7. Judecăţi de valoare care se fac în mod curent

din “Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”

de monahul Daniel Cornea

Care este aşadar scopul? Aparent inutilă, această întrebare va polariza o parte însemnată a cercetătorilor în două tabere:

–     fariseii: (mentalitate de tip iudaic) „trebuie să facă dragoste cu scopul de a avea copii, altfel este imoral”;

–   hedoniştii (mentalitate tautologică): „să facă dragoste de dragul voluptăţii şi al orgasmului, care sunt expresii ale iubirii”.

Adevărul este că orgasmul are prea puţin de-a face cu iubirea. Drept dovadă, el poate fi obţinut pe căi perverse, ori pătimit involuntar în ispitele nocturne.

Tot atât de adevărat este că cei mai mulţi dintre oameni (fariseii consecvenţi cu ei înşişi sunt totuşi minoritari) fac dragoste pentru a trăi cu nesaţ, iar şi iar, acest eveniment: fără a-i căuta sensul, fără a-l presupune măcar.

In ce măsură ar putea fi totuşi presupus un asemenea înţeles, intrinsec, al sexualităţii? Nu riscăm oare să forţăm, prin concepte artificiale, aceasta taină a firii?

Cercetând Predania bisericească, descoperim un fapt de o importanţă capitală: legătura trupească nu este niciodată „neutră” din punct de vedere duhovnicesc, adică (simplificând): „bună” în perimetrul sfinţit al căsniciei şi „rea” în afara lui. Dimpotrivă, actul trupesc este în permanenţă ambivalent, ambivalenţă care nu este anulată prin Taina Cununiei (la fel cum Botezul nu anulează mecanic urmările păcatului strămoşesc) şi iarăşi nu este anulată nici în abisul desfrâului .

Dacă atomii şi moleculele primesc să şadă alături şi nu se dezagregă instantaneu este pentru că încă „se iubesc” şi se doresc întreolaltă. In sensul acesta, actul sexual este o formă de iubire, chiar în absenţa iubirii. Mai precis, o formă în care iubirea persistă. După Cădere, necesitatea lui este mai mult decât evidentă: cu sau fără iubire, el rămâne izvor al naşterii .

Pe celălalt talger al ambivalenţei, un alt adevăr: expresie a preeminenţei naturii asupra persoanei, sexualitatea este izvor al unei naşteri spre moarte. Aceasta întrucât natura (modul actual al naturii) este destinată dezagregării prin moarte, nu însă şi persoana!

Determinismul acesta absolut, preeminenţa naturii date în faţa exigenţei la fel de absolute a libertăţii persoanei generează o tensiune dureroasă. Iar actul sexual ridică această tensiune la cote paroxistice. Pe de o parte, el exprimă la modul cel mai intens starea de bine, frumuseţea şi proximitatea sensului, prin aceea că duce la singura formă comun accesibilă a extazului. Simultan, el este expresia celei mai crunte robii. Stereotip până în cele mai mici detalii , actul trupesc duce la un extaz care nu este al persoanei, ci al firii omeneşti. Al unei „părţi” din om, cu care acesta se identifică mai mult sau mai puţin şi asupra căreia deţine un control aproximativ. Este legea trupului – mecanism implacabil, care se războieşte cu exigenţa duhului, a nedeterminării, a libertăţii.

Latura strict fiziologică nu ne îngăduie să avansăm, semnificativ, în cunoaştere. Soluţia este să considerăm sexualitatea omenească în ampla şi complexa ei normalitate, în contextul iubirii şi al responsabilităţii.

Acest articol a fost publicat în Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s