11. A iubi şi a dori – ipostaze ale dorinţei

din “Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”

de monahul Daniel Cornea

A iubi şi a dori sunt înţelesuri concurente. Până la un punct sinonime, se pare totuşi că a dori presupune o formă de exclusivitate în plus (prin urmare şi un risc în plus). Sub aspectul dinamicii, dorirea este în mai mare măsură act, în vreme ce iubirea este percepută mai ales ca stare.

A dori prezintă un avantaj prin concreteţea lui lipsită de echivoc. A dori presupune o angajare radicală, o stringenţă în vreme ce pe a iubi îl folosim adesea generic ori inadecvat. Putem „iubi” pe cineva de la distanţă (rudele bunăoară), în vreme ce de dorit îl dorim în permanenţă aproape, cu o tensiune dureroasă, adesea dramatică.

A dori nu ne flatează ipocrizia cucernică, şi prin acest fapt este incomod. Ştim destul de bine Când dorim sau nu şi ce anume. Nu ne putem amăgi aşa de uşor cum facem adesea cu „iubirea”.

Să luăm un exemplu: criteriul cel mai pertinent pentru a afla dacă suntem sau nu lăcaş al Sfântului Duh este iubirea de vrăjmaşi (Sf. Siluan). Nu rareori ne este dat a auzi: „II iert, da’ să nu-1 mai văd!”, ori grotescul „îl iert, dar nu-1 uit!”. Cu totul altă precizie are evaluarea noastră, însă, dacă ştim că nu este suficient să ne iubim vrăjmaşii, ci trebuie mai mult: să-i dorim (desigur nu cu dorinţa perversă de a avea partener de perpetuă războire!).

În veacul nostru asfixiat de „erotisme” suntem dispuşi să abordăm dacă nu cu înţelegere, cel puţin cu familiaritate realitatea poftei trupeşti. în schimb, manifestăm adesea infinită reţinere în a ne angaja capacitatea de a dori în relaţiile cu ceilalţi semeni. Din pricina păcatului, această atitudine pare şi este, de regulă, absolut legitimă. întâlnim la tot pasul oameni de care trebuie să ne apropiem cu extremă prudenţă. în unele momente, avem chiar senzaţia că aceştia reprezintă majoritatea…

Totuşi, chiar dacă „din pricina păcatului, iubirea multora se va răci”, dorirea aproapelui nu încetează să fie martor nemincinos al propriei noastre sporiri duhovniceşti. O putem privi ca treaptă premergătoare a iubirii faţă de aproapele, în orice caz însufleţindu-ne prin concreteţea ei să facem faptele concrete ale iubirii. Nu trebuie să uităm aşadar că există şi moduri de a dori întru totul fericite: prietenia (cea dintre David şi Ionatan, cea dintre Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Apostol Pavel), paternitatea şi filiaţia duhovnicească şi chiar civismul, la cotele sale cele mai înalte (cazurile de jertfire de sine pentru binele comunităţii). Prin natura ei, dorinţa nu poate fi „aseptică” şi nici comodă. Ea presupune un risc, pe care însă nu avem cum să nu ni-1 asumăm, cel puţin nu fără ca viaţa noastră să fie sărăcită în conţinutul ei cel mai autentic.

Toate aceste ipostaze ale doririi aproapelui Ce reuşesc să depăşească barierele straşnice ale iubirii de sine sunt germeni ai modului de existenţă txtatic, de care au parte cei mântuiţi, în împărăţie.

Atunci când spunem: responsabilitate şi grijă faţă de aproapele le plasăm adesea într-un context mai degrabă juridic. Trebuie să fiu responsabil faţă de celălalt, pentru ca şi celălalt să fie responsabil faţă de mine, cu alte cuvinte pentru ca să nu am de tras necazuri de pe urma lui. Trebuie „să am grijă de el”, pentru ca şi el să aibă la rândul lui grijă de mine. Iată în rezumat structura contractului social.

Aduse în spaţiul iubirii, responsabilitatea şi grija faţă de aproapele dobândesc un comportament aparte. Perspectiva se inversează: ceea ce era înainte constrângere şi calcul devine în iubire expresia cea mai firească a unui mod de a fi.

Să punctăm, în final, traseul dorinţei, în două situaţii distincte: actul trupesc în afara iubirii, respectiv în iubire. în primul caz, omul este atent la ceea ce poate să obţină, în cel de al doilea la ceea poate să dăruiască.

Există evident o pervertire ce nu are nimic de-a face cu logica dăruirii: pretenţia orgolioasă de a-l „satisface” pe celălalt. Aceasta însă nu de dragul celuilalt, ci pentru ca propria imagine de sine să nu aibă de suferit. Nu celălalt îl interesează pe cel ce nu iubeşte, ci ceea ce poate să obţină pentru sine. Dorirea lui în expansiune către ale celuilalt eşuează invariabil în sine însuşi. în sensul acesta, sexul în afara iubirii este de fiecare dată, mai mult sau mai puţin, autoerotic.

Acest articol a fost publicat în Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s