Sexualitatea preconjugală

din “Darul sacru al vietii”, John Brek

Traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul
Editura Patmos – Cluj Napoca, 2001

Acest tip de reflecţie ne oferă bazele trasării unor concluzii concrete cu privire la activitatea sexuală preconjugală şi extraconjugală, precum şi la homosexualitatea activă. Întâia binecuvântare a sexualităţii o găsim în procreare, care până nu demult a fost universal recunoscută ca avându şi locul potrivit în cadrul uniunii familiale create de soţ şi soţie. Presiuni actuale privind crearea unor familii surogat conduse de iubiţi homosexuali sau părinţi singuri violează înţelegerea fundamentală a Bisericii asupra a ceea ce Dumnezeu numeşte „familie”: un bărbat şi o femeie care devin „un singur trup” pentru adâncirea iubirii lor reciproce prin creşterea „fructului trupului lor”.

Prin urmare, valoarea unitivă a căsătoriei este în mod esenţial legată de potenţialul ei procreativ. Dacă un soţ şi soţia sa nu pot avea copii dintr un motiv anume, unirea lor conjugală nu este diminuată. Dar, aşa cum arată suferinţa unui cuplu steril, căsătoria şi sexualitatea îşi găsesc împlinirea şi îşi ating scopul aducând la lumină o nouă viaţă.

De aceea, Ortodoxia – ca şi Romano Catolicismul – insistă asupra faptului că, la fiecare act al relaţiei sexuale, cuplul trebuie să accepte posibilitatea conceperii. În cazurile în care sunt luate măsuri pentru evitarea zămislirii, dar aceasta are totuşi loc, cuplul va trebui să primească această viaţă nouă cu recunoştinţă şi bucurie. Ei o vor primi ca un dar al lui Dumnezeu, o vor preţui, proteja şi hrăni pe toată perioada gestaţiei. Dar, mai ales, vor fi conştienţi că orice decizie de a avorta acea viaţă nu poate fi privită de Biserică decât ca cel mai mare păcat, echivalent cu crima. Spre deosebire de echivalenţii lor catolici, episcopii şi preoţii ortodocşi de azi, sunt de acord de obicei că cuplurile căsătorite ar trebui să practice o formă de planning familial, incluzând unele metode de contracepţie. Totuşi, nu toţi sunt de aceeaşi părere. Acest dezacord ne arată că în Ortodoxie procrearea e înţeleasă ca principalul scop şi justificarea esenţială pentru activitatea sexuală. Prin urmare, aspectul unitiv al iubirii sexuale este doar un corolar binecuvântat al procreerii, care este un dar pentru care trebuie să ne bucurăm şi să aducem mulţumire, cu atât mai mult cu cât principalul scop al căsătoriei creştine este participarea directă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin creşterea de prunci.

Relaţiile sexuale preconjugale şi extraconjugale (adulterele) violează angajamentul legământului pe care căsătoria e menită să l stabilească. Dincolo de actele criminale violente – ca violul sau incestul – sexul preconjugal ia cele două forme cunoscute: una a relaţiei întâmplătoare între cunoştinţe, şi cealaltă a relaţiei mai adânci între două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul scop este plăcerea – pentru distracţie şi satisfacţie – cu accentul pe sine şi pe nevoile şi dorinţele personale. Pentru că lipseşte angajamentul personal şi prin urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea celuilalt, chiar şi atunci când dorinţa este reciprocă. De aceea nu poate fi considerat decât – în limbaj catolic – un „rău moral”. În concepţia Bisericii, cu alte cuvinte, actul sexual în afara angajamentului conjugal este păcat.

Mai dificil de abordat este cazul relaţiilor sexuale. Aceasta nu pentru că atitudinea Bisericii ar fi ambivalentă, ci întrucât există în societatea contemporană o frecvenţă ridicată a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, chiar dacă ei consideră că acest aranjament este de probă sau nu. În urma acestui fenomen, un cuplu logodit doreşte să şi exprime dragostea şi angajamentul în mod sexual. De ce ar fi ei obligaţi să aştepte, mai ales dacă situaţia financiară sau alte motive nu le permit să se căsătorească imediat? De ce să împărtăşească practic totul ca un cuplu logodit, dar să nu se bucure de plăcerile sexului, mai ales în aceste vremuri în care contracepţia este atât de facilă şi eficace?

Întrebarea aduce răspunsul cu sine. Acolo unde deschiderea de către procreere este în mod sistematic respinsă, sexualitatea nu şi poate împlini scopul divin. La fel se întâmplă în cadrul unui mariaj în care cuplul refuză să aibă copii. Nu discutăm situaţiile în care cuplul întârzie acest lucru pentru o anumită perioadă de timp sau chiar acelea în care, după naşterea a mulţi copii, părinţii se decid pentru metodele contraceptive cu scopul de a menţine familia la un număr rezonabil. Este vorba de situaţia în care procrearea e respinsă în principiu, în cadrul, sau în afara unirii conjugale. Prin însăşi natura sa, această atitudine este păcătoasă. Intenţionalitatea sa o face un rău moral, şi nu numai unul „ontic”.

Cu privire la viitorii soţi, există o problemă teologică esenţială ce trebuie abordată. În I Cor. 7, Sfântul Pavel sfătuieşte cuplurile care nu şi pot asuma lupta abstinenţei să se căsătorească „de vreme ce e mai bine să te căsătoreşti, decât să arzi (de poftă)”. Tonul ezitant al acestei concesii poate fi înţeles în lumina convingerii Apostolului că parusia, a doua venire a lui Hristos, este aproape. Deci este mai bine ca cineva să rămână în starea actuală, căsătorit sau singur, sclav sau liber. Astăzi, în mod tragic, am pierdut această speranţă eshatologică. Prin urmare, perioada dinaintea căsătoriei poate fi apăsătoare atunci când e secondată de decizia cuplului de a se abţine de la relaţiile sexuale.

Totuşi întreaga existenţă creştină, inclusiv sexualitatea trebuie privită în această perspectivă eshatologică. De aceea, Sfântul Pavel leagă admonestările sale privind puritatea sexuală – respingerea concubinajului, adulterului, homosexualităţii şi a tot ce implică porneia – de apelul asumării noii vieţi în Hristos şi în Duhul. „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 13 14). „Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi. Iar de vă purtaţi în Duhul nu sînteţi sub Lege. Iar faptele trupului sînt cunoscute, şi ele sînt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare, …” (Gal. 5, 16 19).

În această perspectivă eshatologică, căsătoria are o importanţă teologică fiind martor al noii creaţii a lui Hristos, susţinută de Sfântul Duh. Există un singur răspuns la întrebare. De ce să aştepţi până la căsătorie pentru a te bucura de relaţiile sexuale? Răspunsul: pentru că sexualitatea este modul în care se realizează legătura sacramentală a „unui singur trup”. Ea este singurul semn al acestei legături şi singurul mod prin care este pecetluită, aşa cum oficierea Euharistiei este semnul şi întâia expresie a preoţiei. Ca Taină a Bisericii, căsătoria trebuie oficiată în public. Ea trebuie celebrată ca martor al harului coborât atât peste cuplu, cât şi peste comunitatea credinţei. Taina Căsătoriei, ca şi cea a Preoţiei, iniţiază persoanele într o viaţă a angajamentului plin de dragoste şi a slujirii sacrificatoare, şi face acest lucru în şi pentru viaţa Bisericii ca întreg.

Limbajul contractual, propriu slujbei căsătoriei în Apus, a obscurat caracterul esenţial sacramental al căsătoriei. De asemenea, a fost uitat caracterul de legământ al vocaţiei conjugale. Ca taină şi legământ, căsătoria trebuie oficiată prin ritualul liturgic al Bisericii, de vreme ce slujba în sine este cea prin care este exprimat public angajamentul reciproc al cuplului, iar unirea lor e pecetluită de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Această binecuvântare crează singură o unire conjugală, ce oferă unicul context în care sexualitatea genitală poate fi exercitată în acord cu voia lui Dumnezeu. Persoanele necăsătorite angajate în relaţii sexuale se aseamănă copiilor noştri care se joacă „de a preotul”. Copiii pot citi din cărţile de cult, pot face fiecare gest şi pot consuma pâine şi vin. Totuşi, ei nu sunt preoţi, iar jocul lor nu e o taină, de vreme ce nu sunt hirotoniţi, iar dimensiunea eclesială lipseşte. Pentru ca oficiul preoţesc să fie nu numai „valid”, ci şi real, Biserica trebuie să primească şi să consfinţească pe cel chemat la hirotonie, şi să asigure contextul sacramental în care Dumnezeu a ales să şi reverse harul Său. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul celor chemaţi la viaţa unirii conjugale. Fără acel context şi acea binecuvântare sacramentală, nu există nici preoţie, nici căsătorie. Nu este decât, în cel mai bun caz, actorie, iar în cel mai rău, blasfemie.

Paralela trasată adesea între relaţiile sexuale şi celebrarea euharistică nu este nici prea romantică şi nici frivolă. Ambele acţiuni presupun consacrarea sacramentală şi culminează în consumarea care aduce comuniunea cu cel iubit. Mai mult, ambele acţiuni se bazează pe jertfa care pecetluieşte relaţia: jertfa lui Hristos reactualizată în Euharistie şi jertfa cuplului, simbolizată de cununile nupţiale, prin oferirea unuia celuilalt şi lui Dumnezeu. Aşa cum nimeni nu poate participa la Sfânta Împărtăşanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate oficia o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relaţia lor să fie binecuvântată de El, aşa cum Biserica a învăţat şi a practicat dintotdeauna. Dragostea lor poate fi adâncă, iar angajamentul reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taina Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune reală între cei doi. Relaţiile lor sexuale nu fac decât să hrănească „dorinţele şi plăcerile cărnii”, iar ei sunt incapabili să ajungă la comuniunea eternă şi la bucuria inefabilă a erôs ului divin care îi uneşte cu Dumnezeu, precum şi pe unul cu celălalt.

Dacă preotul trebuie hirotonit pentru a primi „harul divin” care să i împlinească oficiul, bărbatul şi femeia care doresc să trăiască ca „un singur trup” trebuie să fie căsătoriţi pentru a şi împlini chemarea lor personală. Altfel, ei trăiesc în minciună, iar sarcina este un accident regretabil, pe când angajamentul divin ce realizează mântuirea reciprocă nu există. Prin urmare, numai în contextul unei uniri conjugale binecuvântate, sexualitatea însăşi poate fi privită ca mijloc esenţial al împlinirii voinţei lui Dumnezeu în privinţa vieţii şi mântuirii cuplului.

Cum vor reuşi însă tinerii să abordeze tensiunile fireşti ce sunt asociate cu sexualitatea adolescentină? Aceasta este o problemă dificilă, de vreme ce căsătoria este adesea amânată în zilele noastre până ce cuplul a ajuns în jurul vârstei de treizeci de ani. Pe de altă parte, posibilitatea procreerii precum şi energia sexuală există încă de la pubertate. Se ridică astfel problema expresiilor sexuale adecvate în timpul „prieteniei” sau pe toată perioada logodnei.

Anumite culturi încearcă să evite problema prin interzicerea „întâlnirilor” şi prin impunerea „căsătoriilor aranjate”. În funcţie de etosul cultural respectiv, această atitudine poate sau nu să se sfârşească bine. Unii creştini ortodocşi din S.U.A., îngrijoraţi de presiunile sexuale şi promiscuitate, au încercat de asemenea să i oprească pe copiii lor „să se implice în jocul întâlnirilor”. Uneori, acest lucru a avut un rezultat pozitiv. Totuşi, pericolul constă în izolarea tinerilor de perechile lor şi de cultură ca întreg. O abordare mult mai eficace ar fi să i învăţăm pe copiii noştri încă din copilărie adevăratul sens al sexualităţii, sădind în ei un simţ al respectului şi responsabilităţii în toate relaţiile lor personale. În orice caz, încercările adulţilor de a controla comportamentul sexual al adolescenţilor – în loc să i conducă şi să i ghideze – sunt sortite eşecului, exceptând rarele cazuri în care copiii chiar îşi doresc un asemenea control. Motivaţia pentru un comportament responsabil trebuie să vină din lăuntrul tânărului. Ea nu poate fi în mod artificial impusă de alţii, fie ei părinţii, fără să creeze resentimente şi înstrăinare.

Una din cele mai dificile decizii pe care trebuie să o ia un cuplu necăsătorit este „până unde să meargă”. Când tinerii încep să se gândească la această problemă, ei au de obicei în minte un număr de comportamente concrete de la ţinutul de mâini, la sărut şi pipăit, şi până la relaţiile intime. Preocuparea lor ar putea fi determinarea dinainte a nivelului implicării sexuale pe care şi o vor permite. Totuşi, în lumina a ceea am spus despre natura şi scopul sexualităţii, această abordare este cu totul inadecvată. În primul rând, este foarte greu de stabilit dinainte limite precise. De exemplu, cuplul poate decide să nu se angajeze în relaţii intime, iar jocurile sexuale care duc la acestea să fie evitate. Emoţiile sunt însă atât de nestatornice, iar pasiunea tinde să domine raţiunea, încât limita propusă este călcată. Aceasta până ce unul îl convinge pe celălalt să se oprească, sau celălalt capitulează în faţa dorinţelor interioare şi a presiunilor exterioare. În asemenea circumstanţe au loc atât de frecventele abuzuri cunoscute sub numele de „date rape” (viol la întâlnire).

Poate suna ciudat astăzi, dar singura călăuză morală în conformitate cu învăţătura Bisericii privind sexualitatea preconjugală este abstinenţa. Fecioria are o valoare emoţională şi spirituală întotdeauna recunoscută şi preţuită printre creştini, iudei şi alţii cu un angajament religios solid. Se pare că mulţi tineri de azi redescoperă această valoare. Lupta lor trebuie recunoscută şi sprijinită de către parohie, dar şi de familiile lor. (Din păcate, cu puţine excepţii, şcolile publice nu pot oferi nici un fel de ajutor sau asistenţă privind acest aspect. Este mai uşor să distribui prezervative decât să te confrunţi cu problemele morale şi psihologice care se ridică vis a vis de fascinaţia adolescentină pentru sex. Oricum, profesorii preocupaţi se confruntă cu teribilul adevăr că peste jumătate din băieţii şi fetele din ţara noastră au relaţii intime de la vârsta de aproximativ 18 ani).

Singura speranţă pentru a i ajuta pe copiii noştri să şi păstreze virginitatea sau chiar să se protejeze în mod eficace de SIDA, este aceea de a i încuraja să se abţină de la relaţiile sexuale până la căsătorie. Această încurajare trebuie dublată de programe educaţionale sponsorizate de comunitatea parohială, programe în cadrul cărora responsabilitatea este în primul rând a preotului. Asemenea programe ar trebui să i implice şi pe părinţi pe cât posibil, învăţându i semnificaţia adâncă a sexualităţii şi sfătuindu i să facă acelaşi lucru cu copiii lor, încă din primii ani de şcoală.

De asemenea, este important ca tinerii să fie sensibilizaţi asupra necesităţii de a redirecţiona energia sexuală dinspre sine spre ceilalţi şi, mai ales, către Dumnezeu. Convertirea eroticului în erôs nu este un simplu exerciţiu monastic, ci implică folosirea adecvată a sexualităţii de către fiecare creştin, bărbat sau femeie, căsătorit sau singur. Prin urmare, o regulă importantă pentru cei necăsătoriţi ar fi abţinerea de la activitatea care ar putea produce un nivel de stimulare sexuală ce ar conduce la orgasm. Pe măsură ce cele două persoane se cunosc, se bucură şi se preţuiesc unul pe celălalt, este natural ca ei să treacă de la gesturile timide de afecţiune la săruturi şi mângâieri. Totuşi ei ar trebui să şi amintească de fiecare dată că „naturalul” este căzut şi – cu precădere pe tărâmul sexualităţii – este în mod constant deschis spre demonic.

 

Raţionalizarea, sau pasiunile „raţionalizate” pot trece uşor de la un grad de intimitate la altul, până când cele mai bune intenţii s au pierdut, iar cuplul a cedat poftei. Aşa cum mulţi tineri recunosc la spovedanie: când se întâmplă acest lucru, ei se simt murdari şi ieftini, nu din pricina sexului în sine, ci pentru că s a spulberat un ideal şi, mult prea des, cineva este iremediabil rănit. E de prisos să spunem că, în asemenea momente, sensibilitatea pastorală este indispensabilă. Ea trebuie însoţită de fermitate, dar trebuie să dăruiască iertare şi compasiune.

Este imposibil să impui limite – deci răspunsuri concrete la întrebarea „până unde…” – pentru că este dificil să le observi când ele par să fie legale şi arbitrare. Abordarea cea mai eficace este încurajarea tinerilor, începând cu preadolescenţa, să mediteze şi să vorbească despre sensul vieţii lor ca şi copii ai lui Dumnezeu, ca purtători ai chipului Său, şi ca persoane a căror singură valoare vine din fidelitatea faţă de Dumnezeu şi mărturia dată despre El înaintea oamenilor. Din această perspectivă trebuie abordată sexualitatea, în mod ferm şi deschis, cu respect deplin pentru puterile ei, cât şi pentru frumuseţea şi puterea ei creatoare.

Acest articol a fost publicat în Sexualitate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s