Sfinţii Rictrude şi Adalbald

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001


12 Mai
Franţa şi Belgia, sec. VII

 

Rictrude (sau Rictrudis) s-a născut în Gasconia, ţinut aflat azi în sud-vestul Franţei. Părinţii ei erau creştini evlavioşi din pătura aristocratică, pe nume Ernold şi Lichia. Una din Vieţile sale, scrisă în anul 907 de călugărul Hucbald, ne dă o scriere a ei: „Blândă şi smerită în purtare, purtând pe frunte nevinovăţia sufletului ei ca o pecete, plină de milostivire şi grijă pentru ceilalţi, tânăra Rictrude crescu plăcută Domnului, şi în zorii vieţii ei strălucea ca o stea curată a dreptăţii şi sfielii.”

Şi Adalbald era dintr-o familie nobilă, dar din regiunea învecinată a francilor. Bunica sa fusese Sfânta Ghertrude din Halmaghe (6 decembrie). Era descris ca un „nobil creştin ideal”. Pentru bunătatea lui, era bine plăcut între curtenii de la curtea regilor Dagobert I şi Clovis al II-lea din Franţa.

Odată, pe când călătorea prin Gasconia trimis de regele Dagobert, Adalbald s- împrietenit cu Ernold, care l-a dus la el acasă. Când Adalbald a văzut-o pe Rictrude, fiica lui Ernold, s-a îndrăgostit de ea şi curând s-au căsătorit, cu încuvinţarea părinţilor ei.

Adalbald şi Rictrude au făcut nuntă mare, dar unele din rudele ei nu prea se bucurau de căsătorie. Îi găseau cusururi lui Adalbald şi preziceau că această căsătorie va fi o nenorocire. În ciuda dezaprobării rudelor ei şi a prezicerilor lor înspăimântătoare, căsnicia lor a fost una fericită. Familia şi-a făcut casă în Flandra (regiune din Belgia de azi), în ţinutul Ostevant, unde Adalbald avea moşii întinse.

Adalbald şi Rictrude erau amândoi foarte credincioşi şi încă de la începutul căsniciei lor au început să se dăruiasca facerilor de bine, cercetând pe bolnavi, ajutând pe săraci, hrănind pe cei înfometaţi şi slujind celor întemniţaţi, pe care încercau să-i întoarcă la credinţă. Vechiul cronicar zice:

Ei ajutau pe săraci, uşurându-le truda şi osteneala, fiind gata întotdeauna a sătura pe flămânzi şi însetaţi, a găsi haine celor goi şi a da adăpost călătorilor. Puteai să–i vezi uneori pe Rictrudis şi pe bărbatul ei ieşind împresuraţi de copilaşii lor, ce se jucau prin preajmă cu nevinovatele lor jocuri, şi astfel, împreună cu copiii lor, Rictrude şi Adalbald intrau în casele bolvanilor şi nevoiaşilor spre a le da mângăiere şi ajutor. Mâinile lor erau gata să înfăşoare în giulgiu pe cei morţi şi adeseori cuvintele lor au adus pocăinţă şi pace inimilor împovărate de omor ori rănite de ură.

Această pereche sfântă avea patru copii, care au ajuns cu toţii a fi recunoscuţi ca sfinţi: un fiu, Sfântul Mavrontie (5 Mai); şi trei fiice: Fericita Clotsendis (30 Iunie), Sfânta Eusebia (16 Martie) şi Fericita Adalsendis (24 Decembrie).

În anul 650, în al şaisprezecelea an de căsatorie, Adalbald călătorea cu treburi prin Gasconia, când a fost ucis de unele din rubedeniile răzbunătoare ale soţiei sale. Rictrude a fost cuprinsă de mâhnire, dar a izbutit să dobândească trupul lui şi i-a făcut o înmormântare cu cinste într-o mânăstire din Elnon, Franţa. Mai târziu, capul lui a fost dus la o biserică din Douai, unde se află un măreţ paraclis afierosit lui, împreună cu evlavioasa lui soţie şi cu copiii lor. După moartea soţului ei, „Rictrude s-a intors către singurul izvor de mângăiere şi a hotărât a-şi afierosi restul zilelor slujirii necontenite a lui Dumnezeu. Dar, cu chibzuinţa cea adevărată a evlaviei neiubitoare de sine, a amânat luarea vălului monahal până ce fiul ei Mavrontie a ajuns destul de vârstnic spre a fi primit la curtea regelui. După ce l-a scos la liman şi s-a încredinţat că trăia cu dreptate, curăţie şi smerenie, iubit de toţi, legăturile care o legau de lume s-au rupt de la sine, iar ea se pregătea a se retrage la Marchiennes (o mânăstire întemeiată de ea), când a fost uimită şi îndurerată de o veste de la rege, care-i cerea să se mărite cu unul din nobilii săi”.

Atunci Rictrude a cerut sfatul Sfântului Amandie (6 Februarie), apostolul Flandrei. El a primit să vorbească pentru ea regelui Clovis al II-lea. Apoi ea a dat un mare ospăţ în castelul ei pentru Clovis şi însoţitorii lui. ”În timpul ospăţului Rictrude s-a sculat de la locul ei şi, plecându-şi genunchiul înaintea regelui, i-a cerut îngăduinţa să-şi implinească datoria şi dorinţa sa”. Clovis a crezut că se gândea că vrea să ţină cuvântul obişnuit întru sănătatea lui la încheierea mesei, deci a încuviinţat. „Sire, grăi Rictrudis, scoţând pe neaşteptate un văl negru şi aruncându-şi-l pe cap, către aceasta ma cheamă datoria şi pornirea mea”.

La aceasta, regele Clovis a ieşit iute de la ospăţ plin de mânie. Dar sfântul Amandie, care era de faţă, „s-a grăbit să-l urmeze şi a stăruit pentru sfântă aşa de bine, încât Clovis şi-a dat încuviinţarea, nemaipunând nici o oprelişte retragerii ei la mânăstire”.

Fiica cea mare a Rictrudei, Sfânta Eusebia, apucase mai înainte pe calea monahală, sub povăţuirea bunicii lui Adalbald, Sfânta Ghertrude din Halmaghe. Deci Rictrude a intrat la mânăstirea dublă, de femei şi de bărbaţi, de la Marchiennes, ctitorită de ea mai demult, luându-şi cu ea celalte două fiice, Adalsendis şi Clotsindis, care erau încă mici. La puţină vreme, Adalsendis s-a imbolnăvit rău şi a murit în ziua de Crăciun. „Timp de trei zile mama şi-a oprit lacrimile. Dar la Praznicul Celor 14000 de Prunci ucişi de Irod (29 Decembrie), când a auzit citirea Evangheliei unde se reaminteşte proorocia ce spune despre Rahila, care îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângăie, lacrimile ei au izbucnit şi sughiţurile de plâns i-au zguduit trupul. Cand slujba s-a încheiat şi maicile se duceau la trapeză, Rictrudis s-a întors spre ele plângând şi a spus: „Mergeţi, iubite surori, fără mine, că iată azi în sfârşit pot să fiu ca Rahila”.

După o vreme, Rictrudis a aflat că fiul ei Mavrontie dorea să părăsească strălucirea curţii francilor şi să se călugărească. La inceput s-a tulburat, temându-se că regele se va mânia dacă fiul ei părăseşte curtea. Îşi făcea griji şi pentru faptul că poate fiul ei nu avea cu adevărat chemare către călugărie. Dar având prilejul să se sfătuiască cu Sfântul Amandie, care fusese în legătură cu Mavrontie, acesta a liniştit-o. Apoi Mavrontie însuşi a venit la mânăstirea maicii sale şi a încredinţat-o de sinceritatea voinţei lui. Acolo, în biserica mânăstirii, fiind de faţă şi mama sa, s-a dezbrăcat de platoşă şi a fost tuns monah de către însuşi Sfântul Amandie.

Sfânta Rictrude şi-a trăit restul vieţii in mânăstirea de la Marchiennes, ajungând până la urmă stareţă. A murit cu pace la vârsta de şaptezeci şi şase de ani, fiind urmată în stăreţie de fiica ei, Sfânta Clotsindis.

Sfânta Rictrude e cinstită de Biserică în această zi, iar Sfântul Adalbald la 2 februarie.

Acest articol a fost publicat în Sfinţi căsătoriţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s