7, în Fil.rom., vol.VII, p.198,199)

“Smerenia aduce chiar după fapte iertarea multor greşeli, dar faptele fără smerenie sunt, dimpotrivă, nefolositoare. Şi apoi zice iarăşi: Pe cât e de trebuinţă sarea pentru bucate, pe atâta smerenia pentru orice virtute. Şi ea poate să zdrobească tăria multor păcate. De aceea e nevoie să ne întristăm neîncetat în cuget întru smerenie şi cu întristarea cunoaşterii de sine (a discernământului). Iar când o câştigăm, ne face fii ai lui Dumnezeu şi ne înfăţişează lui Dumnezeu chiar şi fără fapte.  Pentru că, fără ea, toate faptele noastre şi toate virtuţile şi lucrările sunt deşarte. Căci Dumnezeu voieşte schimbarea cugetării. Şi: În cugetare trebuie să ne îmbunătăţim. Ea singură, fără nici un alt ajutor, ajunge să ne înfrumuseţeze înaintea lui Dumnezeu şi să grăiască pentru noi. Smerenia e mai mult decât toate. Şi mai spune: Zis-a oarecare dintre sfinţi: Când îţi va veni gândul mândriei spunându-ţi: Aminteşte-ţi de virtuţile tale, tu răspunde-i: Bătrâne, vezi-ţi nelegiuirea ta. (Calist şi Ignatie Xanthopol, C.100cap., cap.43, în Fil.rom., vol.VIII, p.98,99)

“…smerenia face pe om locuinţa lui Dumnezeu; iar din locuinţa aceasta sunt alungaţi demonii o dată cu patimile. Şi omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfinţenie, de curăţie şi de har”. (Calist şi Ignatie Xanthopol, C.100cap., cap.52, în Fil.rom., vol.VIII, p.115,116)

“Precum la arătarea luminii se retrage întunericul, aşa mireasma smereniei face să piară toată amărăciunea şi iuţimea. Unii, schimbându-se uşor din pricina iuţimii, nu se îngrijesc de supravegherea şi tămăduirea ei: Pornirea iuţimii lui, e căderea lui (Iov 5,2)”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.8, cap.8, în Fil.rom., vol.IX, p.186)

“Dacă un oarecare a căzut din ceruri numai prin această patimă [mândria], fără alta, trebuie văzut dacă nu cumva se întâmplă ca cineva să se suie la cer numai prin smerenie, fără altă virtute”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.22, cap.12, în Fil.rom., vol.IX, p.280)

“N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit, zice, şi m-a mântuit Domnul degrabă (Psalmi 114,6). Pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide. Eu mărturisesc Treimea în Unime şi Unimea în Treime şi mă închin Ei ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.14, în Fil.rom., vol.IX, p.302)

“Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat (Psalmi 50,18), zice David către Dumnezeu. Trupurile noastre arse de tot prin post, nu le vei binevoi. Ce înseamnă jertfa lui Dumnezeu şi celelalte, înţeleg toţi. Am păcătuit Domnului, a strigat odinioară această fericită smerenie către Dumnezeu, vorbind despre preacurvie şi ucidere. Şi îndată a fost auzită. Iertat-a Domnul păcatul tău”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.25, cap.58, în Fil.rom., vol.IX, p.315)

“Să îndrăznească pătimaşii care se smeresc. Căci chiar de vor cădea în toate gropile şi vor fi vânaţi prin toate cursele şi se vor îmbolnăvi de toate bolile dar după însănătoşire vor fi tuturor doctori şi luminători, sfeşnice şi povăţuitori, învăţând chipurile de vindecare ale fiecărei boli şi izbăvind pe cei ce vor cădea, prin încercarea (experienţa) lor”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.26, partea întâi, cap.11, în Fil.rom., vol.IX, p.320)

“Cu adevărat mare este smerita cugetare şi fiecare dintre sfinţi a călătorit cu ea şi prin osteneală a scurtat călătoria. Căci zice: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi iartă toate păcatele mele (Psalmi 24,18); şi: M-am smerit şi m-a mântuit pe mine Domnul (Psalmi 114,6). Căci chiar şi numai smerenia singură poate să ne ducă înăuntru (în Împărăţia cerurilor, n.tr.), cum a spus Ava Ioan, dar mai cu întârziere. Să ne smerim deci şi noi puţin şi ne vom mântui. Şi chiar dacă nu putem să ne ostenim, din pricina neputinţei, să ne sârguim a ne smeri. Şi cred în mila lui Dumnezeu, că pentru acel puţin făcut cu smerenie, ne vom afla şi noi în locul sfinţilor acelora care s-au ostenit şi au slujit mult lui Dumnezeu. Da, suntem slabi şi nu putem să ne ostenim. Dar nu putem să ne smerim?”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.2, cap.3, în Fil.rom., vol.IX, p.498)

“Smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Căci precum când pomii poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod, se înalţă şi stă drept – dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus, nu poartă rod, iar de ia cineva pietre şi le atârnă de ramuri şi le trage în jos, acestea fac rod – aşa este şi cu sufletul: când se smereşte aduce rod şi cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult. Astfel sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi”. (Ava Dorotei, Dif.înv., cuv.2, cap.8, în Fil.rom., vol.IX, p.501,502)

“Când smerenia stăpâneşte în vieţuirea ta, se supune ţie sufletul tău şi împreună cu el se vor supune ţie toate . Căci în sufletul tău se naşte pacea de la Dumnezeu. Cât timp eşti în afara acesteia, vei fi supărat necontenit nu numai de patimi ci şi de tot felul de întâmplări. Cu adevărat, Doamne, de nu ne vom smeri, nu vei înceta să ne smereşti pe noi ”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.16, în Fil.rom., vol.X, p.86,87)

“…precum urmează umbra trupului, aşa şi mila urmează smeritei cugetări”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.19, în Fil.rom., vol.X, p.99)

“Cel ce grăieşte cu dispreţ împotriva celui smerit la cuget şi nu-l cinsteşte pe el ca pe un om viu, este ca unul ce şi-a deschis gura lui împotriva lui Dumnezeu. Dar chiar de ar fi dispreţuit de toată zidirea, cinstea lui rămâne. Se apropie cel smerit de fiarele pierzătoare şi când acestea îşi aruncă privirea lor spre el, sălbăticia li se îmblânzeşte şi vin la el ca la stăpânul lor. Şi-şi pleacă capetele lor şi ling mâinile şi picioarele lui, căci din ele se răspândeşte acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere (când s-au strâns împrejurul lui şi le-a pus lor nume în rai). E mireasma care s-a luat de la noi şi pe care ne-a înnoit-o şi ne-a dat-o iarăşi prin venirea Lui, Iisus. Aceasta este buna mireasmă ce se răspândeşte ca un mir din neamul oamenilor (2 Corinteni 2,15)”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.20, în Fil.rom., vol.X, p.108)

“Căci smerenia aduce, chiar şi fără fapte, iertarea multor păcate. Iar faptele fără smerenie sunt, dimpotrivă, nefolositoare. Ba ne pregătesc şi multe rele . Drept aceea, dobândeşte, precum am spus, prin smerenie iertarea fărădelegilor tale. Precum trebuie să fie sarea în orice mâncare, aşa şi smerenia în orice virtute. Şi ea poate zdrobi puterea multor păcate”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.49, în Fil.rom., vol.X, p.257)

“Lucrarea cea bună şi smerita cugetare fac pe om dumnezeu pe pământ “. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.56, în Fil.rom., vol.X, p.291)

“Nu e înţelept care să nu aibă smerenie. Şi cel ce nu are smerenie nu se va înţelepţi. Nu este om smerit la cuget, care să fie lipsit de pace. Şi cel lipsit de pace nu e nici smerit în cuget”. (Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev., cuv.58, în Fil.rom., vol.X, p.306)

“…smerenia face pe om locaş al lui Dumnezeu “. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.119, în Fil.rom., vol.XI, p.155)

“…smerenia e mântuirea prescurtată: M-am smerit şi m-a mântuit Domnul, spune oarecare dintre sfinţi”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.127, în Fil.rom., vol.XI, p.169)

“Nu arunca pe jos unealta fără de care nu se lucrează pământul roditor. Iar unealta aceasta este smerenia făurită de marele Dumnezeu, prin care se dezrădăcinează toate buruienile din ogorul Domnului şi se pricinuieşte har celor ce-l lucrează prin ea.  Smerenia nu cade, ci ridică din cădere pe cei ce o au”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.256, în Fil.rom., vol.XI, p.292)

“Ceea ce păzeşte ochii de hoinăreală şi omul întreg de orice rău este smerenia”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.264, în Fil.rom., vol.XI, p.304)

“…de vei ajunge la smerenie, vei primi iertarea păcatelor . Căci zice: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi iartă toate păcatele mele (Psalmi 24,18). De te vei smeri, vei primi harul, şi de vei primi harul, acesta te va ajuta. Căci sfântul Pavel ostenindu-se mai mult ca toţi Apostolii, a spus: Nu eu, ci harul care este întru mine (1 Corinteni 15,10)”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.359, în Fil.rom., vol.XI, p.367)

“Dumnezeu a dat oamenilor două daruri prin care se pot mântui şi izbăvi de toate patimile omului vechi: smerenia şi ascultarea”. (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh., cap.553, în Fil.rom., vol.XI, p.515,516)

“…ajutorul lui Dumnezeu şi nădejdea şi blândeţea şi conştiinţa şi părăsirea voii proprii şi silirea în toate cele bune, sunt cuprinse în smerita cugetare”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.5, cap.1, în Fil.rom., vol.XII, p.68)

“Iubeşte smerenia şi ea te va păzi de păcate”. (Cuviosul Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.9, cap.2, în Fil.rom., vol.XII, p.96)

  Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, p.55;

Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Pocăinţei, p.16;

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Este o stare de “nesimţire” voluntară pentru toate durerile ce vin asupra trupului. Aceasta nu e o nesimţire generală, căci în vreme ce nu simte durerea trupului, sufletul e plin de simţirea unor bucurii spirituale (“simţirea mintală sau spirituală”). Dar este şi o “nesimţire” pe plan sufletesc, la care trebuie să ajungă cel ce caută desăvârşirea: calmul faţă de laude şi de ocări. Lipsa acestuia denotă o sensibilitate egoistă, o preocupare de sine, o stare morală inferioară, care poate ajunge până la o susceptibilitate morbidă. (n.s.2, p.264)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: “Există o smerenie de la Dumnezeu şi mai este cel ce se smereşte din frica de Dumnezeu. Dar este şi o smerenie din dorirea lui Dumnezeu. Celui ce se smereşte din frica de Dumnezeu îi urmează o cumpătare a mădularelor, cu o liniştire a simţurilor şi cu o inimă zdrobită în tot timpul. Iar celui ce se smereşte din bucurie îi urmează multă simplicitate şi o inimă ce creşte şi nu poate fi ţinută”. E o inimă ce creşte în harul lui Dumnezeu, în ambianţa iubirii Lui, ce nu poate fi oprită din bucuria şi zborul ei în înălţimile nesfârşite ale Lui. Aceasta e o smerenie copleşitoare prin bogăţia ei, întreţinută de experienţa mereu sporită a nesfârşirii lui Dumnezeu. În această smerenie lucrează Dumnezeu însuşi în mod precumpănitor. (n.s.280, p.150)

   Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Gândul păcatului, care ne stăpâneşte şi care se iveşte în conştiinţă pe neaşteptate, uneori şi în cei ce plâng pentru păcatele lor. (n.s.282, p.150)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: “Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii. Căci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei”.

  Cf. Pr.D.Stăniloae: A Marelui Vasile: “A se sparge cineva de râsul necumpătat şi nestăpânit e semn că nu-şi strânge încă moleşeala umflată a sufletului cu o gândire aspră. Nu e necuviincios a-şi arăta cineva răspândirea luminii sufletului într-un zâmbet, după cuvântul: “Inima veselindu-se înfloreşte faţa”(Prov.15, 13). Dar a hohoti cu glas şi a fierbe cu trupul nu e propriu celui ce-şi stăpâneşte sufletul, nici celui ce şi-l înfrânează. Cuvântul e întărit de prea înţeleptul Solomon, care a zis: “Nebunul ridică glasul, în râsul lui, dar bărbatul înţelept de-abia zâmbeşte liniştit” (Eccl.21, 23). (n.s.323, p.167)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Acest singur loc a fost fundul Mării Roşii la trecerea lui Israil. Şi acest singur gând este aducerea aminte de moarte, sau de viitoarea judecată, sau de patimile Domnului. (n.s.637, p.303)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Ea acoperă virtuţile noastre ca să nu ne mândrim şi să le pierdem prin aceasta. Le acoperă chiar faţă de noi. Numai Dumnezeu trebuie să le vadă. (n.s.642, p.305)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Vederea puţinătăţii sau neînsemnătăţii noastre poate spori la nesfârşit, ca într-un abis, pe măsura cunoaşterii tot mai vădite a infinităţii lui Dumnezeu. Dar nu poate înainta până la nimic, pentru că în acest caz n-ar putea avea conştiinţa de sine. (n.s.643, p.305)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: În smerenie e concentrată în mod trăit toată învăţătura lui Hristos, într-un chip negrăit, apofatic. Însăşi învăţătura lui Hristos se dovedeşte prin ea cuprinzând un adânc nesecat în trăire şi cu atât mai mult negrăit. (n.s.657, p.310)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: E cunoscută “îndrăznirea” sfinţilor în rugăciune. Dar ea e deosebită de îndrăzneala obraznică. Ea e îndrăznirea încrederii în iubirea lui Dumnezeu. (n.s.893, p.406)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Care sunt meşteşugirile ce atrag smerenia? A-şi pomeni cineva păcatele, a se socoti una cu pământul, a se vedea pe sine ca pe unul care n-a făcut nici un bine şi cele asemănătoare. E vrednică de laudă şi smerenia câştigată prin meşteşugiri, dar nu e desăvârşită. (n.s.105, p.110)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: O inimă ce creşte în dragostea de Dumnezeu şi de toţi oamenii şi nu mai poate fi înfrânată sau stăpânită în această pornire de dragoste. (n.s.338, p.300)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: El uită şi de sine. A depăşit cunoaşterea de sine. Conştiinţa de sine s-a scufundat în fiinţa proprie mai adâncă decât ea, mai bine-zis în Dumnezeu, Care e temelia nesfârşită a ei. Deci nu e o uitare de sine în cele de la suprafaţă, care aduce tot felul de fapte iresponsabile, ci o uitare de sine în adânc, care o ţine răpită acolo. (n.s.494, p.402)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: El nu mai cunoaşte decât pe Dumnezeu, precum cel ce iubeşte pe cineva nu mai cunoaşte decât pe acela. E cea mai deplină definiţie a smereniei: să fii ca şi cum nu eşti, să nu fii cunoscut nici de tine însuţi, dar totuşi să nu fii ca un animal, sau ca o plantă inconştientă. Să fii conştient de Dumnezeu, dar nu de tine. Să nu faci caz de tine. Dacă în cele din afară omul uită de sine risipindu-se, descompunându-se ca subiect unitar, prin adunarea în sine se găseşte şi se întăreşte ca un astfel de subiect, unitar, ca o comoară de mult preţ, ca un mărgăritar luminat de Dumnezeu de dincolo de sine. Mărgăritarul acesta reflectă lumina dumnezeiască şi atrage atenţia mai mult asupra ei. Şi omul e uimit în această stare nu de mărgăritarul reprezentat de sine însuşi, ci de lumina dumnezeiască ce-l înfrumuseţează. (n.s.495, p.402)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Nu se uită pe sine din pricina zgomotului din afară (a “distracţiei”), ci pentru că se scufundă în sine prin linişte. (n.s.496, p.402)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Toate zvâcnirile egoiste, toate pornirile inferioare, toate încercările din afară care vreau să te domine, sunt biruite de smerenie. Ea e libertatea desăvârşită prin comuniunea cu Dumnezeu. Cel smerit nu ştie decât de Dumnezeu, dar simte intens pe Dumnezeu ca partener de comuniune în libertate. (n.s.446, p.314)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Când spui altuia: “Iartă-mă”, nu te mai poate domina. Căci sau răspunde iertându-te, deci ne mai socotindu-te dator lui, sau refuză să te ierte şi în acest caz e un pătimaş care-ţi rămâne inferior ca un rob patimii. Dar în acest caz nu-l dispreţuieşti, ci îl compătimeşti. Însă nu din superioritate, ci din durere pentru suferinţa lui. La fel se întâmplă când îi spui: “Roagă-te pentru mine”. (n.s.447, p.314)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: A umbla după o grăire deşartă, înseamnă a risca să fii admirat de alţii pentru această grăire. La fel a alerga la lucruri sau fapte smerite. (n.s.448, p.315)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Păzirea inimii de la toate simţirile şi gândirile superficial-plăcute, care stau gata să o fure în fiecare clipă, e o durere continuă ce i-o impui. Dar în suportarea ei e totodată o bucurie mai înaltă. (n.s.449, p.315)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Nici prietenia cu altul să nu o căutăm pentru interesele noastre, ci pentru că aceasta e porunca lui Dumnezeu să iubim pe fiecare. (n.s.128, p.86)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerita cugetare nu e străină de iubire, căci fără ea nu poate fi iubire. Dacă te preţuieşti pe tine mai mult decât pe altul, nu-l iubeşti. (n.s.129, p.86)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia constă şi în a nu se măsura cineva ca să constate până unde a ajuns prin vreo faptă a sa. Şi a nu măsura peste tot fapta sa. A nu privi la ea cât e de importantă, cât e de mare. A nu o lua în seamă. (n.s.301, p.150)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Să nu ne ducem în viaţa veşnică fără nici un rod. La ce vom privi şi se va privi în acest caz? Cu ce vom contribui la conţinutul comun al vieţii veşnice, mulţumind unii altora? (n.s.302, p.151)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Se cere renunţarea voii proprii în favoarea aproapelui “întru cunoştinţă”, adică în conştiinţa valorii lui şi a datoriei mele faţă de el, nu într-un mod sentimental, pentru a-l câştiga prin aceasta pentru plăcerea mea. (n.s.356, p.177)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Aici se combate teoria (masaliană) că numai prin rugăciune se curăţă omul de păcat. De aici se vede că omiliile lui Macarie nu s-au născut în cercuri masaliene. (n.s.70, p.347)

Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cine rupe legătura cu sfântul cu care e în legătură nemijlocită rupe prin aceasta legătura cu toţi sfinţii de mai înainte. Prin el se va introduce o întrerupere în lanţul tradiţiei, cu grele urmări pentru Hristos. Pentru menţinerea tradiţiei se cere smerenie şi iubire faţă de înaintaşi, precum ruperea tradiţiei e pricinuită de mândrie şi de lipsa de iubire. (n.s.9, p.58)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Abisul lui Dumnezeu se trăieşte în smerenie, care este ea însăşi prin aceasta un abis, o privire în abisul dumnezeiesc cu ajutorul lui Dumnezeu, prin bunăvoinţa sau harul Lui care s-a deschis omului, făcându-l, prin ceea ce vede şi simte, capabil de smerenie. De aceea nu se poate măsura nici Dumnezeu, nici smerenia cum se măsoară cunoştinţa teoretică despre Dumnezeu şi cum încearcă a măsura cu măsurile ei finite şi pe Dumnezeu. Smerenia, trăind abisul lui Dumnezeu, nu încearcă să definească pe Dumnezeu, cum încearcă totdeauna cugetarea. (n.s.64, p.138)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia adevărată nu este produsul voinţei de smerenie a credinciosului. Aceasta poate arăta cel mult chipuri de smerenie. Smerenia adevărată e darul lui Dumnezeu, e deschiderea lui Dumnezeu celui ce se roagă, e relaţie vie cu El. Numai prezenţa deschisă a infinităţii lui Dumnezeu copleşeşte cu adevărat sufletul şi-l face să se smerească cu adevărat, cum nu o poate face deplin niciodată numai prin eforturile proprii. (n.s.65, p.138)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: În Vieţile Sfinţilor se vorbeşte mult de “îndrăznirea” ce o au ei la Dumnezeu. Dar aici “îndrăznirea” e văzută unită cu smerenia. Sfântul are “îndrăznire” la Dumnezeu nu pentru bunătatea sa, ci pentru încrederea în mila lui Dumnezeu, care nu ţine minte răul săvârşit. De aceea, ea se împacă cu smerenia. Căci chiar în această îndrăznire sufletul e conştient că tot ce are şi primeşte atârnă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă s-ar socoti bun, n-ar mai fi bun în realitate şi n-ar mai cere de la Dumnezeu ceva. Ar socoti că Dumnezeu e obligat să-i dea. (n.s.700, p.356)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Sunt două adâncuri. Cel al păcatului, e numit aici groapă, pentru că e un adânc al nesimţirii, o groapă în care se înmormântează conştiinţa. Şi un adânc fără fund (un abis) al smereniei, care e o adâncime fără sfârşit a conştiinţei micimii proprii şi a responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu. Aceasta nu poate fi experiată decât deodată cu infinitatea puterii lui Dumnezeu. Chiar din groapa păcătoşeniei se poate trece în adâncul smereniei, căci chiar păcatul îl poate face pe om să vadă cât de nevrednic este de Dumnezeu. Dar această trecere făcându-se prin trezirea conştiinţei, e o trecere de la un adânc la altul. Numai simţul adâncului se menţine în acel om. Prin adâncul smereniei se săvârşeşte şi o înălţare din întunericul tot mai gros în lumina nesfârşită a lui Dumnezeu. (n.s.279, p.150)                      

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Învăţătura aceasta e cu totul potrivnică teoriei teologiei catolice despre merite şi supramerite. Tot efortul creştin urmăreşte curăţirea şi desăvârşirea firii şi nu merite primite din afară. Iar desăvârşirea e o înaintare nesfârşită. Şi darul lui Dumnezeu vine de la sine, nu ca un merit, altfel n-ar mai fi dar. Iubirii noastre libere îi vine în întâmpinare iubirea liberă a lui Dumnezeu, sau invers. (n.s.574, p.275)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Sunt în descompunere. Au în ele viermele mândriei care nu lasă firea noastră să se înfrumuseţeze în mod real, să se înnobileze cu adevărat, să înfăptuiască cu adevărat punţile ei spre Dumnezeu şi spre semeni, prin care se întăreşte în viaţă. (n.s.636, p.303)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia e odihna adevărată a sufletului, care a scăpat de nemulţumiri pentru neîmplinirea poftelor lui de mândrie, de plăceri şi de duşmăniile ce îi vin de aci. El nu trebuie să lupte cu alţii pentru satisfacerea poftei sale mereu mai mari, ci trăieşte în nesfârşirea lui Dumnezeu, pentru care nu trebuie să se lupte cu semenii, ci doar cu poftele proprii, care mereu îl neliniştesc. El luptă pentru linişte prin linişte. Unde e mândrie, e tulburarea ambiţiilor, unde e smerenie, e odihna în Dumnezeu, având în El totul. Nu eu am să lupt pentru lucruri trecătoare, ci Dumnezeu mi le dă pe cele netrecătoare, dar şi pe cele trecătoare, în mica măsură în care am nevoie de ele. (n.s.1034, p.483,484)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: E o îndrăzneală bună şi una rea. Cea bună e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu. Cea rea e obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiţi cu treburile de obşte, de a trece peste regulile bunei cuviinţe între oameni. Ea e unită cu neruşinarea. Ea pare un act de libertate dar nu e aşa. Adevărata libertate e în smerenie, căci ea se hrăneşte din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu. Între cel smerit şi Dumnezeu e o relaţie intimă de iubire în libertate. Obraznicul, neruşinatul e dimpotrivă împins la îndrăzneala sa de o patimă mânată de desfrâu, sau de mândrie. (n.s.389b, p.283)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: “A numit smerita cugetare “fără nume” nu prin negaţie, ci prin afirmare. Iar har i-a spus pentru harul dat prin ea sufletului. Căci numirile nu exprimă mai multul sau mai puţinul. Fiindcă oamenii nu sunt mai mult sau mai puţin oameni; nici altele de felul acesta. Ci împărtăşirile sunt mai mult sau mai puţin. De aceea harul în sine e fără nume; dar, pentru cei ce se împărtăşesc de el, are un nume”. Totuşi sunt realităţi atât de adânci şi de complexe, că numele doar le indică în general, însă păstrează în ele ceva negrăit. Omul e un nume, dar fiinţa ce poartă acest nume are şi ceva negrăit în ea, deci şi în el. De fapt, autorul Scării nu numeşte harul fără nume în sine şi cu nume pentru cei ce-l primesc, cum socoteşte scoliastul ediţiei 1970, ci smerita cugetare. (n.s.629, p.298)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cunoaşterea adevărată a virtuţilor se dobândeşte numai prin experierea lor. Iar în experierea lor se face experienţa, deci se dobândeşte cunoştinţa lui Dumnezeu, în sufletul celui ce le are. În virtuţi e transparentă puterea corespunzătoare a lui Dumnezeu. Virtuţile subţiază în general, sau fac străvezie firea omului pentru lărgimea infinită a luminii şi bunătăţii lui Dumnezeu. (n.s.630, p.298)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cerul e lumea smereniei; căci numai unde e smerenie, e iubire. Acolo nu e silnicie, nici vrajbă. (n.s.663, p.311)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: E vrednică de reţinut această legătură ce o face sfântul Isaac între smerenie şi focul iubirii. Cel ce iubeşte nu ştie de sine, ca şi cel smerit. Dimpotrivă, cel mândru nu ştie decât de sine, deci e neiubitor. (n.s.37, p.34)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Numai adâncindu-se în sine, omul cugetă serios şi cunoaşte motivele smeririi sale şi-şi poate schimba viaţa în bine şi o poate conduce tot înainte pe calea binelui. (n.s.498, p.403)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cineva poate fi concentrat în sine, nutrind un gând de răzbunare, sau plănuind o tactică de a se impune. Acela e departe de smerita cugetare. Dar această adunare în sine nu e adunare în cea mai adâncă intimitate a sa, ci într-un gând pătimaş, care nu e una cu sinea adâncă a omului, ci e ceva de suprafaţă. (n.s.499, p.403)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cel smerit cu inima are şi odihnă în sufletul său, necăutând să se impună altora prin tot felul de mijloace, ca să-şi menţină o părută superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi băgat în seamă de ceilalţi. (n.s.244, p.191)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cunoaşterea de sine şi smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea raţiunilor lucrurilor, ci şi cu intrarea conştientă la locul cel sfânt unde este Dumnezeu sau infinitatea Lui, în inimă. În conştiinţa neîntreruptă de a se afla în faţa lui Dumnezeu, sufletul săvârşeşte liturghia înţelegătoare sau conştientă, căci nu poate sta în faţa lui Dumnezeu fără a-i jertfi Lui toate şi chiar pe sine însuşi, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe sine însuşi, şi a se uni cu El. (n.s.27, p.240)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Sfântul Grigorie de Nisa a vorbit de “beţia trează”. Este entuziasmul vederii lui Dumnezeu şi al odihnei pline de bucurie în iubirea lui nesfârşită. Dar aci ni se spune că ea e unită cu umilinţa sau cu zdrobirea inimii. (n.s.28, p.240)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Nu e un sfârşit al dispreţuirii slavei deşarte. Căci aceasta e egală cu smerenia. Iar smerenia e un adânc, sau o înălţime fără sfârşit (abis). Căci e o uimire de Dumnezeu, care fiind infinit, creşte şi ea la infinit. (n.s.581, p.277)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: E o frumoasă expresie. O libertate nepecetluită prin Duhul slujeşte bunului plac, nu e libertatea Duhului comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, nu e libertatea liberă de îngustarea egoismului. (n.s.109, p.115)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: A nu stăpâni pe cineva şi a nu se folosi de faptul că e omul cuiva tare, ci a se încrede numai în Dumnezeu, stând singur în faţa Lui, cu păcatele sale. (n.s.476, p.395)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: A nu se socoti că poate să mântuiască el însuşi pe cineva, ci a socoti că nici pe sine nu se poate mântui. (n.s.477, p.395)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Viaţa duhovnicească e împletită din contraste, ca şi viaţa în păcat. Plăcerea păcatului e însoţită de chinul părerii de rău. Întristarea pentru păcat, care merge până la plâns, naşte bucuria, căci ea pune începutul vieţii celei noi. (n.s.10, p.58)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: …pe lângă rolul atribuit plânsului şi smereniei în alungarea iubirii de slavă se mai atribuie un mare rol înţelegerii dogmelor care ţin în conştiinţă măreţia şi iubirea lui Dumnezeu. Dar smerenia şi înţelegerea dogmelor o  are numai cel ce pluteşte pe aripile nepătimirii, nelegate de nici o împătimire faţă de cele de jos şi mărginite, în văzduhul infinit şi indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experienţă. Cele trei duhuri ale iubirii de slavă întreţin cele trei chipuri ale ei: părerea de sine, slava deşartă de la alţii şi mândria faţă de alţii. Ele sunt biruite în special prin lacrimile pocăinţei. (n.s.39, p.204)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Lacrimile sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii în sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relaţia intimă cu altă persoană, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifestă într-o stare de simţire opusă rigidităţii. Acum e simţit Dumnezeu. Smerenia e simţită într-adevăr ca un bolovan greu care, apăsându-i nevoitorului propria fiinţă îi înmoaie tăria învârtoşată, prefăcând-o în şiroaie de lacrimi. Numai aşa sufletul se deschide lui Dumnezeu. (n.s.19, p.236)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Autorul nu desface iubirea de oameni de dragostea lui Dumnezeu, nici pe cele mai înalte trepte ale celei din urmă. Cu cât e mai mare dragostea lui Dumnezeu, cu atât devine mai adâncă dragostea de oameni, pentru că vede cu atât mai mult în oameni pe Hristos. (n.s.31, p.242)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Până te iubeşti pe tine, nu poţi iubi pe altul. Până te iubeşti pe tine, nu vezi pe altul şi rămâi într-o rigiditate, într-o lipsă de simţire, de duioşie, într-o izolare săracă. Smerenia se îmbogăţeşte cu dragoste, pentru că te pune în comunicare cu Dumnezeu şi cu aproapele. (n.s.32, p.242)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Umilinţa se deosebeşte de smerenie prin simţirea micimii tale până aproape de topirea ta, până la o extremă înmuiere a fiinţei în faţa măreţiei nesfârşite a lui Dumnezeu. Ea e “o străpungere” a inimii (Fapte 2, 37) care produce lacrimi, pentru că această străpungere merge până la măduva fiinţei, făcând străveziu pe Dumnezeu prin subţirimea fiinţei noastre. (n.s.33, p.242,243)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Totul culminează în simţirea comuniunii de dragoste a Treimii sălăşluită în inimă. Credinciosul poate înainta la nesfârşit în trăirea comuniunii de dragoste a Treimii, făcându-şi proprie tot mai mult această dragoste. (n.s.34, p.243)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia înfricoşează pe diavol pentru tăria ei întemeiată pe adevărul în privinţa raportului între micimea noastră şi mărimea copleşitoare a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, mândria n-are fermitate în afirmarea de sine a omului, pentru că nu se bazează pe o cunoaştere a adevărului poziţiei sale reale în raport cu Dumnezeu, iar adevărul acesta va dărâma până la urmă înălţarea lui neîntemeiată pe ceva consistent. (n.s.9, p.199)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: S-ar părea că în aceasta se afirmă o poziţie oarecum apropiată de învăţătura protestantă sola fide. Sola humilitate e totuşi deosebită de sola fide, căci în ea suntem întregi aţintiţi spre Dumnezeu, dar nu neglijăm nici efortul nostru. Facem fapte, dar nu privim la ele, ci la păcatele sau nedesăvârşirile noastre. (n.s.201, p.99)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: “Precum Sfânta Treime a Ipostasurilor este în dumnezeirea cea una şi dumnezeirea cea una, în trei ipostasuri, aşa şi pocăinţa şi plânsul şi smerenia sunt de un neam şi se întăresc în harul dumnezeiesc şi harul le uneşte pe acestea, unind pe una cu alta şi înălţând mintea la Dumnezeu”. Cele trei în unitatea lor nu reflectă numai Sfânta Treime, ci au în ele harul Dumnezeului întreit sau pe Dumnezeu întreit, prin har, unind pe cele trei fără să le confunde, cum este El una în fiinţă şi întreit în ipostasuri. (n.s.635, p.302)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: E vrednică de remarcat această legare a tuturor de suflet. Cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte în sine toate. Cel ce îşi supune sufletul îşi supune împreună cu el toate. Toate sunt legate de om. Iar omul ce se stăpâneşte pe sine stăpâneşte peste toate. Iar pe sine se stăpâneşte atunci când se supune lui Dumnezeu. Prin Dumnezeu stăpâneşte deci peste toate.(n.s.75, p.86)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Dumnezeu ne smereşte prin necazuri şi patimi, pentru că nu ne smerim noi înşine de bunăvoie. Smerenia noastră o urmăreşte Dumnezeu.Şi prin ea stăpânim, în chip paradoxal, peste toate, căci în Dumnezeu suntem liberi de toate. (n.s.76, p.87)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia cuprinde în ea mai mult decât faptele. Căci dacă faptele adevărate presupun iubirea şi cinstirea aproapelui, cel ce are smerenie are rădăcina lor, iar faptele celui lipsit de smerenie sunt în fond pentru el şi numai la aparenţă sunt pentru altul. Dar prin smerenie ai depăşit şi faptele rele ce le-ai săvârşit. Căci în însăşi rădăcina fiinţei tale te-ai desprins de ele. (n.s.280, p.257)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: În smerenia desăvârşită se arată că omul a fost îndumnezeit. Mai înainte, sfântul Isaac a spus că smerenia e haina lui Dumnezeu (Cuvântul XX). Cine arată că e mare şi tare are pe undeva o slăbiciune pe care vrea să o acopere cu mândria. Se poate spune că mândria e haina slăbiciunii lor. Dimpotrivă, smerenia e haina puterii lui Dumnezeu. Mărirea adevărată se acoperă în smerenie. (n.s.327, p.291)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia deschide pe om cu totul lui Dumnezeu. Căci el nu mai ţine la nimic care ar fi al său, ci aşteaptă totul de la Dumnezeu. Dar smerenia e adusă în inimă de liniştirea care înseamnă nefrământarea omului de nici o grijă pentru ceva, dezlipirea completă de toate. Prin liniştire se ajunge la smerenie, la conştiinţa adevărată că nu eşti şi nu ai nimic prin tine. Smerenia te face să te socoteşti atârnat total de Dumnezeu, făcându-ţi-L deplin evident pe El. (n.s.188, p.155)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Smerenia susţine o sensibilitate delicată în om chiar faţă de fiinţa lui proprie, chiar faţă de trup, ştiind că chiar acesta e un organ plin de taine dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de manifestare a sentimentelor curate şi faptelor bune ale sufletului. Căci smerenia e opusul obrăzniciei grosolane, care pe toate le murdăreşte, care n-are respect de nimic, pentru că nu înţelege nimic din realitate, pentru că nu vede în nimic prezenţa lui Dumnezeu. (n.s.406, p.292)

  Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Prin smerenie dobândeşti iertarea păcatelor, pentru că ea te eliberează de mândrie, care te opreşte să simţi trebuinţa iertării şi s-o ceri cu toată străduinţa. (n.s.521, p.367)

About these ads
This entry was posted in Pr.Stăniloae, Smerenia. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s