10. Persoană şi individ -parametrii extazului erotic

din “Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”

de monahul Daniel Cornea

Calitatea actului sexual tine de domeniul inefabilului. Condiţiile exterioare, potrivirea dintre parteneri, stimulentele de tot felul – toate acestea o influenţează mai mult sau mai puţin, fără să o determine însă. Deşi se refuză, în aparenţă, analizei şi clasificării, actul sexual nu este o realitate adi-mensională. Calitatea şi intensitatea voluptăţii, precum şi gradul de realizare a extazului erotic sunt, dincolo de repertoriul fiziologic, coordonatele de la care se încearcă de regulă stabilirea reperelor.

O primă distincţie necesară: în ce măsură se suprapun şi se diferenţiază noţiunile de extaz şi de orgasm. La o primă analiză, constatăm că extazul erotic e perceput îndeobşte ca o specie superlativă a orgasmului. Superlativ înseamnă că nu suportă acele grade de comparaţie cu care oamenii obişnuiesc să clasifice experienţa ordinară a orgasmului: „a fost bine” ori „a fost foarte bine”, şi nici măcar „a fost minunat” ori „fantastic” etc. Spre deosebire de orgasm, care ţine de experienţa comună, domestică, extazul este trăit fie în perioada de incandescenţă, de împlinire a unei mari iubiri , fie survine „accidental”, în anumite momente – privilegiate -din biografia sexuală a cuplului. Sintetizând datele experienţei, putem formula, abrupt, două ipoteze:

1) orgasmul este proiecţia fiziologică a extazului;

2) omul experiază repetitiv orgasmul (cu o vehemenţă adesea disperată) mânat de o profundă nostalgie a extazului.

Dar ce este, în fond, extazul? În lumina Teologiei patristice, categoria extazului oglindeşte modul de existenţă al celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi, modul în care Cei Trei sunt Unu (perihoreza). Concluziv, felul în care Dumnezeu este. Înainte de Cădere, omul se împărtăşea nemijlocit din extazul iubirii dumnezeieşti. Viaţa lui se desfăşura într-un univers alcătuit din trei coordonate existenţiale: omul – creaţia – Dumnezeirea.

În acest univers „tridimensional”, viaţa sa era după chipul dumnezeieştii Vieţi, prin urmare extatică. Omul îşi raporta în permanenţă extensia naturală (în dubla ei ipostază Adam-Eva, respectiv Adam şi Eva – Creaţie) la Dumnezeul său şi prin acest fapt îşi definea statutul de persoană.

După Cădere, universul omului suferă o amputare existenţială şi devine în mod dramatic „bidimensional” , dar cu promisiunea unei reveniri la „tridimensionalitate” împlinită prin întruparea, Jertfa şi învierea lui Hristos, pe care însă omul va trebui să o asume de data aceasta prin liberă alegere, nemaifiind constitutivă ipostasului său, aşa cum era înainte de Cădere.

Consecinţa imediată a căderii este că viaţa extatică a omului suferă o proiecţie în planul bi-dimensionalităţii .

Extazul devine circumscris naturii. Omul nu mai este persoana care îşi iese din firea creată într-un elan iubitor de către persoana Făcătorului, ci individ care îşi iese din fire către sine însuşi (către propria coastă) într-un elan natural determinat, care este extazul trupesc.
Şi îşi mai iese de această dată într-un mod diferit din fire prin dezintegrarea firii însăşi, în momentul morţii .

Realitatea tragică a sexualităţii, ambivalenţa ei funciară se dezvăluie încă din primul gest al protopărinţilor Adam şi Eva, consecutiv consumării  fructului oprit: acoperirea organelor genitale. Gestul acesta originar este un nod prin care circulă toate semnificaţiile legate de existenţa, dragostea şi moartea omului: în primul rând, constatarea goliciunii şi ruşinea cauzată de eşec. Este vorba de o goliciune a existenţei, despre o mutilare a ei. Ca şi cum, pentru a face o altă analogie – proastă la rândul ei – un computer conectat la o reţea cosmică, străbătut de uriaşe fluxuri de date şi beneficiind practic de o nelimitată putere de calcul este decuplat dintr-o dată şi se trezeşte singur în compania propriilor resurse considerabile, dar limitate şi mereu aceleaşi…

Gestul lui Adam şi al Evei mai are apoi semnificaţia luării în posesie a noilor putinţe care în acelaşi timp le vor permite să se autoconserve (prin urmaşi), dar le vor aminti şi de unde au căzut. Iar acesta este sensul exact în care extazul trupesc este o proiecţie, o umbră a extazului iubirii dumnezeieşti.

Prin urmare, extazul, chiar în expresia lui cea mai curentă – aceea de orgasm – nu presupune „a simţi” ori „a gândi”, pe scurt: a experimenta ceva, ci a fi într-un mod anume, respectiv a fi către celălalt, a fi celuilalt. Erosul, dorinţa este tocmai vectorul, suportul energetic care face posibil acest mod de existenţă. Din nefericire, în urma Căderii, suferă la rândul lui o gravă deteriorare a coerenţei interne şi a sensului. Din extatic  prin raportare la Creator (teonom), omul a devenit autonom, iar erosul său, în ultimă analiză, autoerotic!

Avem de a face aici cu o situaţie nu doar paradoxală, ci şi de un dramatism feroce. Anume ca o imagine să semene izbitor atât cu ceea ce reprezintă, cât şi cu exact contrariul a ceea ce reprezintă! Concret, în calitate de extaz, actul trupesc e o imagine fidelă a iubirii dumnezeieşti, fapt ce o face să fie preferată în multe din textele Scripturii şi ale Părinţilor.

Absolut simultan, însă, extazul trupesc e o imagine – uluitor de asemănătoare – a cauzei morţii: autonomia trufaşă a naturii, suficienţa ei în faţa Creatorului: „Nu am nevoie de Tine ca să-Ţi fiu asemenea!” – iată fraza care poate rezuma condiţia tragică a naturii căzute.

Iar sintagma „pofta iubitoare de plăceri”, pe care o aflăm în numeroase texte ascetice, exprimă exact registrul dorinţei pervertite, care tinde să conserve această stare de lucruri.

„Omul se naşte ca act ipostatic – spune părintele Ioannis Zizioulas – ca trup, însă acest act este profund legat de individualitate şi de moarte. El îşi dă silinţa să devină extatic prin actul de iubire, care îl conduce totuşi la individualism. Propriul său trup este instrumentul tragic care conduce spre comuniunea cu ceilalţi, întinzându-le mâna, creând limbajul cuvântului, discursul, arta, sărutul. Dar el este, în acelaşi timp «masca» ipostasului (persoanei), fortăreaţa individualismului, vehiculul ultimei despărţiri: moartea. Ceea ce face ca ipostasul biologic să fie tragic nu este faptul că din pricina lui omul nu este o persoană, ci mai degrabă că prin el omul încercă să fie o persoană şi nu-şi atinge ţelul: păcatul este exact acest eşec al cărui privilegiu tragic îl are persoana” .

Acest articol a fost publicat în Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s