BĂIEŢII ŞI FETELE: Răspunderea

paraclis-neamt-catapeteasma3.jpg

Din „Îndrumarea vieţii”
De Dr. Fr. W. Forster
Editura Panaghia 2006

Istoria ne spune lucruri grozave despre „nebunia cezariană” a împăraţilor romani, despre efectele atotputerniciei nemărginite, ce distruge sufletele. Noi însă uităm prea adesea că aici nu-i vorba numai de o perversitate trecută şi unică, ci de un fenomen omenesc general care în mic se observă pretutindeni: mai toţi oamenii îşi pierd şi capul şi conştiinţa, îndată ce simt că au o puternică înrâurire personală asupra altora. Simţământul puterii parcă aduce cu el o beţie care paralizează pornirile sufleteşti mai înalte într-un chip mai adânc şi mai energic decât cel mai tare narcotic.

Scriitorul rus Dostoievski ne povesteşte lucruri uimitoare despre efectele animalice ale simţământului puterii, chiar asupra unor firi nevinovate şi blajine.

 

Este foarte instructiv să observăm cum conştiinţa unei mari puteri personale are o înrâurire mistuitoare asupra caracterului chiar şi-n raporturile dintre sexe şi cum produce o beţie de triumf în care se duce de râpă orice educaţie a inimii şi orice răspundere.

 

Sunt tineri care par de-o natură simplă şi modestă, deodată descoperă că înfăţişarea lor face impresie asupra femeilor. Din clipa aceea sunt transformaţi; întreaga lor ţinută faţă de lumea feminină, ca şi figura, li-s pline de conştiinţa perso¬nalităţii lor irezistibile, precum şi de râvna după o putere din ce în ce mai mare.

 

Atare năzuinţă omoară orice simţământ cavaleresc în sufletul lor, orice stimă pentru drepturile altuia, orice amintire a mamei şi surorilor lor; la urma urmei, nici nu mai pot trăi fără să ispitească cu ochii sau cu vorba slăbiciunea sau cochetăria vreunei femei, pândesc lacomi semne de atenţie şi admiraţie; ba încă, simţământul lor de sine trăieşte numai din aceste mărturii ale sexului celuilalt.

 

Până la ce dezmăţare lăuntrică poate împinge pe om această pornire, în aparenţă nevinovată, putem avea o impresie, când auzim tonul cu care aceşti oameni vorbesc despre femei şi vedem mutra nesuferită cu care se apropie de ele: lipseşte cu desăvârşire acel element de grijă şi luare-aminte frăţească, acea nobleţe morală care caută să domine legăturile dintre sexe şi să binecuvânteze orice convieţuire.

 

În loc de aceasta, numai acea îndrăzneală întrebătoare şi cuceritoare, acel joc rece şi egoist, izvorât din dispreţul pentru femei şi care, din nenorocire, este privit de atâtea femei neştiutoare sau cochete, drept o distincţie personală.

 

Tot astfel sunt atâtea fete tinere, pentru care unele daruri naturale ajung un blestem şi care, în beţia înrâuririi şi impresiei lor exterioare asupra bărbaţilor, pierd tot ce alcătuieşte puterea adâncă şi binecuvântată a femeii, în viaţă: acea seninătate a sufletului şi acea purtare feciorelnică, singura care încurajează şi la bărbat ceea ce se numeşte ţinută şi produce bărbăţia adevărată.

 

Când atragem luare-aminte asupra acestor lucruri, nu ne referim fireşte la acele naturi superficiale, care din pricina sărăciei lor lăuntrice umblă numai după triumfuri exterioare, ci la acelea care sunt născute pentru bine, dar care, cu spiritul epocii noastre, sunt în primejdie să se abată de la adevărata lor menire şi să asculte de spiritul dezordinii şi al deşertăciunii, din nechibzuinţă sau din lipsa unei îmbieri la vreme asupra a ceea ce sunt datoare lor însele şi altora.

 

Ar fi de dorit să se răspândească printre tineri o întrebuinţare mai luminată a acelei înalte înrâuriri ce exercită ambele sexe unul asupra altuia în anii tinereţii; această înrâurire s-a înălţat la o neasemuită putere educativă pretutindeni unde aceste mari contraste nu se şterg unul într-altul fără rost, ci fiecare parte îşi afirmă cu tărie particularitatea sa şi cere de la cealaltă păstrarea desăvârşită a firii proprii.

 

Cât de puternic ar înrâuri un tânăr asupra formării caracterului unei fete dacă nu i-ar încuraja nimic nepotrivit şi n-ar pune preţ pe îngăduinţele care au loc în pofida demnităţii şi rezervei feminine! Cât de fericit ar putea îndrepta fetele pe drumul cel bun, dacă nu s-ar lăsa înrâurite de palavre sau de modă, ar prăznui iubirea umilă şi îndatoritoare ca puterea şi demnitatea cea mai înaltă a femeii şi ar refuza fără milă stima oricărui cult de sine al unei femei.

 

Câtă vină pentru silinţe vanitoase şi anapoda în lumea feminină poartă bărbaţii, din pricina nestatornicei judecăţi a gustului lor, când, în ciuda unor noţiuni mai cuminţi proslăvesc tot pe femeile superficiale, şi, în tovărăşia unor cochete înfumurate şi sigure de sine, pierd foarte lesne aplecarea pentru cele simple, tăcute şi dezinteresate.

 

Dintre aceste raporturi reciproce, cel mai mişcător este fără îndoială înrâurirea educativă ce poate să exercite o fată de caracter asupra unui tânăr. Cele mai multe femei însă nici nu bănuiesc cât ajutor pot da unui bărbat care râvneşte la cultura lăuntrică şi câtă putere pot să aibă chiar asupra unor firi grosolane, dacă sunt numai şi numai femei şi respectă fără greş legile demnităţii feminine.

 

În istoria colonizării din „Apusul depărtat” al Americii de Nord e un fapt ce revine mereu. În viaţa sălbatică şi dezordonată din lagărele minerilor şi ale primilor colonişti, adesea, o singură femeie neprihănită şi de caracter ţinea în ordine întreaga societate, lipsită altfel de orice lege.

 

Un suflet ordonat şi înţelept de femeie înrâureşte pururi asupra bărbatului ca un mişcător apel la cea din urmă rămăşiţă de respect pentru înaltele puteri ale vieţii.

 

Femeia ar trebui să-şi dea seama de natura acestei înrâuriri educative asupra bărbatului, pentru ca în educaţia ei proprie să nu-şi greşească drumul.

 

Goethe, în Ifigenia lui, vorbeşte de „liniştea sfântă a femeii” şi de puterea ei de vindecare, iar Pestalozzi cere ca fetele să fie educate în vederea „liniştii lăuntrice”.

 

În fapt, nu putem spune destul de răspicat femeilor cât de trebuitoare este pentru energia bărbatului care se străduieşte în afară, tocmai acea putere care se adună înăuntru şi lucrează în linişte şi prin linişte.

Însă liniştea lăuntrică înseamnă a te scutura de zbuciumul egoismului, precum şi de frământările idealismului reformator care se pierde în larguri şi se apucă una după alta de probleme nedezlegabile; şi sunt nedezlegabile, deoarece ultima pricină a oricărei încurcături exterioare stă în nestatornicia şi nehotărârea lăuntrică.

 

Liniştea lăuntrică înseamnă a săvârşi în fiece zi lepădarea de sine cea mai aproape, cea mai tăcută, ştiind bine că numai astfel lumea se poate reînnoi cu adevărat.

 

Nu-i o întâmplare că adânca noastră recunoştinţă pentru opera creştinismului o rostim inconştient în cuvintele: Noapte de vis, timp prea sfânt… Căci numai din liniştea sfântă izvorăşte orice vindecare şi izbăvire.

 

Dacă vrem să ne facem idee câtă trebuinţă are energia bărbătească de acel cumpăt pe care-l dă reculegerea şi seninătatea, cum şi izbăvirea de orice nerăbdare brutală, să ne întoarcem privirile spre chipurile din „Ifigenia” lui Goethe.

 

Aici se descrie virtutea mioapă a bărbatului în tot tragicul său, orbirea lui, chiar în silinţele cele mai nobile, neputinţa de a combate un rău, fără a pune altul la loc.

 

În faţă-i o făptură de femeie scutită de orice activitate zbuciumată a bărbatului: ea s-a spălat de orice prihană diavolească, se fereşte de orice ticăloşie a oamenilor brutali şi stăruie în nezdruncinata credinţă pe care o are în puterile mai înalte ale sufletului, iar celelalte le lasă în seama Providenţei. Şi astfel izbăveşte şi pe ceilalţi de toate frământările unei mioape afirmări de sine.

 

Astăzi se vorbeşte mult despre educaţia femeii. Din nefericire, uităm opera cea mai importantă şi mai adânc pedagogică, anume: să încurajăm şi să sprijinim puterea şi particularităţile femeii spre a o pregăti în chip demn pentru neasemuita ei răspundere în cooperarea culturală a celor două sexe.

 

Se vorbeşte mult şi despre educaţia bărbatului; se uită însă una din problemele cele mai înalte pentru formarea bărbatului, adevărata probă pentru maturitatea lui lăuntrică; bărbatul să înţeleagă ce înseamnă femeia pentru educaţia lui cea din urmă şi s-o sprijine, în loc s-o îndemne la îngăduinţă cu natura ei inferioară.

Acest articol a fost publicat în Îndrumarea vieţii, Responsabilitate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s