24. Monahismul – alternativă sau perspectivă?

din „Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”
de Monahul Daniel Cornea

Există două gesturi pline de tâlc pe care unii sărmani le fac la vederea unei rase călugăreşti: scuipatul într-o parte şi mâna dusă la prohab. Întâiul este exact inversul primirii împărtăşaniei, cel de-al doilea reiterează proto-gestul adamic…
Dincolo de vulgaritatea lor infantilă, ambele atestă fără putinţă de tăgadă scandalul, stress-ul vizual – dar îndeosebi metafizic – pe care apariţia unui călugăr sau a unei călugăriţe îl provoacă lumii contemporane.
Pentru cei ce nu au de-a face cu Biserica, această atitudine umorală rămâne fără urmări în planul reflecţiei. Cu totul altfel stau lucrurile pentru lumea adunată într-un fel sau altul între zidurile lăcaşului de cult.
Dacă în vechime funcţiona o definiţie precisă a categoriilor de persoane care în mod legitim pot participa la sfintele slujbe (credincioşi, catehu-meni, energumeni), biserica zilelor noastre ne oferă un spectacol uman infinit mai pestriţ. Făcând abstracţie de masa de gură-cască, cerşetori, amatori de folclor etc, ne vom referi – grosso modo – la două tipologii, oarecum mai individualizate:
1)   prea-cucernicii – exponenţii unei mentalităţi de tip fariseic;
2)   liberalii – exponenţii unei mentalităţi de tip saducheic (paradigma new-age).

Ambele categorii au în comun refuzul de a asuma pe de-a întregul Tradiţia bisericească. In vreme ce primii sunt motivaţi de un duh corporatist, cripto-protestant, pentru cei din urmă Ortodoxia prezintă un interes îndeosebi cultural. Cei dintâi sunt promotorii unei vulgate a „credinţei pe înţelesul tuturor”; ceilalţi, dimpotrivă, cultivă reflecţia abundentă, „aleasa teologhisire”.
Chiar dacă îmbracă expresii diferite, atitudinea faţă de monahism atât a „liberalilor”, cât şi a „prea-cucernicilor” este una singură: întrucât nu pot fi cu totul eliminaţi din „decorul” ecclesial, călugării trebuie aşezaţi într-o postură cât mai inactuală, de eficienţă minimală, dacă se poate zero. Prea-cucernicia îi va proiecta aşadar într-o idealitate radicală. Le va aloca o „evlavie” absolută atâta timp cât aceştia rămân „pe soclu” şi nu apleacă urechea la frământările cetăţii.
La rândul lor, „liberalii” se vor arăta dispuşi să le tolereze proximitatea cu condiţia să o „filtreze” în prealabil prin grila unui discurs egalitar: OK! Călugării băieţi simpatici, curăţei, inofensivi, care nu au altceva de făcut decât să „iubească” generic şi în condiţii de asepsie o umanitate pe care o lasă să-şi vadă de ale sale.
„Monahismul şi căsătoria sunt cei doi versanţi ai Taborului”  – spune Paul Evdokimov. Şi o grămadă de „firi simţitoare” s-au grăbit să înşface nada: monahismul, prin urmare, este o alternativă la căsătorie. Călugării au versantul lor, noi pe al nostru. Dacă lucrurile ar sta în felul acesta, freamătul tensionat (pentru unii de-a dreptul disconfortul) pe care îl provoacă apariţia unui călugăr n-ar avea însă o justificare serioasă.
Realitatea este însă cu totul alta. Chiar dacă din raţiuni de ordin istoric diferitele mădulare ale Bisericii s-au „specializat” şi funcţionează în regim instituţional, aceasta este şi va rămâne un organism unitar. Şi în orice organism viu, competenţele diferitelor organe se distribuie pe principiul sincroni-cităţii, al simfoniei! Ele sunt împreună-lucrătoare, nu echivalente!
Într-adevăr, vocaţia monahală are un caracter intranzitiv („Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” – Matei 19,11). Nu însă şi orizontul de aşteptări pe care experienţa monahală îl dezvăluie firii omeneşti în ansamblul ei.
Din acest motiv, nu rămânem indiferenţi, nu ne lasă reci prezenţa unui călugăr: jertfa lui, crucea pe care acesta a ales să o poarte nu îl priveşte numai pe el! Ea este pe deplin coerentă cu jertfa, cu crucea fiecăruia dintre noi, dacă am ales – sau nu – să o purtăm.
Monahismul este avangarda corpului ecclesial. Asemenea oricărui alt om, călugărul este rod al unirii conjugale. îmbrăcând marele şi îngerescul chip, el dezvăluie însă chipul pe care toţi, bărbaţi sau femei, îl vom îmbrăca la rândul nostru în împărăţia Cerurilor. Ieşind din rândurile mirenilor căsătoriţi (ponderea numerică a drept-slăvitorilor), el le face arătat, manifest, sensul eshatologic al conjugalităţii.
Nu avem, aşadar, nici un motiv să privim chiorâş monahismul. El nu destabilizează instituţia matrimonială, nici nu îi subminează temeiurile metafizice. Iar dacă ne simţim totuşi agresaţi, în forul lăuntric, la apariţia unui călugăr, înseamnă că opţiunea, adevărata noastră opţiune, corespunde într-o măsură mult mai mică decât ne place să credem declaraţiilor din care obişnuim să ne confecţionăm propria imagine de sine…

Acest articol a fost publicat în Monahism. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s