Natura şi spiritul

Din „Îndrumarea vieţii”
De Dr. Fr. W. Forster
Editura Panaghia 2006

IX. PROBLEMA SEXUALĂ

15. Natura şi spiritul

Sunt o sumedenie de scrieri închinate aşa-zisei educaţii sexuale, care socot că e de datoria lor să înceapă propovăduirea îndatoririlor sexuale c-o glorificare aşa de entuziastă a procesului de zămislire, încât îţi vine să crezi că se pregăteşte un nou cult al Astralei şi al lui Priap. În acelaşi timp, aruncă cele mai straşnice învinuiri vechii morale care predică dispreţul naturii şi sugrumarea instinctului, deoarece se înfăţişează ca tărâmul păcatului şi al Satanei.


Învăţătura creştină nu este răspunzătoare pentru abuzurile şi exagerările câtorva. Ea n-are a face cu dispreţul naturii. Mai mult încă: conştientă de scopul ei, a trebuit să lupte chiar de la început cu urgisirea exagerată a naturii care încerca întruna să răzbească din filozofia păgână în cercul ei. Doar Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 19-20).

De bună seamă creştinismul nu prea duce casă bună cu imboldurile naturii: a răsărit într-o epocă de bunăstare socială desăvârşită şi vedea prea limpede unde duce firea nestăpânită a omului. De aceea, faţă de natura noastră ne spune: „Veghează şi roagă-te!” El nu trece cu buretele peste nepăsarea naturii faţă de interesele spirituale şi morale ale omului, ci ne îmbie la luptă grea cu imboldurile noastre trupeşti, nu spre a le sugruma şi a le înjosi, ci numai spre a le sili să se supună şi-a învăţa spiritul cu chemarea lui de domn.

Prin „păcatul strămoşesc” nu se înţelege în morala creştină natura senzuală a omului, ci numai pornirea lui, adânc înrădăcinată, de a-şi face din această natură senzuală o lege cârmuitoare, în loc s-o cârmuiască el, cu spiritul lui.

Greşeala fatală a idolatrizării naturii e că lasă pe om nedumerit tocmai în această privinţă: cine trebuie să conducă în viaţă şi cine să fie condus? Adevărata îndrumare sexuală trebuie să ne arate însă, mai întâi de toate, cât de neîndestulător este întregul proces de zămislire privit ca simplu fenomen al naturii, şi cum este ridicat deasupra unei iobagii numai dacă e sfinţit de un simţământ de credinţă şi răspundere şi supus idealurilor spirituale ale omului.

Oare modul de propagare a naturii organice care risipeşte mii de germeni spre a reţine câţiva numai, care întrebuinţează lupta reciprocă de nimicire ca un principiu regulator al gospodăriei ei, este ceva desăvârşit în înţelesul idealului omenesc?

Şi apoi imboldul natural al bărbatului pentru femeie, când se ia după atracţii exterioare şi trece de la una la alta aşa de josnic şi fără milă, imboldul care dă naştere la atâtea grosolănii hidoase şi sminteli întristătoare şi care coboară pe bărbat, adesea în pofida inimii lui, în rândul animalelor, iar pe femeie într-un simplu instrument de plăcere, e oare acesta un fenomen aşa de vrednic de adoraţie?

Chiar maternitatea, al cărei instinct este într-o mai mare măsură în acord cu legea morală, este oare, în mecanismul ei fiziologic, aşa de minunată şi de desăvârşită? Câte suferinţe necruţătoare şi morţi grozave aduce acest mecanism, câte întâmplări neghioabe şi nesuferite!…

Să lăsăm deci idolatrizarea naturii pe seama naturii, pe seama celor care nu cunosc viaţa sau nu vor s-o cunoască şi să deschidem ochii în faţa realităţii. În însăşi această realitate îşi are rădăcina contrastul puternic dintre spirit şi natură; cugetătorii de birou pot să ia în râs acest contrast, toate marile religii însă şi orice filozofie serioasă au stăruit de când lumea asupra-i, tocmai fiindcă a fost simţit de orice om întreg care a luptat cinstit, însă din greu, cu sine însuşi, şi-a purtat în el marile contraste ale vieţii.

Trebuie   să   atragem   atenţia   tinerilor,   că   nimic   nu primejduieşte mai mult un caracter în formaţie decât o atitudine confuză faţă de dispoziţiile şi pornirile înnăscute.

Acea rezistenţă puternică, pe care o numim caracter, este slăbită şi destrămată de această înfrăţire între avânturile spirituale şi imboldurile naturii. O observaţie simplă a trupului nostru pe toate tărâmurile ne poate spune că instinctele trupeşti ale omului nu poartă în ele însele legea îngrădirii şi apărării lor, ci o aşteaptă de la spirit.

Vechea legendă că natura însăşi râvneşte la izbăvire, la dominarea spiritului, câştigă aici un nou înţeles. Chiar dacă n-am şti-o din prăbuşirea păgânismului, am putea vedea din multe fenomene ale vieţii moderne, că natura, lăsată în voia ei, pe drumurile prăpăstioase ale unui rafinament pururi în creştere, duce fără doar şi poate la sminteală. Astfel, tocmai cultul exclusiv al naturii se îndreaptă împotriva naturii.

Acest articol a fost publicat în Îndrumarea vieţii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s