Răbdarea îl umple pe om de har

din “Viata de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul

–    Părinte, cum poţi face faţă unuia care este nervos?

–    Prin răbdare.

–    Şi dacă nu ai?

–    Mergi şi cumpără! Se vinde la super-market…

 

Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce va îndrepta vremea.

–    Părinte, cui se datorează nerăbdarea oamenilor?

–    Multei lor păci lăuntrice… Dumnezeu a legat mântuirea oamenilor de răbdare. „Cel care va răbda până în sfârşit acela se va mântui”- Mt. 10, 22, spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.


Răbdarea porneşte de la dragoste.
Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă.

 

Odată, atunci când eram la mănăstirea Stomiu, am văzut în Koniţa o femeie a cărei faţă strălucea. Era mamă a cinci copii. După aceea mi-am adus aminte cine era. Bărbatul ei era tâmplar şi de multe ori lua lucrări împreună cu meşterul meu. Numai un cuvânt dacă îi spuneau sătenii la care lucra, ca de pildă, „Meştere, oare n-ar fi bine să facem lucrul acesta aşa?”, el se înfuria. „Cu mine o faci pe dascălul?”, le spunea. Rupea sculele, le arunca şi pleca. Dacă la case străine lăsa treaba neterminată şi pe toate le spărgea, închipuieşte-ţi ce făcea acasă. Un astfel de bărbat avea acea femeie. Cu acest om nu puteai sta nici măcar o singură zi, iar ea trăia cu el de ani de zile. Fiecare zi era pentru sărmana femeie mucenicie, însă ea pe toate le suporta cu multă bunătate şi făcea răbdare. Şi fiindcă ştiam situaţia din casa lor, atunci când o întâlneam, o întrebam: „Ce face meşterul? Lucrează?”. „Ei, când mai lucrează, când mai stă puţintel”. „Cum o duceţi?”. Toarte bine. Părinte!”, îmi răspundea aceea. Şi aceasta o spunea din toată inima ei. Nu punea la socoteală nici faptul că bărbatul ei strica sculele – şi scule de valoare – nici că era nevoită, sărmana, să lucreze pe la străini, ca să se poată descurca. Vedeţi cu câtă răbdare, cu câtă bunătate şi cu câtă nobleţe sufletească le înfrunta pe toate?! Şi nici măcar nu clevetise vreodată. De aceea Dumnezeu îi dăruia mereu harul Său, încât fata îi strălucea. A reuşit să-şi crească şi pe cei cinci copii ai ei, care apoi au devenit nişte oameni foarte buni.

–    Părinte, cum de a reuşit acea femeie să nu-şi osândească bărbatul?

–    Printr-un gând bun: „Este bărbatul meu. O fi spus şi el vreun cuvânt. Eu dacă aş fi fost în locul lui, poate aş fi făcut la fel”. Punea în lucrare Evanghelia şi de aceea Dumnezeu îi trimitea harul Său. Şi dacă oamenii din lume fac răbdare şi se umplu de har, cu cât mai mult trebuie să facem răbdare noi monahii, care avem toate condiţiile şi toate posibilităţile pentru o viată duhovnicească.

După cum am înţeles, cele mai mari scandaluri, nu numai în familii, ci şi în state, se fac de la lucruri de nimic. În familie unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt, să-i imite virtuţile, dar să-i suporte şi capriciile. Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când se gândeşte că Hristos S-a jertfit pentru păcatele noastre şi ne rabdă pe toţi, miliarde de oameni, deşi este fără de păcat, în timp ce noi, atunci când suntem chinuiţi de capriciile altora, ne plătim păcatele. Bunul Dumnezeu le rânduieşte astfel încât unul, cu harisma cu care este înzestrat, să-l ajute pe celălalt şi, prin cusurul pe care îl are, să se smerească înaintea aceluia. Pentru că fiecare om are harismele sale, dar are şi câteva cusururi pe care trebuie să se nevoiască să le taie.

I-am tras o scuturătură bună cuiva. Şi să vedeţi câtă răbdare face femeia lui cu el, deşi este foarte destoinică. Înaintea ei, el este ca un copil mic. Ea, prin răbdarea pe care o face, primeşte şi agoniseşte mereu har dumnezeiesc, în timp ce acela, prin egoismul său, îl alungă mereu şi astfel se goleşte. Şi în cele din urmă ne este cel câştigat? Vezi că tot secretul este smerenia? Ea este temelia. Şi smerenia vine prin ascultare. Dacă bărbatul aceleia şi-ar fi recunoscut neputinţa sa şi ar fi cerut ajutor de la Dumnezeu, ar fi venit şi la el harul dumnezeiesc.

Acest articol a fost publicat în Cuv. Paisie Aghioritul, Răbdare, Soţ/Soţie, Suferinţă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Răbdarea îl umple pe om de har

  1. Nicolae Nicoară-Horia zice:

    Răbdarea..
    Duminică, 22 August 2010.

    Aud mereu un murmur printre stele,
    Răbdarea să vă fie adăpost!
    Copil crescut în leagăn de nuiele
    Am învăţaţ cuvântul pe de rost

    Şi l-am purtat cu mine în desagă
    Oriunde-am fost prin lume-n sus şi-n jos,
    Cine vrea şi poate să-nţeleagă
    E dintre toate cel mai cu folos!

    Răbdare dar, vă spun, răbdare multă,
    Până la umilinţă uneori-
    Fericit e norul care-ascultă,
    Fericit e rodul de la flori,

    Fericit e Râul dintre maluri,
    Fericit nisipul din pustiu,
    Fericit e vinul din pocaluri,
    Fericit cuvântul care-l scriu…

    Fericit e bobul cel de grâu,
    Fericită-i pâinea din cuptoare,
    Când răbdarea nu cunoaşte frâu
    Nici în calendar nu-i sărbătoare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s