Legământul Conjugal

din „Darul sacru al vietii”, John Brek

Editura Patmos – Cluj Napoca, 2001

Care este de fapt învăţătura ortodoxă privind sexualitatea umană şi responsabilităţile ei inerente? Pentru a răspunde acestei întrebări, ne vom concentra asupra învăţăturii biblice şi patristice, întrucât cele două constituie elementele complementare ce formează Sfânta Tradiţie .

Studiile recente privind sexualitatea se referă fie la căsătoria creştină şi caracterul ei sacramental, fie la problema sensibilă a sexelor şi implicaţiile ei pentru clerul Bisericii(sacerdoţiul creştin). Deşi nevoia unui studiu ortodox amplu asupra sexualităţii este imperioasă, scopul nostru aici este cu totul altul şi mult mai modest. Vom încerca, în primul rând, să demonstrăm rolul esenţial al sexualităţii în viaţa umană şi în relaţiile între oameni, şi vom formula apoi câteva concluzii privind unele practici sexuale concrete, atât în cadrul, cât şi în afara căsătoriei.

Discuţiile privind sexualitatea se concentrează, de regulă, asupra relaţiei dintre funcţiile ei procreative şi „unitive”. Care este scopul prim al sexualităţii: naşterea de copii, sau întărirea legăturii conjugale printr o împărtăşire reciprocă, incluzând plăcerea experienţei sexuale? Problema nu este una nouă. Voi încerca să o abordez din punctul de vedere al responsabilităţii ce derivă din legământul conjugal, acesta fiind singurul mod în care putem înţelege rolul procreerii şi al plăcerii sexuale în cadrul unei relaţii.

Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Israel implică o responsabilitate şi un angajament reciproc. El le dă primilor oameni misiunea: „Creşteţi şi vă înmultiţi şi umpleţi faţa pământului şi îl supuneţi”, oferindu le astfel dominaţia asupra creaţiei lui Dumnezeu Însuşi. Aşa cum citim şi în Psalmul 8, acest mandat implică atât binecuvântare, cât şi responsabilitate, elementele componente ale „Legământului”. De a lungul istoriei lui Israel, Dumnezeu a încheiat numeroase legământuri: cu Noe, Avraam, Moise şi David, fiecare implicând angajamentul Său necondiţionat de a împlini o promisiune sau o obligaţie cu valoare eternă. Lui Noe, şi prin el întregii creaţii, Dumnezeu îi promite ca nu va mai pierde pământul niciodată (Gen. 9, 1 17). Îi promite apoi lui Avraam că îi va dărui lui şi urmaşilor săi pământul Canaan (Gen. 15), pecetluind promisiunea cu porunca circumciziunii prin care Israel îşi afirmă propriul angajament în relaţia legământului. Moise este receptorul legământului făcut de Dumnezeu cu poporul Său pe Sinai, care trebuie păstrat printr un comportament etic adecvat şi prin ceremonii cultice. Prin profetul Natan, Domnul afirmă în privinţa lui David: II Sam. 7, 13 14.

Dumnezeu promite astfel că din seminţia lui David se va naşte Împăratul Mântuitor al poporului ales. Circumstanţele tragice ce l înconjoară pe profetul Osea privind mariajul său cu desfrânata Gomar, trasează imaginea fidelităţii divine faţă de fiecare legământ şi pe aceea a trădării lui Israel. În fine, Biserica, adevăratul Israel al lui Dumnezeu (Gal. 6, 16), care uneşte pe iudei şi păgâni în unicul Trup al lui Hristos, este moştenirea unui nou legământ, nu în literă, ci în spirit (II Cor. 3, 6). Acesta este noul legământ sau „noul testament” în sângele lui Hristos, care se varsă pentru viaţa lumii. În fiecare din aceste cazuri, cele două părţi implicate se angajează la o fidelitate necondiţionată faţă de împlinirea unei promisiuni de durată eternă.

Am văzut deci cum Legământul încheiat de Dumnezeu cu Israel şi cu Biserica implică fiecare parte într o responsabilitate şi un angajament reciproc. Dacă Israel „se desfrânează” şi comite adulter prin întoarcerea la idoli sau la „alţi dumnezei”, legământul poate fi restabilit prin pocăinţa poporului şi iertarea divină. La fel se întâmplă cu membrii Trupului lui Hristos care, uitând de Capul acestuia, se abandonează păcatului. Alegerea implică un angajament etern divin şi uman, în care Dumnezeu rămâne mereu credincios. Dacă noi putem încălca acest angajament prin păcat, astfel încât legătura legământului poate fi ruptă, totuşi, Dumnezeu nu vrea ca această stare să rămână pentru veşnicie.

În cadrul Bisericii, expresia cea mai clară şi deplină a acestui angajament o constituie taina căsătoriei. (Este, desigur, implicit în alte taine; în special la Botez şi Hirotonie). Scopul căsătoriei este de a asigura, între două persoane, o legătură bazată pe responsabilitate şi fidelitate, care reprezintă şi reactualizează legătura veşnică stabilită de Dumnezeu cu poporul Său ales. Din acestă perspectivă Apostolul afirmă că mariajul este o „mare taină” care este strâns legată de Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21 23, epistola ce se citeşte la cununia ortodoxă). Această legătură a legământului prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră este în esenţă o legătură nupţială. Si invers, relaţia nupţială îşi atinge scopul şi se împlineşte numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al legământului.

Expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în cadrul legământului conjugal. Ortodoxia afirmă că singurul loc în care „sexualitatea genitală” poate fi adecvată la un sfârşit bun, potrivit, este contextul unei uniri conjugale binecuvântate, monogame şi heterosexuale. Fiecare adjectiv este important. „Monogamă” pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Său faţă de poporul Său este total şi fără compromisuri; de aceea, mariajul implică angajamentul exclusiv şi total a două persoane, una faţă de cealaltă, ca reflecţie a unicităţii şi fidelităţii angajamentului lui Hristos faţă de Biserică. „Heterosexuală”, întrucât „Dumnezeu i a făcut bărbat şi femeie”, cu scopul de a procrea: continuarea creaţiei prin unirea a două vieţi într o îmbrăţişare plină de dragoste, care, în cuvintele ceremoniei căsătoriei, va produce fructul trupurilor lor, copii frumoşi. „Binecuvântată”, deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul şi femeia cu capacitatea şi chemarea de „a naşte şi a se înmulţi”( Gen. 1, 28) şi numai El, prin binecuvântarea Sa, poate crea viaţa în uter. Şi în fine, „Conjugală”, pentru că unirea la care Dumnezeu îi cheamă pe bărbat şi pe femeie, reprezintă o „nouă creaţie”, făcând din doi „un singur trup”, născând copii, împlinindu se în dragoste şi lucrând împreună la mântuirea lor.

Dinamica transfiguratoare şi creativă inerentă unei asemenea uniri conjugale este descrisă elocvent de Sfântul Andrei Criteanul în canonul său de penitenţă: „Căsătoria trebuie cinstită de toţi, iar bărbatul şi femeia trebuie să fie fideli unul altuia, pentru că Hristos i a binecuvântat prin prezenţa Sa la nunta din Cana. Acolo El a mâncat şi a schimbat apa în vin, făcând aceasta, prima dintre minunile Sale, pentru ca tu, sufletul meu, să te poţi de asemenea schimba” (Imnul 9).

Pentru ca sufletul să se schimbe din apă în vin, pentru ca persoana umană să devină ceea ce a fost destinată să fie – după chipul şi asemănarea divină  , trebuie păstrată în relaţia cu Hristos aceeaşi fidelitate pe care Hristos o face necesară într un bărbat şi o femeie prin binecuvântarea Sa. Încă o dată, unirea nupţială este imaginea unirii între Hristos şi suflet, între Hristos şi Biserică. De aceea, unirea nupţială, cu implicaţia ei sexuală, îşi găseşte împlinirea în comunitatea eclesială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu prin procreere, reflectând iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Biserică şi prin aceasta pentru lume, şi fiind un martor al iubirii între soţi, care poate să i ducă la viaţa veşnică2.

Totuşi, iubirea aceasta, exprimată în experienţa conjugală, este în forma ei cea mai pură, transcendentă dincolo de sine. Scopul ei ultim vizează transcenderea experienţei carnale şi concentrarea în întregime asupra lui Dumnezeu. Dragostea erotică îşi are propriul telos, sfârşitul şi împlinirea, în autenticul eros. Este o iubire nu mai puţin pasională, nu mai puţin care se neagă pe sine şi care trece de sine, decât iubirea conjugală umană în forma ei cea mai pură. Este o iubire ce răspunde iubirii lui Dumnezeu (cf. I In. 4, 10), mişcarea cea mai adâncă a sufletului, pe care nu o putem produce sau susţine. Ea este iniţiată şi susţinută de iubirea pasională a lui Dumnezeu, acţionând în sufletul omenesc sau în întreaga persoană umană. „Dumnezeu este iubire”, afirmă Apostolul. Părinţii Bisericii au înţeles aceasta cu referire la ontologie: la fiinţa sau natura lui Dumnezeu. Din adâncimile acestei iubiri nesfârşite, Dumnezeu se întinde să îmbrăţişeze creaţia Sa umană căzută, pentru a o ridica şi elibera din puterile păcatului, morţii şi stricăciunii. El umple sufletul cu iubirea Sa izbăvitoare, dăruindu i posibilitatea de a iubi ca răspuns. Iubirea Sa „erotică”, dorinţa Sa profundă de a fi veşnic unit cu creaturile Sale umane, determină în suflet un răspuns „erotic”, un dor intens de Dumnezeu pe care lacrimule îl exprimă mai bine decât cuvintele. Incluzând întreaga semantică a cuvântului agapę (iubire dezinteresată, jertfelnică), erôs este iubirea unitivă ce duce sufletul în comuniunea eternă cu Dumnezeu. Ea începe cu pasiunea dorinţei sau dorul fervent şi sfârşeşte în bucuria binecuvântată a nepătimirii (dispassion apatheîa). În această stare, sufletul se trezeşte în întregime înconjurat şi consumat de obiectul dorului său cel mai adânc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: „Sufletul atinge perfecţiunea când puterile pasiunii sale sunt îndreptate în întregime spre Dumnezeu”.

Despre raritatea acestei iubiri a vorbit mai ales literatura ascetică, destinată în primul rând vieţii monahale. Dar această iubire poate fi cunoscută la fel de bine în cadrul cuplurilor căsătorite. Observaţia Sfântului Pavel că bărbatul însurat „se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 33) este desigur adevărată. Aceste preocupări n ar trebui însă să excludă căutarea erôs ului autentic, aşa cum n ar trebui să excludă rugăciunea sau actele de caritate. Dumnezeu oferă fiecăruia – celibatar sau căsătorit – posibilitatea exercitării a ceea ce numim aspectul apetitiv al sufletului (to epithymitikon), astfel încât să transforme pasiunea în nepătimire, eroticul în erôs.

Se afirmă adesea că monahul îşi canalizează iubirea sa pătimaşă direct spre Dumnezeu, în timp ce o persoană căsătorită îşi exprimă iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea pentru partener. Această afirmaţie ne poate duce la concluzii greşite. Iubirea pătimaşă a persoanei căsătorite, nu mai puţin decât iubirea nepătimaşă a monahului (pentru sine, pentru ceilalţi, pentru întreaga creaţie), este fidelă scopului ei ultim, şi nu idolatră, atunci când este îndreptată prin creaturi spre Creator. În măsura în care capătul şi împlinirea ei este Dumnezeu Însuşi, iubirea conjugală, împreună cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a se autodepăşi, de a tansforma pofta trupească în eros autentic. Dacă reuşeşte acest lucru  păstrând în acelaşi timp intimitatea şi bucuria relaţiilor sexuale conjugale – unirea conjugală devine chipul lui Hristos şi a Bisericii. Prin urmare, iubirea conjugală are un profund caracter eclesial care face din casa creştinului ceea ce Sfântul Ioan Hrisostom numea „o mică biserică”.

Sfântul Maxim descrie această transformare într un pasaj celebru: „Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască. Căci prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină. Acela, strângând la sine partea pătimitoare a sa, s a întors spre iubirea dumnezeiască neâncetată, neuitându se cu totul de la cele pământeşti spre cele dumnezeieşti” (Filocalia, vol. II, Capete despre dragoste, suta a doua, nr. 48). Ştim că Sfântul Maxim, urmând pe Sfântul Grigorie de Nyssa, respinge ideia că dorinţa sexuală aparţine naturii umane . El sugerează că toate expresiile sexualităţii umane vor fi respinse sau cel puţin depăşite dacă sufletul va atinge perfecţiunea. Deşi afirmă că dorinţa senzuală trebuie „potolită”, el se referă mai degrabă la dezbrăcarea ei de tot ce e trupesc şi transformarea ei într un „dor noetic pentru binecuvântările cereşti”. Aşa cum desprindem din pasajul de mai sus, dorinţa trebuie „complet transformată în iubire divină”. Aceasta este o temă frecventă în scrierile ascetice. Când Sfântul Maxim se gândeşte la căsătorie, el se referă în primul rând la „mariajul sufletului cu Logosul”, care este singura sursă a plăcerii adevărate şi veşnice.
El spune chiar că „nu ni se cere să trăim feciorelnic ori să ne abţinem de la căsătorie”. Asemenea sărăciei evanghelice şi chemării la singurătate, castitatea (vocaţia monahală în special) este un dar al lui Dumnezeu. Totuşi, împreună cu cea mai mare parte a tradiţiei ascetice, Sfântul Maxim consideră plăcerea sexuală ca fiind cauza păcatului, dacă nu chiar păcătoasă în sine. Prin urmare, sexualitatea trebuie canalizată spre procreare şi nu spre satisfacerea dorinţelor personale. Sfântul Grigorie cel Mare († 604) este reprezentativ pentru această opinie: „Cei căsătoriţi trebuie să şi amintească mereu că scopul unirii lor este procrearea, iar dacă vor întreţine relaţii intime în mod necumpătat, plăcerea se substituie procreerii. Să înţeleagă că chiar dacă nu trec dincolo de limita căsătoriei, totuşi în cadrul ei îi exagerează drepturile”.

Alţi Părinţi ortodocşi, confirmând ceremonia căsătoriei, accentuează caracterul pozitiv şi sacramental al iubirii conjugale. Un prieten şi corespondent al Sfântului Maxim, egumenul libianTalasie, spune: „Un dor intens pentru Dumnezeu îi leagă pe cei care îl trăiesc atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de ceilalţi”. Talasie se referă aici la iubirea creştină în general, mai degrabă decât la iubirea conjugală. Ideea este că fiecare expresie a iubirii autentice îşi are temelia în dorul intens după unirea cu Dumnezeu: erosul uman ca răspuns la cel divin. În „Omilia XX la Efeseni”, Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: „Nici o relaţie între oameni nu este mai strânsă ca iubirea existentă între soţ şi soţie, dacă ei sunt uniţi aşa cum ar trebui să fie”. Şi continuă: „Această iubire (erôs) este adânc înrădăcinată în fiinţa noastră. Neobservată, ea atrage trupurile bărbaţilor şi femeilor unele spre altele, întrucât la început femeia a fost făcută din bărbat, iar din bărbat şi femeie alţi bărbaţi şi alte femei”.

Aici, ca şi în alte scrieri ale Sfântului Ioan, este afirmat caracterul pozitiv şi importanţa deosebită a aspectului trupesc, fizic al iubirii conjugale. Sexualitatea ţine de procreere şi, de aceea, este binecuvântată de Dumnezeu, dar, încă o dată, numai atunci când dorinţa care motivează este îndreptată spre altul: spre partener sau spre Dumnezeu. Aşa cum a arătat şi Sfântul Talasie, iubirea care uneşte pe bărbat şi femeie într un „singur trup” îşi are temelia în „dorul după Dumnezeu”, ea este răspunsul omului la iubirea divină eternă care caută să aducă la comuniunea cu Sine pe toţi purtătorii chipului divin.

În poemul său „Laudă fecioriei”, Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre cuplurile căsătorite astfel: „Uniţi într un singur trup, una în duh, ei trăiesc prin iubirea lor reciprocă, întrucât căsătoria nu îndepărtează de Dumnezeu, ci apropie mai mult de El, pentru că Dumnezeu Însuşi este Cel Care ne atrage spre aceasta”. Iubirea conjugală are, prin urmare, o valoare sacramentală, tinzând spre perfecţiunea pentru care a fost creată, nu prin simpla satisfacţie sexuală, ci prin îndreptarea spre Dumnezeu, obiectul celei mai adânci tânjiri ale sufletului. Totuşi, plăcerea şi dorinţa sexuală nu trebuie eliminate total, ci redirecţionate dinspre sine înspre un altul. Acest lucru nu este prea uşor, îndeosebi în societatea în care iubirea conjugală a fost redusă la partidele de sex, iar angajamentul conjugal a fost înlocuit de divorţuri, din vina ambelor părţi, şi contracte prenupţiale. Este nevoie ca mariajul să fie asumat ca o vocaţie autentică, o „chemare” de a reproduce în viaţa conjugală acelaşi legământ al fidelităţii şi jertfa de sine pe care Domnul Dumnezeu l a încheiat cu poporul Său Israel, iar Fiul l a pecetluit prin Biserică.

Iubirea lui Hristos pentru mădularele Trupului Său are un caracter sacramental şi eshatologic în acelaşi timp. Prin jertfa Sa personală, Hristos caută să „înfăţişeze Biserica Sieşi, Biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură” (Efeseni 5, 27), adică în puritate şi integritate, curăţită de tot ce i ar putea despărţi pe iubiţii Săi de dragostea eternă a Tatălui. Această intenţie divină se constituie ca model al iubirii conjugale. Puntru ca bărbatul şi femeia să devină „un singur trup” în sensul pe care Dumnezeu îl doreşte, ei trebuie să dea dovadă unul faţă de celălalt de aceeaşi fidelitate şi jertfă de sine pe care Hristos le a arătat şi continuă să le arate faţă de poporul Său. E nevoie pentru aceasta de o luptă ascetică permanentă, deci nu de eliminarea dorinţei sexuale, ci de purificarea şi direcţionarea ei către celălalt. Astfel  fiind fideli în micile probleme ale vieţii conjugale – cuplul face din unirea lor o „taină” a iubirii crucificate şi mântuitoare, a cărei ultim capăt este participarea la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu.

Din această perspectivă, scopul final al relaţiei conjugale nu este nici procreerea şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor. Acest aspect al legământului conjugal este de obicei neglijat, chiar în unele elemente ale tradiţiei patristice. Sfântul Ioan Hrisostom insistă că „mariajul este un remediu împotriva concubinajului păcatului trupesc”, iar Sfântul Ioan Damaschin, reluând o temă cunoscută a Sfântului Grigorie de Nyssa, va argumenta că „căsătoria are ca scop prezervarea rasei umane prin procreere”.

 

Totuşi, trebuie să nu uităm că aceşti mari învăţători se refereau la probleme particulare, care le au modificat concepţia într un mod semnificativ.

 

De pildă, Sfântul Ioan Hrisostom, în lucrarea sa despre căsătorie, este confruntat cu problema adulterului săvârşit de bărbaţi căsătoriţi, iar intenţia Sfântului Ioan Damaschin este de a lăuda virtuţile superioare ale fecioriei. Observaţiile lor referitoare la puterea şi subtilitatea ispitei sexuale sunt corecte, iar intenţia lor de a apăra castitatea – în interiorul şi în afara căsătoriei – este lăudabilă. Totuşi, este nu mai puţin adevărat că accentele lor tind să lase în umbră mărturia biblică ce plasează adevăratul scop al căsătoriei în cadrul providenţei divine. Acest scop vizează transformarea sexualităţii căzute într un act de adorare – laudă, mulţumire şi mijlocire – prin care unirea dintre bărbat şi femeie, prefigurează şi pregăteşte comuniunea lor eternă cu Dumnezeu.

Adresându se problemei corintenilor care întrebau dacă o femeie care s a încreştinat poate divorţa de bărbatul ei păgân, Sfântul Pavel le răspunde că va accepta divorţul dacă acesta a fost intentat de cel necredincios (I Cor. 7, 13 15). El îşi încheie totuşi meditaţia cu două întrebări retorice: „Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”

Apostolul îndeamnă cuplurile să rămână în legătura sfântă a căsătoriei, întrucât această legătură are un profund caracter de legământ, în care partenerul credincios trebuie să i fie mărturie celui necredincios, astfel încât amândoi să fie mântuiţi.

Acest articol a fost publicat în Bărbat/Femeie, Căsătorie, Relaţiile intime. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Legământul Conjugal

  1. Pingback: Relatiile trupesti in viata de familie | Teologhia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s