Cultul goliciunii

Din „Îndrumarea vieţii”
De Dr. Fr. W. Forster
Editura Panaghia 2006

IX. PROBLEMA SEXUALĂ

9. Cultul goliciunii

Educaţia de sine capătă importanţă şi când vorbim de cultul goliciunii care tinde astăzi să se furişeze în viaţă sub tot felul de nume frumoase şi de pretexte artistice.

Am spus destule despre fariseism: aceasta ne va scuti de răstălmăcire. În cele ce urmează luăm apărarea tuturor exagerărilor săvârşite în problema aceasta de câţiva avocaţi ai moralităţii. Pentru noi e vorba de o chestiune de principiu pe care o vom trata tocmai din punctul de vedere artistic.

Arta de astăzi duce o luptă înverşunată pentru dreptul ei de a înfăţişa frumuseţea trupului omenesc. Se spune: corpul omenesc gol nu-i un nor sau o stâncă spre care să nu ne atragă alt interes decât al plăcerii estetice.

Formele unui trup dezbrăcat aţâţă dorinţe care îmbie sexele la împreunare. Imboldul sexual este destul de poruncitor şi fără această aţâţare. De aceea, la aceste privelişti, spiritul omului nu se simte înălţat şi izbăvit, ci readus la atârnarea senzuală.

Această atârnare se accentuează îndeosebi când arta înfăţişează numai forme şi graţii desăvârşite, ceea ce dă omului filtrul lui Faust, acea iluzie senzuală încordată care face să vadă o Elenă în orice femeie.

Oare poate arta să nesocotească aceste efecte şi să strige în numele libertăţii de creaţie: „Pentru cel curat toate sunt curate”? Trăiască frumuseţea! Să uite că, din nenorocire, sunt foarte puţini oameni curaţi şi hotărâţi, că, în realitate, cei mai mulţi nu se simt la vederea frumuseţii femeieşti, goale, nici înălţaţi nici potoliţi, ci atraşi şi aţâţaţi spre închipuiri murdare?

S-ar putea ca atare creaţii să le interzică nu legea sau poliţia, ci chibzuinţa asupra obârşiei şi înţelesului mai adânc al întregii sale chemări, aşa cum reiese din operele de gen?

Să cercetăm problema din acest punct de vedere: e un adevăr banal că arta nu trebuie să fie o simplă fotografie a realităţii. În ce constă însă acest adaos al oricărei arte?

Mai întâi într-un adaos al artistului însuşi, care priveşte realitatea. El este mai mult decât un aparat fotografic, mai mult, de asemenea, decât o fiinţă sexuală pofticioasă: el trăieşte plin de sensibilitate cu toate făpturile, ia parte la toată tragedia şi măreţia omului, ba încă le poartă în sine pe amândouă mai adânc decât noi.

Tocmai de aceea el poate şi trebuie să exprime zbuciumul vieţii, să traducă lumea sufletească în lumea materială şi să rostească superioritatea personalităţii asupra materiei. Darul său propriu e că ştie să pătrundă realităţile vieţii externe cu realităţile lumii interne. Tot ce e pieritor ajunge numai o icoană; exteriorul depune mărturie pentru interior. Numai astfel satisface întreaga realitate din el.

Căci nu numai viaţa, ci şi durerea vieţii, precum şi biruinţa asupra vieţii, fac parte din viaţă. Şi nu numai frumuseţea, ci şi suferinţa demonică ce stârneşte, cum şi biruinţa asupră-i face parte din înfăţişarea frumuseţii pentru artistul într-adevăr mare, care trăieşte în tot şi creează din tot: altfel decât hârtia fotografică unde se înregistrează numai lumea externă.

Tocmai fiindcă adevăratul artist creează în acest înţeles şi de la aşa adâncime, nu este cu neputinţă să privească frumuseţea în toată goliciunea ei, fără să ia parte într-o măsură înaltă la tragedia ce ea stârneşte în sufletul omului. Aceste expe¬rienţe şi realităţi lăuntrice le va da la iveală bogăţia lui faţă de goliciune: va umbri goliciunea ori o va spiritualiza în aşa chip îmbibând-o cu năzuinţele mai înalte ale omului, încât nu va mai aţâţa şi robi, ci va domoli şi izbăvi. Aici este acel adaos al artistului.

Dacă înţelegem culmea artei în acest chip, atunci înfăţişarea goliciunii vine pe planul din urmă al creaţiei artistice, deoarece omul dezbrăcat exprimă numai materia. Adevăratul artist însă sfinţeşte, ca prin învelirea goliciunii să ridice pe om deasupra naturii. Nu e deci o întâmplare că arta greacă în cul¬mea ei, cum se vădeşte în strălucitele frize al Panteonului, preferă în locul goliciunii trupurile îmbrăcate.

Când adevăratul artist înfăţişează goliciunea, o face numai în înţelesul de mai sus, al celei mai adânci spiritualizări. În goliciune simte el însuşi pe demon, se luptă cu demonul acesta şi nu numai lupta, ci şi biruinţa o trăieşte mai cu patimă decât noi. De aceea, înfăţişarea goliciunii este la dânsul pururi un moment de triumf care povesteşte biruinţa spiritului asupra cărnii.

Statuile din epoca de glorie a artei greceşti nu sunt numai oameni dezbrăcaţi cu acel aer searbăd şi fără spiritualitate, cum îi înfăţişează cei mai mulţi moderni. Dimpotrivă, pe trupul gol pluteşte un aer divin, care arată echilibrul sufletesc faţă de puterea corpului. Chiar capul Venerei din Milo nu este simplul cap al unei femei frumoase, ci trupul este mai mult simbolul şi templul unei nobleţi divine care grăieşte prin trăsăturile feţei; izvorât din năzuinţa spirituală a omului, domoleşte toate cele trupeşti şi supune zeilor pe demoni.

Exact în acelaşi spirit a înfăţişat şi Michelangelo goliciunea. Figurile lui feminine nu sunt modele, nu sunt atât reproduceri ale trupului, cât înfăţişări ale puterilor sufleteşti care ne dau stăpânire asupra trupului.  El făureşte chipuri transfigurate; pune goliciunea în cadrul unei înfăţişări sublime care îmbină sensibilul cu lumea suprasensibilă.

Chiar la Tizian nu putem spune că trupurile goale sunt aşa de pământeşti, încât vorbesc omului senzual şi îl aţâţă.

Pofta trupească e întregită de un aer al figurilor, de o întrebare, de un simţământ care porneşte din lumea sufletească şi care e alta decât lumea imboldurilor naturii.

Dacă privim în acest chip cultul modern pentru goliciune, vom şti să-i judecăm nu numai din punct de vedere moral, ci mai ales din punctul de vedere al adevăratei arte. Nepăsarea acesteia faţă de efectele înjositoare ale goliciunii nu este semnul unei adevărate şi simple străduinţe artistice, ci un semn că nu sunt mari personalităţi artistice. Acestea, prin exprimarea întregii mizerii a omenirii, trăiesc în sufletul lor tragedia dualismului omenesc, enigma sfinxului şi, prin puterea lor intelectuală crea¬toare, se ridică pe culmi. Aceasta iese limpede la iveală în rezerva cu care înfăţişează trupul gol sau în spiritualizarea ce-i hărăzesc. Dimpotrivă, acea artă care se leapădă de interesele adânci ale sufletului  nu are putere să sufle viaţă şi suflet materiei:   îi   lipseşte   suflul   creator   care   aparţine   chemării dumnezeieşti a artei înalte.

Drept încheiere, să ne reamintim apoi în ce chip fatal această expunere exagerată a frumuseţii tru¬peşti a omului te îndepărtează de tot ce are trăinicie şi valoare, de singurele lucruri ce pot să înnobileze frumuseţea trupească. Atare cult al trupului aţâţă întreaga fantezie a bărbatului, o umple de pretenţii pe care viaţa nu le poate îndeplini, care stârnesc nesfârşit de multe grosolănii şi trădări mari şi mici şi care se reazemă totuşi pe cele mai deşarte iluzii, pe tot ce e mai trecător dintre toate  lucrurile.

De aceea,  cultul exagerat al formelor femeii, venit de curând din America sub tot felul de forme înşelătoare şi propovăduit ca o religie curată şi mândră, este o primejdie pentru orice cultură mai înaltă. Multe femei pure care, nevinovate şi fără experienţa vieţii,  salută sau  imită aceste lucruri, habar n-au că invocă nişte duhuri care ar putea nimici propria lor viaţă sau pe a celor dragi lor.

Ar trebui, apoi, să ne dăm seama că multe gusturi privitoare la frumuseţea trupului nu sunt de natură curat-estetică, ci de obârşie sexuală, că, prin urmare,   izvorăsc   inconştient   din   preţuirea   şi   mulţumirea imboldului speţei.

Nici nu ştim cât de mult judecata noastră sexuală    înrâureşte    părerile    noastre    estetice. Fanaticilor frumuseţilor trupului le recomandăm capitolul din Schopenhauer: „Metafizica iubirii sexuale”.

Ca încheiere, încă un răspuns dat celor care propovăduiesc cultul goliciunii spre a releva, cu drept cuvânt, că orice veşmânt numai pe jumătate are o înrâurire şi mai  aţâţătoare decât  natura  cu  desăvârşire  goală:  aceasta distruge cel puţin iluziile exagerate ale fanteziei. Uităm însă că nu e nevoie să încurajezi destrăbălarea simplă sub cuvânt că cea rafinată e şi mai rea. Pe tărâmul acesta, amăgirea de sine a ajuns la modă.

În lumea bărbătească sunt prea puţini care să-şi fi făcut educaţia în aşa chip şi să se fi izbăvit aşa de mult de dictatura sexuală, încât goliciunea expusă să nu le mai tulbure simţurile. Această tulburare e cuprinsă nereuşit în planurile naturii, care caută pururea să îmbie la propagare.

În planul unei educaţii   adevărate,   se   cuprinde   însă,   pe   tărâmul   sexual, concentrarea în locul risipei. De aceea, omul care năzuieşte mai sus, nu poate lupta numai împotriva sumedeniei de aţâţări senzuale, ci va căuta şi să împuţineze şi să înlăture prilejurile de aţâţare.

Pentru acest cuvânt, orice îmbrăcăminte tinde – mai puţin, dacă e menită pentru lumea galantă, mai mult, dacă e pentru lumea cultă – să acopere corpul cu demnitate şi graţie, nu să-l expună privirilor. Aceasta corespunde şi cu simţul de ruşine, azi, aşa de nebăgat în seamă şi care are funcţia importantă să ne apere viaţa sexuală de iscodiri îndrăzneţe şi de pofte aţâţătoare şi să ne ferească de supraaţâţări şi de risipă. Cine nu înţelege acestea să înceteze cel puţin a se mai lăfăi cu „senzualitatea-i sănătoasă”, căci păşeşte spre adevărata decădere care se manifestă pururea în tocirea marilor instincte de conservare a vieţii, iar în locul reculegerii şi al lepădării de sine, întronează lăcomia şi vârtejul momentului.

În sfârşit, toată cochetăria modernă nu e altceva decât un semn trist, atât de lipsa fundamentală de modestie cu care omul de astăzi se îmbată şi se încântă de propria-i persoană, cât şi de decăderea şi superficialitatea artei care face din corp centrul său, fiindcă spiritu-i scapă. Nu putem să închidem ochii înaintea faptului că plastica modernă – cu excepţii aproape de nebăgat în seamă – nu-i decât o expunere tendenţioasă a goliciunii: vezi foarte lămurit că ideea serveşte numai să motiveze dezbrăcarea, în timp ce în arta adevărată, trupul stă în serviciul unui mare eveniment sufletesc şi oarecum sfinţit şi înveşmântat de acesta.

Acest articol a fost publicat în Îndrumarea vieţii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s