Pentru pofta trupească

Din
„Putul si impartirea de grau”
Editura Buna Vestire
Bacau – 1995

Cuvântul 16

Pentru pofta trupească

Nimic aşa nu zideşte precum buna orânduială, precum pacea, precum dragostea, după cum şi cele împotrivă risipeşte.

Şi aceasta nu numai întru cele Duhovniceşti, ci şi întru toate celelalte poate cineva a o vedea. Că ori la horă, ori la corabie, ori la car, ori la oaste vei turbura rânduiala şi scoţând pe cele mai mari din  locul lor, vei băga pe cele mai mici în rânduiala acelora, toate le-ai stricat şi aşa cele de sus s-au făcut jos. Deci noi să nu stricăm rânduiala, nici capul să-l facem mai jos şi picioarele sus. Iar aceasta se face când socoteala cea dreaptă o vom arunca-o jos, iar poftele, mania, iuţimea şi dulceaţa  le vom pune împotriva părţii celei cuvântătoare. Pentru aceea mult este viforul, şi multă este tulburarea şi nesuferită furtuna, fiindcă toate se cuprind de întuneric.

De voieşti, să cercetăm întâi lucrarea urâtă şi de ruşine care se face aici, apoi pe pagubă.

Cum dar va fi aceasta nouă luminată şi foarte cunoscută?

Să aducem în mijloc un om care să se afle astfel, adică care să îndrăgească o curvă şi de pofta necuvioasă să se stăpânească, şi atuncea vom vedea râsul acesta. Că ce poate fi mai de ruşine şi de ocară decât cel ce stăruieştr la uşile caselor curvelor, i se dă palme de muiere curvă, plânge şi se tânguieşte şi îşi ruşinează slava sa?

Iar de voieşti să vezi şi paguba, socoteşte cheltuiala banilor, primejdiile pentru cele mai de pe urmă, războiul împotriva celorlalţi îndrăgitori ai ei, loviturile, rănile cele ce se aduc asupră dintru acest fel de ostăşiri.

Întru acest fel sunt şi cei cuprinşi de pofta banilor. Iar mai vârtos mai mari necuviinţe şi fapte de ruşine fac. Pentru că aceştia se îndeletnicesc la un trup, iar iubitorii de argint deopotrivă iscodesc avuţiile tuturor, şi ale săracilor şi ale bogaţilor, lucrurile ce nu sunt le poftesc – care lucru este mai mult semn al necuviinţei patimii. Că nu zic: Voiam să am numai bogăţia cutăruia şi a cutăruia, ci voiesc ei să fie şi munţii aur, şi casele şi toate cele ce se văd, şi trec la altă lume; aceasta întru nemărginire pătimesc şi nicăieri nu încetează de poftă.

Care cuvânt va arăta viforu acelora? Valurile? Negura? Şi unde sunt valuri şi vifor ca acesta, care dulceaţă poate fi? Nu este niciuna, ci turburare, durere şi nori întunecoşi, carii în loc de ploaie aduc multă scârbă, care aceasta obişnuieşte a se întâmpla şi la cei ce poftesc frumuseşe străină.

Pentru aceasta nicidecum nu poftesc mai în multă dulceaţă decât cei ce poftesc. La aceasta nimeni nu va grăi împotrivă.

Dar eu şi pe cel ce pofteşte, dar stăpâneşte pofta zic că mai mult se desfăteză  decât cel ce se îndulceşte adeseori de curvă. Că deşi mai grea este dovedirea, însă şi aşa de nevoie este a îndrăzni la cuvânt. Că mai grea se face nu pentru firea lucrului, ci pentru că nu sunt ascultători vrednici de filosofia aceasta.

Pentru că ce este mai duşce celui ce iubeşte – spune-mi – a se desfăima de ibovnică, sau a se cinsti şi a trece cu vederea? Arătat că aceasta. Deci pe care, spune-mi, va cinsti mai mult curva: pe cel ce îi slujeşte ei şi s-a robit de dânsa, sau pe cel ce s-a făcut mai presus de mrejele ei şi zboară mai înalt de lanţurile ei? Fiecăruia este arătat că pe aceste!

Şi către care va avea mai multă sârguinţă: către cel căzut, sau către cel ce încă nu a căzut? Negreşit, către cel ce încă nu a căzut!

Care va fi mai poftit: cel prins, sau cel ce încă nu s-a prins? Cel ce încă nu s-a prins! Cel ce încă nu s-a prins!

Iar de nu credeţi, din faptele voastre voi adduce dovedirea. Către care muiere va avea cineva mai multă dragoste: către ceea ce se pleacă  lui cu lesnire şi se dă lui, sau către ceea ce se leapădă de el şi îi face supărare? Arătat este că acesta! Că mai mare se aprinde pofta de aici. Deci şi la muiere însăşi  aceasta va fi! Şi pe acesta îl vor cinsti şi îl vor lăuda mai mult care le trece pe ele cu vederea.

Iar dacă aceasta este adevărată, şi aceea este de asemenea adevărată: că în mai mare dulceaţă este cel ce mai mult se cinsteşte şi se iubeşte. Deoarece şi un voievod pe o cetate care s-a luat odată o lasă, iar lângă ceea ce rezistă şi se împotriveşte stăruieşte cu toată osârdia. Şi vânătorul pe dobitocul vânat în întuneric închizându-l îl are – precum curva pe ibovnicul – iar după cel ce fuge aleargă.

Dar acela se îndulceşte de poftă – zice – iar acesta se îndulceşte.

Spune-mi: A nu se ruşina nici a robi poruncilor ei tiranice, nici ca-n rob a se purta de ea şi a se învârti, dându-i-se palme, cuipându-se, peste cap împingându-se, puţină dulceaţă socoteşti că este? Pentru că dacă acestea cu de-amănuntul le va cerceta cineva şi va putea să adune ocările lor, vinele iutimile cele dese, cele ce se fac din suflet, cele ce se fac din râzgâiere, uraciunile,  celelalte toate, care numai cei ce le pătimesc le ştiu, pe tot războiul îl va afla că are mai multe zăstimpuri decât viaţa cea ticăloasă a acestora.

Deci care dulceaţă, spune-mi? Cea din împreunare, cea vremelnică şi scurtă? Dar îndată pe aceasta o apucă război, valuri, turburare şi nebunie; aceeaşi iarăşi.

Acestea s-au zis de noi ca şi cum ar fi vorbit cineva cu nişte tineri desfrânaţi carii nu prea suferă să audă cuvintele cele pentru Împărăţia Cerurilor şi pentru gheena. Iar când şi pe acestea le vom aduce în mijloc, nici nu este cu putinţă a spune câtă este dulceaţa celor înfrânaţi cand plăzmuieşte întru sine cununile, darurile, convorbirea cu îngerii, lauda înaintea a toată lumea, îndrăzneala, acele nădejdi bune şi fără de moarte!

Dar împreunarea are oarecare dulceaţă. Că aceasta adeseori învârtesc ei. Iar cel înfrânat nu poate, fiindcă totdeauna se luptă cu sila firii. Dar împotrivă va afla cineva. Că sila aceasta şi turburarea mai mult este la cel ce curveşte, pentru că cutremur mult este în trup, şi decât toată marea ce se învăluieşte de valuri mai cumplit se află acesta, niciodată stand împotriva poftei, ci pururea rănindu-se de dânsa, precum cei ce se stăpânesc de dracul şi neîncetat de duhurile cele viclene se sfarmă. Iar cel înfrânat ca un biruitor viteaz neîncetat rănind-o pe ea dobândeşte dulceaţa cea prea bună, şi decât nenumărate ca acestea mai dulce, cu biruinţa aceasta şi cu ştiinţa gândului cea bună şi cu semnele de biruinţă  cele laminate împodobindu-se totdeauna. Iar dacă după împreunare se odihneşte puţin acela, nimic nu e aceasta, fiindcă iarăşi vine asupră viforul, iarăşi valuri. Iar cel ce filozofează nici început nu lasă să ia tulburarea aceasta, nici să se ridice marea, nici să strige fiara. Iar dacă oarecare silă suferă ţinând o pornire ca aceasta, dar şi acela neîncetat se răneşte împungându-se şi nesuferind strechea. Şi asemenea se face precum de ar fi oprit cu frâul un cal sâlbatic care se turbează şi se împotriveşte şi l-ar fi ţinut cu tot meşteşugul. Iar cel ce se apleacă, ca să fugă de osteneală, s-ar fi purtat pretutindeni trăgându-se pe el.

Acestea deşi mai luminat decât se cuvenea s-au grăit, nimeni să nu mă prihănească. Că nu voiesc să mă împodobesc cu cuvinte cinstite, ci să fac cinstiţi pe ascultători.

Pentru aceasta şi Proorocii nici un cuvânt ca de acest fel nu cruţă, vrând să taie desfrânarea Iudeilor, ci şi mai gol şi mai descoperit se ating de ei, decât noi acum întru cele ce am grăit. Că şi doctoral vrând să scoată  putrejune, nu socoteşte cum îşi va păzi mâinile curate, ci cum va izbăvi pe acela de putrejune.

Şi cel ce voieşte să facă înalt pe cel smerit, el mai întâi se smereşte.
Şi cel ce se sârguieşte să junghie pe cel ce îl vrăjmăşuieşte, şi pe sine se sângerează  împreună cu acela, şi aceasta  îl face pe el mai strălucit. De vreme ce şi pe vreun ostaş văzând cineva întorcându-se  de la război mânjit cu sânge şi cu creieri, nu îl urăşte, nici nu se întoarce de către dânsul pentru aceasta, ci mai ales şi se minunează. Aşa facem şi noi când vedem pe cineva că după ce a junghiat pofta se întoarce mânkit se sânge, mai mult  ne minunăm de el şi ne facem părtaşi cu el de luptă  şi de biruinţă şi către cei ce iubesc zicem: Arătaţi-ne nouă dulceaţa cea din poftă! Că cel înfrânat are dulceaţa de biruinţă, iar tu de nicăieri nu ai niciuna!

Iar dacă voi ziceţi pe cea din împreunare, dar aceea este mai luminată şi mai petrecătoare. Că tu ai din acea desfătare ceva puţin şi nici se vede, iar acela de la ştiinţă are veselia şi mai mare, şi totdeauna, şi mai dulce. Fiindcă nici nu poate aşa împreunarea cu femeia precum filosofia să păzească sufletul neturburat şi să-l înhaţe.

Că a avea ştiinţă a gândului bună, a se lăuda de toţi şi a aştepta nădejdi bune, decât toate este mai dulce la cel ce socoteşte firea dulceţii. După cum cele împotrivă decât toate sunt mai întristăcioase şi mai cu durere la cel ce ştie firea mâhnirii, ca de exemplu a se ocărî de toţi, a se pârî pe sine însuşi, a tremura şi a se teme de cele ce vor să fie şi cele de acum.

Ca să se facă mai luminată ceea ce zic, să punem cu cuvântul că unul având muiere, sparge căsătoria aproapelui şi se îndulceşte cu acest rău furtişag desfătându-se de cea îndrăgită. Apoi să punem împotriva acestuia iarăşi pe altul care se mulţumeşte cu muierea sa. Şi ca să se facă biruinţa mai multă şi mai luminată, acesta ce se desfătează numai cu a sa, să poftească şi pe aceea ce curveşte, dar să ţie pofta şi nici un rău să nu facă – măcar că lucrul acesta nu este curată înfrânare – dar ca mai mult să cunoşti câtă este dulceaţa faptei bune, pentru aceasta aşa am plăzmuit fapta aceasta.

Deci punându-i împreună pe ei, să-i întrebăm pe amândoi: a căruia viaţa este mai dulce? Şi-l vei auzi pe acela fălindu-se şi săltând pentru biruinţa cea împotriva poftei. Iar pe acesta – iar mai vârtos nici nu trebuie a aştepta ca să te înştiinţezi ceva de la dânsul. Pentru că îl vei vedea pe el măcar de va tăgădui de nenumărate ori, că se află mai ticălos decât cei legaţi în temniţă. Că de toţi se temeşi îi presupune: de muierea sa, de bărbatul preacurvei, de însăşi preacurva, de casnici, de prieteni, de părinţi şi de umbre şi de sine. Şi ce este mai cumplit decât toate: o are pe ştiinţa gândului strigând asupră-i, lătrând în toate zilele. Iar de va socoti şi Divanul lui Dumnezeu, nici să stea nu va putea. Dulceaţa este scurtă, iar durerea dintru aceasta pururea putrecătoare. Că şi seara şi noaptea şi în pustie şi în cetate – pretutindenea – urmează pârâşul, arătând sabie ascuţită şi muncile cele nesuferite, istovindu-l şi uscându-l cu frică.

Iar cel înfrânat acela de toate acestea este izbăvit şi este în slobozenie, fără de sfială vede pe muierea sa, pe copii, pe prieteni, şi cu ochi slobozi toate le vede.

Iar dacă cel ce pofteşte, dar se stăpâneşte, atâta dulceaţă va dobândi, cel ce nici nu pofteşte ci curat se înfrânează , decât care liman, decât care alinare nu va avea sufletul mai dulce şi mai bland? Pentru acesta pe cei ce preacurvesc puţini îi vei vedea, iar pe înfrânători mai mulţi. Iar dacă aceasta ar fi mai dulce, pe aceasta ar fi ales-o cei mai mulţi.

Şi să nu-mi zici pe frica legilor; pentru că nu aceasta îi ţine pe ei, ci mărimea necuviinţei, şi aceea: că mai multe sunt cele de mâhnire decât cele dulci, şi hotărârea ştiinţei gândului.
Şi cel preacurvar este întru acest fel.

Iar de voiţi, să aducem în mijloc şi pe răpitorul şi asupritorul şi să descoperim altă poftă iarăşi fără-de-lege! Fiindcă şi pe acesta îl vom vedea temându-se de aceleaşă, şi neputând să dobândească dulceaţa curată. Că şi pe cei ce i-a nedreptăţit punându-i în minte, şi pe cei ce le pare rău împreună cu ei, şi hotărârea cea de Obşte a tuturor pentru dânsul, nenumărate valuri are.
Şi nu numai aceasta este lucrul cel cumplit, ci nici de cea îndrăgită nu poate să se îndulcească. Pentru că astfel este năravul iubitorilor de argint: Nu au ca să se îndulcească, ci ca să nu se îndulcească!

Iar dacă ţi se pare ţie aceasta că este ghicitură, ascultă şi pe cea mai rea decât aceasta şi mai nedumerită. Că nu numai cu aceasta sunt ei lipsiţi  de dulceaţa avuţiilor pentru că nu îndrăznesc în definitive să le întrebuinţeze pee le, precum voiesc – ci şi cu aceea, că niciodată nu se satură de ele, ci sunt în sete totdeauna, decât care ace poate fi mai cumplit.
Dar dreptul nu este astfel, ci şi de tremurat şi de urâciune şi de frică şi de această nevindecată sete este izbăvit.

Şi precum pe acela toţi îl blestemă, tot astfel acestuia toţi îi roagă cele bune.
Şi precum acela nici un prieten nu are, aşa acesta nici un vrăjmaş.
Ca dar, acestea astfel fiind mărturisite, sau decât răutatea poate fi mai urât, sau decât fapta bunp mai dulce? Iar mai vârtos, măcar nenumărate de vom zice, nimeni nici pe mâhnirea aceea, nici pe dulceaţa acesteia nu va putea să o arate cu cuvântul, până când ne vom îndulci de ea. Că atuncea vom căuta răutatea şi decât fierea mai amară, când vom gusta din mierea faptei bune. Fiindcă este ea şi acum greţoasă şi însărcinătoare şi îngreuietoare, – acestea nu o tăgăduiesc nici cei ce îi slujesc ei – iar cand ne vom depărta de dânsa, atuncea mai cu deadinsul simţim poruncile ei cele amare.

Iar dacă cei mulţi aleargă la dânsa, nu este nici un lucru de mirare. De vreme ce şi copiii de multe ori pe cele mai puţin dulci alegându-le, pe cele ce îi veselesc mai mult la defaimă. Şi cei bolnavi pentru un har mic şi care ţine la puţină vreme au pierdut veselia carea petrece totdeauna şi este mai cu întărire. Iar acest lucru este al nebuniei şi al neputinţei celor ce poftesc, nu al firii lucrurilor. Că cel ce vieţuieşte cu dulceaţă este cel împodobit cu fapte bune, care este cu adevărat bogat şi slobod. Iar dacă cineva pe celelalte va lăsa să le aibă fapta bună şi anume: slobozenia – nesfiala, izbăvirea de griji, a nu se teme de nimeni, a nu presupune pe nimeni, – iar dulceaţa nu va lăsa să o aibă, şi a râde îmi vine aici foarte tare.

Dar cine va putea – zice – când va vedea muiere frumoasă să n-o laude pe ea? Deci dacă nu este a voinţei noastra a ne minuna de unele ca acestea, nu este dar în stăpânirea noastră pofta.
Taci, omule! Pentru ce le amesteci toate împreună, pretutindeni înconjurând dar nevrând a vedea rădăcina răului? Că pe mulţi văd că se minunează şi laudă, darn u poftesc.
Dar cum este cu putinţă ca cei ce se minunează, să nu poftească?

Nu te turbura, fiindcă aceasta vin să v-o spun, dar aşteaptă. Şi vei auzi pe Moisi minunându-se de fiul lui Iacov şi zicând: “Şi era Iosif frumos la chip şi foarte fla faţă”. Deci oare poftea cel ce grăia acestea? Nicidecum! Fiindcă nici nu-l vedea pe cel ce îl lăuda. Dar şi către frumuseţi auzite pătimim oarece ca de acest fel, nu numai către cele văzute. Dar ca să nut e prigoneşti cu noi dintru acestea, oare David nu era foarte frumos şi rumen cu frumuseţe a ochilor? – carea frumuseţe a ochilor este cea mai mult silitoare parte a frumuseţii – deci oare s-a biruit cineva spre pofta lui? Nicidecum! Deci nu se naşte împreună cu mirarea şi pofta. Deoarece mulţi au avut şi maici care foarte înfloreau cu frumuseţea trupului. Dar ce? S-au biruit copiii spre pofta lor – să nu fie! – ci se minunează de ceea ce se vede, darn u cad în pofta rea.

Dar iarăşi: A firii este isprava.
A cărei firi – spune-mi?
Pentru că sunt maici, zice.

Apoi n-auzi că Perşii nimeni silindu-i se împreună cu maicile lor, şi nu unul nici doi, ci neam întreg. Şi fără de acestea şi de acolo este arătat că boala aceasta nu este a frumuseţii  trupului, nici este simplu a podoabei – ci a sufletului celui trândav şi amăgit. Că mulţi de multe ori nenumărate frumoase muieri trecând, s-au dat pe dânşii la cele mai urâte. Deci de unde este arătat că pofta nu este de la frumuseţe. Că de+ar fi fost astfel, cei ce au căzut în poftă, de acelea mai vârtos s-ar fir obit decât acestea.

Aşadar, care este pricina? Fiindcă dacă pofta nu este de la frumuseţe, de unde are începutul şi rădăcina? Oare de la drac viclean? Are cu adevărat şi de acolo. Dar nu este aceasta ceea ce se caută, ci de nu suntem şi noi pricinuitori. Pentru că vrăjmăşia nu numai a acelora este, ci împreună cu aceia şi de la noi întâi. Că de nicăieri din altă parte nu se naşte această boală rea, precum din obicei, şi din măgulirea vorbelor, şi din petrecerea deşartă, şi din nelucrare şi dintru a nu avea nimic a lucra.

Pentru că mare este cu adevărat, mare este puterea obiceiului şi atâta de mare, cât se mută în sila firii. Iar dacă al obiceiului lucru este a o naşte pe ea, adevărat este că şi a o stinge. Fiindcă mulţi poftind, aşa au încetat de a pofti, de vreme ce feţele pe care pofteau nu se vedeau. Acest lucru la puţină vreme se pare că este amar, şi foarte greţos, dar cu vreme se face dulce, şi nici de vom voi de aici înainte nu este cu putinţă a o mai întoarce patima?

Ce dar, când fără de obicei din vederea cea dintâi mă voi robi?

Şi aci pricina este nelucrarea trupului, sau hrana, sau că nu porţi grija de datoriile cele cuviincioase, nici nu petreci în lucruri de nevoie. Căci ca un rătăcit înconjurând unul ca acesta, în tot răul cade. Şi ca pe un copil rătăcit cel ce voieşte robeşte pe un suflet ca acesta. Că de vreme de obicei este al lui să lucreze, când vei înceta lucrarea lui cea întru cele bune, fiindcă nu poate să stea fără de lucru, este silit să nască altele. Precum pământul când nu se seamănă nici nu se sădeşte, răsare simplu iarbă, tot astfel şi sufletul, când nu are să lucreze ceva din cele de nevoie, negreşit poftind de a lucra, se dă pe sine la lucruri rele. Şi precum ochiul nu încetează de a vedea, şi pentru aceasta va vedea rele, când lucruri bune nu vor fi înaintea lui. În felul acesta şi gândul se va depărta pe sine de la cele de nevoie, se învârteşte de-aici la cele nefolositoare. Căci cum pe cea dintâi bântuială poate să o împingă îndeletnicirea şi grija, de la multe locuri este arătat.

Deci când vei vedea muiere frumoasă şi vei pătimi ceva către dânsa, nu mai căuta la ea, şi te-ai izbăvit.

Şi cum voi putea să nu mai caut la ea – zice – trăgându-mă de poftă?

La altele dă-te pe tine care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărări, la ajutorinţele celor ce se nedreptăţesc, la Rugăciuni, la cugetarea şi grija cea pentru cele ce vor să fie, cu unele ca acestea leagă sufletul. Aşa nu numai proaspătă vei îndrepta, ci şi pe cea întărită şi veche de mulţi ani o vei lepăda cu lesnire. Că dacă ocara – precum e vorba de obşte – pleacă pe cel ce pofteşte să înceteze pofta, cum nu mult mai vârtos aceste Duhovniceşti descântece vor birui şi vom petrece împreună cu cele ce ne săgeată cu acest fel de săgeţi şi vom grăi, şi vom auzi cele de la dânsele hrănim astfel boala. Aşadar, cum voieşti să se stingă focul, în toate zilele aprinzând flacăra?

Şi aceasta pentru obicei s-au zis de noi către cei tineri, deoarece către bărbaţi şi către cei care ştiu să filozofeze, mai mare decât toate este frica lui Dumnezeu, aducerea aminte de gheena, pofta Împărăţiei Cerurilor. Pentru că de ajuns sunt acestea a stinge focul.

Iar împreună cu acestea, socoteşte şi că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sânge şi zeamă de hrană putredă.

Dar luminoasă este floarea feţei, zice.

Dar nimic nu este mai luminos decât florile cele din pământ, ci şi acestea putrezesc şi se vestejesc. Nu dar nici aici nu lua aminte la floare, ci mai înăuntru pătrunde cu mintea şi acea piele frumoasă radicand-o cu mintea, iscodeşte cele ce sunt sub dânsa. De vreme ce şi trupul celor idropicoşi  străluceşte lumina, şi nimic urât nu are faţa cea pe deasupra, însă de gândirea zemei celeia ce se află înăuntru împingându-ne, nu putem să sărutăm pe unii ca aceştia.

Dar fraged este ochiul şi întorcător, sprinceana este întinsă bine, perii genelor negri şi lumina ochiului blândă şi ochiul lin. Însă vezi că şi acesta nimic alt nu este fără numai nervi, vine, pieliţă şi artere.

Nu alergaţi aşadar la noroi.

Căci cum că noroi este trupul curvei, pe nimeni altul nu întreb, ci pe tine cel ce te tăvăleşti în noroi. Oare nu te ruşinezi de tine? Oare nu te socoteşti după păcat că eşti necurat? Pentru aceasta – rogu-vă – fugiţi de curvie şi de muma ei, de beţie.

Ce sameni unde nu este cu putinţă a secera, iar mai ales şi de vei secera, multă ruşine îţi adduce ţie rodul? Că de se va naşte copil şi pe tine te-a ruşinat. Şi el s-a nedreptăţit făcându-se pentru tine copil din curvie şi de neam rău. Şi măcar nenumăraţi bani de îi vei lăsa lui, necinstit este în casă, necinstit în cetate, necinstit în divan şi cel ce din curvă, şi cel ce din slujnică este născut. Necinstit eşti şi tu iarăşi, şi când trăieşti şi după mparte. Pentru că deşi tu te vei duce de aici, rămân pomenirile lucrării urâte şi de ruşine! Pentru ce dar ruşinezi toate?

Pentru ce sameni unde brazda se sărguieşte să strice rodul? Unde sunt multe pricinile sterpiciunii? Unde mai înainte de naştere moarte? Că şi pe curvă nu o laşi să rămână numai curvă, ci o faci şi ucigătoare de oameni.

Văzut-ai din beţie curvie, din curvie preacurvie, din preacurvie ucidere?
Iar mai ales şi decât ucidere ceva mai rău. Că nici am cum să numesc lucrul acesta, fiindcă nu îl omoară născut, ci şi de a se naşte opreşte. Pentru ce dar şi Darul lui Dumnezeu îl ocărăşti, şi cu Legile Lui te lupţi; şi după lucrul cel ce este bluestem, după acestea ca după Blagoslovenie alergi; şi pe jitniţa naşterii, jitniţă de junghiere o faci, şi pe muierea ceea ce s-a dat spre facerea de copii, spre ucidere o găteşti? Căci ca să fie ea totdeauna lesnicioasă spre întrebuinţarea ibovnicilor şi drăgăstoasă, şi să tragă mai mult argint, nu se leapădă nici acestea a face, mare foc grămădind dintru aceasta pentru capul tău. Fiindcă deşi a ei este această faptă rea, dar a ta se face vina. De aici şi închinări de idoli. Pentru că multe ca să fie iubite meşteşugesc descântece şi vrăji, farmece de dragoste şi altele nenumărate. Însă după atâta lucrare de ocară şi de ruşine, după ucidere, după închinări de idoli, multora se pare lucrul acesta că este fără nici o dare de seamă, multora şi carii au muieri. Unde şi mai mare este grămada răutăţilor. Că otrăvi de-aici se pornesc nu asupra pântecelui întru carele s-a făcut curvia, ci asupra muierii celei ce s-a nedreptăţit şi nenumărate vrăjmăşii şi chemări de draci, şi farmece şi războaie în toate zilele şi neîmpăcate sfezi şi neîncetate gâlcevi. Pentru aceea şi Pavel după ce a zis: “Nu la curvii şi la necurăţenii” a adaus: “nu la sfadă şi la râvnire” ştiind pe războaiele cele de aici, pe răsturnările caselor, pe nedreptăţile copiilor celor de bun neam, pe răutăţile cele nenumărate. Deci ca să scăpăm de acestea toate, să ne îmbrăcăm întru Hristos şi împreună cu El să fim totdeauna, pentru că aceasta este a ne îmbrăca, a nu rămânea: niciodată de Dânsul, a se arăta El despre toate părţile întru noi prin Sfinţenia noastră, prin blândeţe.

Şi nici pe păcatele cele ce se socotesc mici, fără de luare aminte să le trecem, ci în toate zilele să ne facem noi înşine nouă socoteală şi pentru cuvinte şi pentru căutări; şi să ne pedepsim pe noi înşine, ca să scăpăm de munca cea de acolo. Că pentru aceasta şi Pavel zice: “Că de ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit”. Drept aceea dacă pe noi singuri ne vom osândi aici pentru cele ce greşim în fiecare zi, împuţinăm asprimea Judecăţii celei de acolo. Iar dacă ne vom trândăvi, “judecându-ne de la Domnul – zice – ne certăm”. Deci apucând mai înainte să ne osândim pe noi înşine cu multă bună cunoştinţă, şi nimeni ştiind să şedem în tribunalul gândului nostru, şi astfel să cercăm gândurile noastra şi să aducem judecată dreaptă, ca temându-se mintea de frica ceea ce îi zace asupră să nu mai sufere să se târască, ci să înfrângă pornirea şi pe Ochiul cel neadormit văzându-l mai înainte, să închidă diavolului intrarea.

Căci cum din trândăvie toate le suferim, însăşi ispitirea lucrurilor strigă. Că precum de vom voi puţin să ne deşteptăm toate vrăjmăşiile aceluia ca praful le vom scutura, – tot astfel dacă cândva ne vom împiedica, nu din sila aceluia suferim aceasta, ci din trândăvirea noastră. Căci nici nun e biruieşte el pe noi cu sila şi de nevoie, ci numai cu amăgire. Iar a nun e amăgi, de vom voi puţin să ne deşteptăm şi să ne trezvim, noi suntem stăpâni. Nu pentru că noi singuri avem atâta putere, ci pentru că atuncea ne învrednicim şi de ajutorul cel de Sus. Căci când vom arăta cele de la noi, urmează negreşit şi cele de la Stăpânul. Să ne trezvim aşadar – rogu-vă – şi ştiind meşteşugirile vicleanului totdeauna să priveghem, şi pe Dumnezeu să-l rugăm ca să ne ajute nouă în lupta împotriva aceluia. Pentru că astfel şi noi nebiruiţi ne vom face, şi de meşteşugurile aceluia vom scăpa şi de ajutorul del de la Dumnezeu ne vom învrednici şi bunătăţile cele veşnice vom dobândi. Pe care fie ca să le dobândim noi toţi, cu Darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostrum Iisus Hristos, cu Carele împreună Tatălui şi Sfântului Duh – Slava, Stăpânirea, Cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s