CĂTRE TINERI

 

din „Omilii si cuvantari”[PSB 17]
Sf Vasile cel Mare
Ed.IMBOR

OMILIA A XXII

CĂTRE TINERI
Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni

I

Multe sânt, copiilor, pricinile care mă îndeamnă să vă vorbesc des¬pre lucrurile pe care le socot cele mai bune şi le cred a vă fi de folos de le veţi urma. Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sânt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale.

Prin înrudirea de sânge sânt pentru voi îndată după cei ce v-au născut şi vă iubesc tot atât de mult ca şi părinţii voştri. Şi, dacă nu cumva mă înşel în privinţa voastră, cred că, uitându-vă la mine, nu veţi dori părinţii, iar dacă veţi primi cu plăcere cele ce vă voi spune, veţi face parte din ceata a doua a celor lăudaţi de Hesiod; iar dacă nu, n-am să vă spun ceva neplăcut, ci am să vă rog să vă amintiţi de versurile în care acela spune:
«Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce trebuie să facă;
Bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii;
Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor» .

 

II

 

Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun că prin propria mea cerce¬tare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventaţi în fiecare zi pe profesori şi sânteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte.

Aşadar, începând de aici, vă voi spune care sânt învăţăturile ce tre¬buie lăsate la o parte şi cum le putem deosebi.

Noi, copiilor, gândim că viaţa aceasta omenească n-are absolut nici o valoare şi nici nu socotim şi nici nu numim în general bine ceea ce se sfârşeşte în această viaţă pământească. Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstea dată de toţi oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârşit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit şi nici nu admirăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătirea altei vieţi. Susţinem că trebuie să iubim şi să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieţi, iar pe cele care nu ţintesc spre viaţa aceea, să le trecem cu vederea, ca fără de valoare. Care este această viaţă, unde este şi cum o vom trăi, sânt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte, pentru că ne-ar depărta de subiectul de faţă, iar pe de altă parte, pentru că ar trebui să am ascultători mai în vârstă decât voi. Poate că v-aş arăta-o îndeajuns spunându-vă atât numai, că dacă ci¬neva ar aduna cu mintea şi ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult, toate bunurile din această lume sânt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; şi sânt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale. Dar, mai bine spus, ca să mă folo¬sesc de un exemplu mai potrivit, pe cât este mai de preţ tuturora sufletul decât trupul, pe atât este şi deosebirea dintre cele două vieţi. Spre viaţa aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taină.

Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vârstei voastre, să înţe¬legeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exerci¬tăm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi oglindă, cu alte în¬văţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imitând pe sol¬daţii care fac exerciţii de luptă pe câmpul de instrucţie: aceştia, exercitându-şi mâinile şi picioarele, dobândesc o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei sânt victorioşi în lupte. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pen¬tru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întâi cu oa¬recare operaţii obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava bi¬nelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui.

Aşadar, dacă există vreo înrudire între aceste două feluri de în¬văţături, cunoştinţa lor poate să ne fie de folos; iar dacă nu-i nici o înrudire, să cunoaştem deosebirea dintre ele, punându-le faţă în faţă; şi nu-i puţin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bună.
Cu ce dar să comparăm pe fiecare dintre aceste două învăţături, spre a ne face o idee despre ele ?

După cum însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul, – dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare fru¬moasă.
Se spune că marele Moisi, al cărui nume este foarte mare la toţi oamenii din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este numai după ce şi-a exercitat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor . Asemănător acestuia, deşi în timpuri mai noi, se spune că şi înţeleptul Daniil , pe când era în Babilon, numai după ce a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile dumnezeieşti.

Am spus, deci, îndeajuns că nu sânt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane. De acum înainte vă voi spune cum trebuie să le folosiţi.

Mai întâi să nu daţi atenţie tuturor cuvintelor poeţilor, ca să încep cu ei, că sânt cu totul deosebiţi în ce priveşte învăţăturile lor. Când vorbesc de faptele sau cuvintele bărbaţilor buni, să-i iubiţi şi să-i imitaţi şi mai ales să încercaţi să fiţi ca nişte oameni ca aceia; dar când vorbesc de oameni răi, trebuie să evitaţi imitarea lor, astupându-vă urechile, după cum spun poeţii, tot atât de bine ca şi Ulise în faţa cântecelor sirenelor, că obişnuinţa cu cuvintele rele este o cale spre fapte. De aceea trebuie să păzim cu toată grija sufletul, ca nu cumva, atraşi de plăcerea cuvintelor, să primim, fără să băgăm de seamă, ceva din cele rele, întocmai ca aceia care beau otrava împreună cu mierea. Nu vom lăuda, deci, pe poeţi nici când spun vorbe de ocară, nici când batjocoresc, nici când înfăţişează pe îndrăgostiţi sau pe beţivi, nici când spun că fericirea stă într-o masă bogată şi în cântece neruşinate; dar cea mai puţină atenţie le vom da când vorbesc de zei şi mai cu seamă când povestesc că sânt mulţi şi nu se înţeleg între ei. La zei, fratele se răscoală împotriva fratelui, tatăl împotriva copiilor, iar aceştia la rândul lor duc război neîmpăcat părinţilor lor. Să lăsăm pentru actorii de pe scenă adulterele zeilor, amorurile şi împreunările lor în văzul tuturora, dar mai cu seamă destrăbălările lui Zeus, corifeul şi şeful tuturor zeilor, după cum spun ei, de care e ruşine să le spui chiar despre animale.

 

III

 

Acelaşi lucru am să-1 spun şi despre scriitori; şi mai ales când scrii pentru a face plăcere ascultătorilor. Nu vom imita nici arta de a spune minciuni a oratorilor. Că nici la tribunale, nici în celelalte fapte nu se cuvine să minţim, noi care am ales calea cea dreaptă şi adevărată a vieţii, cărora prin lege ni s-a poruncit să nu umblăm în judecăţi. Vom primi, însă, acele scrieri ale lor în care au lăudat virtutea sau au osândit viciul. După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul, pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă sântem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevă¬rul, iar restul să-1 lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de tran¬dafir dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să cu¬legem atât cât este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător. Aşadar chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învăţături şi să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «potrivind piatra după fir».

Şi pentru că trebuie să ne rânduim prin virtute viaţa noastră şi pen¬tru că virtutea este mult lăudată de poeţi, mult lăudată de scriitori, dar mai mult încă de filosofi, trebuie să dăm mai cu seamă atenţie scrierilor unor oameni ca aceştia. Nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor o oarecare înrudire şi obişnuinţă cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vârstei, învăţăturile unor astfel de oameni se înfig adânc şi rămân pentru totdeauna.

 

Ce oare altceva să presupunem că a avut în vedere Hesiod, când a compus poemele sale, cântate de toţi, dacă nu să îndemne pe tineri la virtute? «Drumul care duce la virtute, a spus acest poet, este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare şi durere şi cu urcuş. Din pricina asta nu poate oricine pune piciorul pe el, pentru că merge drept în sus, şi nici să ajungă cu uşurinţă în vârf cel care a pus piciorul pe el. Dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted şi frumos, că este uşor şi lesnicios de mers pe el şi mai plăcut decât celălalt drum, care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că-i este la îndemână», a spus acest poet . După părerea mea Hesiod n-a spus cu alt scop aceste cuvinte decât ca să ne îndemne la virtute, să ne sfătuiască să fim buni şi să străbatem calea virtuţii fără să ne moleşim în faţa greutăţilor, înainte de a ajunge la sfârşit. Dacă un alt scriitor a lăudat virtutea la fel cu Hesiod, să primim cuvintele lui, că ne duc la acelaşi scop.

 

IV

 

Am auzit pe un bun interpret al scrierilor poeţilor spunând că întreaga operă a lui Homer este o laudă a virtuţii şi că toată poezia lui, în afară de ce este secundar, duce la virtute, chiar de pildă acolo unde Homer îl înfăţişează pe Ulise, generalul chefalenilor , scăpat com¬plet gol din naufragiu; acela, de cum s-a arătat, a inspirat respect fiicei împăratului ; şi poetul n-a socotit că este ruşinos să-1 arate gol, pentru că îl împodobise cu virtute în loc de îmbrăcăminte. Apoi şi ceilalţi feaci l-au socotit atâta de vrednic, încât toţi, părăsind desfătarea în care trăiau, se uitau la el, îi râvneau soarta şi nici unul din ei nu dorea altceva mai mult decât să ajungă ca Ulise şi mai ales scăpat din nau¬fragiu . Interpretul gândirii poetului spunea că Homer, în aceste ver¬suri, a spus, aproape strigând: «O, oamenilor, trebuie să vă îngrijiţi de virtute, care înoată chiar cu cel naufragiat; iar când ajunge gol la ţărm îl arată mai vrednic decât fericiţii feaci!». Şi într-adevăr aşa este.

Bunurile celelalte nu aparţin mai mult celor care le au decât celor care întâmplător le dobândesc pe urmă, pentru că se mută când ici, când colo, ca la jocul cu zarul. Singurul bun care nu se pierde este virtutea; rămâne atât celui în viaţă, cât şi celui căruia i s-a sfârşit viaţa. De aceea mi se pare că despre bogaţi a spus şi Solon cuvintele acestea :
«Dar noi nu vom schimba cu ei
Virtutea pe bogăţie, pentru că virtutea nu pleacă niciodată,
Pe când averile le are când unul, când altul dintre oameni» .
Asemănătoare cuvintelor lui Solon sânt şi versurile lui Teognis , în care spune că Dumnezeu — oricine ar fi acela pe care-1 numeşte Dumnezeu — înclină balanţa între oameni, când într-o parte, când în alta, când să fie bogaţi, când să nu aibă nimic .

La fel cu aceşti poeţi a filosofat despre virtute şi viciu şi sofistul Prodicos din Chios . Trebuie să-i dăm şi lui ascultare, că nu-i bărbat de dispreţuit. Cuvintele lui sânt cam acestea, pe cât mi-aduc aminte de ideile lui, că nu-i ştiu exact cuvintele — ştiu, însă, că a scris în proză, nu în versuri — : Pe când Heracle1 era tânăr şi avea aproape aceeaşi vârstă ca şi voi, şi se gândea pe care cale să apuce, pe aceea care prin osteneli, duce la virtute sau pe cea uşoară, s-au apropiat de el două fe¬mei; erau virtutea şi viciul; cu toate ca tăceau, s-a văzut îndată, din înfăţişarea lor, deosebirea dintre ele. Una era împodobită cu tot felul de podoabe, ca să arate că trăieşte în lux şi că în jurul ei este un întreg roi de plăceri; i-a arătat, dar, lui Hercule acestea şi-i făgăduia mai multe ca acestea, încercând să şi-1 atragă. Cealaltă femeie, istovită şi slabă, cu privirea aspră, i-a spus alte cuvinte; nu i-a făgăduit ceva uşor sau plăcut, ci nenumărate sudori, osteneli şi primejdii pe toată întinderea uscatului şi mării; iar ca răsplată a tuturor acestor osteneli, după spu¬sele lui Prodicos, i-a făgăduit îndumnezeirea. Hercule, în cele din urmă, i-a urmat acesteia .

Aproape toţi scriitorii, renumiţi prin înţelepciunea lor, au lăudat, fiecare după puterea lui, în scrierile lor, mai mult sau mai puţin virtu¬tea. Acestor scriitori se cade să le dăm crezare şi căutăm să punem în practică cuvintele lor. Acela-i înţelept la care înţelepciunea este întărită de fapte, care nu se mărgineşte la cuvinte «ca cei care se mută din loc în loc ca umbra» . Socot că înţeleptul care întăreşte prin fapte înţelepciunea sa se aseamănă cu un pictor care pictează frumuseţea vrednică de admirat a unui om în aşa fel încât modelul seamănă perfect cu cel înfăţişat de pictor în tablou.

 

A lăuda în public în chip strălucit virtutea, a ţine lungi discursuri despre ea, iar în intimitate a prefera plăce¬rea în locul castităţii şi lăcomia în locul dreptăţii, înseamnă a te ase¬măna celor ce joacă dramele pe scenă. Adeseori aceştia o fac pe împăraţii şi marii demnitari, dar ei nu sânt nici împăraţi, nici mari dem¬nitari, ci, mai mult, se întâmplă chiar de nu sânt nici liberi. Alte exem¬ple: muzicantul nu îngăduie de buna sa voie să-i fie dezacordată lira şi nici dirijorul nu îngăduie să aibă un cor care să nu cânte cât mai ar¬monios. Şi fiecare e în dezacord cu sine, dacă viaţa nu-i este la fel cu cuvintele, ci grăieşte aşa cum spune Euripide: «Limba a jurat, dar mintea la jurământ n-a luat parte» şi caută să pară bun, fără să fie. Şi e culmea nedreptăţii, de trebuie să dăm crezare cuvintelor lui Platon, să pari drept fără să fii .
Să primim, deci, acele scrieri care ne sfătuiesc spre bine.

Să nu ne lipsim, însă, nici de folosul pe care îl putem avea din faptele mari ale bărbaţilor din vechime, ajunse până la noi fie prin viu grai, fie păstrate în scrierile poeţilor sau scriitorilor.

De pildă: Un om din piaţă insultă pe Pericle; acesta nu l-a luat în seamă; şi asta a ţinut toată ziua; unul îl ocăra fără cruţare, iar celălalt nu se sinchisea deloc; apoi, când s-a făcut seară şi s-a întunecat şi acela nu voia să plece, Pericle l-a întovărăşit cu felinarul până acasă ca să nu piardă prilejul de a se exercita în înţelepciune . Şi iarăşi, un altul s-a mâniat pe Euclide din Megara ; l-a ameninţat cu moartea şi s-a jurat. Euclide s-a jurat şi el că are să-1 potolească şi că are să facă să-i înceteze mânia . Merită să aminteşti nişte pilde ca acest unui om stăpânit de mânie! Că nu trebuie să dăm crezare celor ce sânt spuse cu nesocotinţă în tragedie: «Mânia înarmează mâna împotriva duşmanilor», şi mai cu seamă să nu dăm deloc prilej mâniei să se nască; iar dacă e greu, atunci, cu ajutorul raţiunii, să punem frâu mâniei, să nu meargă mai departe.

 

V

 

Dar să întoarcem iarăşi cuvântul la pilde de fapte celebre. Cineva, năpustindu-se asupra lui Socrate al lui Sofronisc îl lovea peste obraz fără milă. Socrate nu s-a împotrivit, ci l-a lăsat pe cel beat de furie să-şi descarce mânia; faţa i se umflase de nu i se mai vedea din pricina rănilor. Când acela a încetat cu loviturile, se zice că Socrate n-a făcut altceva decât ca a scris pe fruntea lui, ca pe o statuie, numele făptaşului: «Cutare a făcut-o». Aceasta i-a fost răzbunarea .

Pentru că aceste fapte se aseamănă cu învăţăturile noastre, vă spun că trebuie imitaţi nişte oameni ca aceştia. Fapta lui Socrate se înrudeşte cu porunca: Celui care te loveşte peste obraz trebuie să-i întinzi şi pe celălalt . Aşa trebuie să ne răzbunăm. Fapta lui Pericle sau Euclide se aseamănă cu porunca ce ne învaţă să răbdăm pe cei ce ne prigonesc şi să suferim cu blândeţe mânia lor, şi cu porunca aceea care ne cere să dorim duşmanilor noştri binele şi nu să-i blestemăm . Cel care s-a exercitat mai dinainte cu aceste fapte nu va mai spune că poruncile evanghelice sânt cu neputinţă de îndeplinit.

Nu voi trece cu vederea fapta lui Alexandru care, luând roabe pe fiicele lui Darius, vestite pentru frumuseţea lor, nici n-a vrut să le vadă măcar, că a socotit că este o ruşine ca cel care a biruit pe bărbaţi să fie biruit de femei . Fapta lui Alexandru se aseamănă cu această poruncă evanghelică: Cel care priveşte cu poftă la o femeie, chiar dacă n-a săvârşit cu fapta adulterul, nu-i iertat de păcat, pentru că a primit pofta în sufletul său .
Cu greu se va crede că se aseamănă întâmplător cu învăţăturile noastre fapta lui Clinias , unul din ucenicii lui Pitagora, şi că nu le-a imitat cu intenţie.

 

— Dar ce a făcut Clinias ?
— Putea să scape, prin jurământ, de o amendă de trei talanţi; Clinias, însă, a plătit mai degrabă amenda decât să jure, cu toate că se jura pe drept. Socot că a auzit de porunca aceea care ne opreşte jurământul .

Dar să ne întoarcem iarăşi la cele ce spuneam la început. Nu tre¬buie să primim fără deosebire toate învăţăturile scriitorilor, ci numai pe acelea care sânt folositoare. Că e ruşinos să ne ferim de mâncărurile vă¬tămătoare, dar să nu spunem nici un cuvânt de învăţăturile care ne hră¬nesc sufletul, ci, ca un şuvoi să târâm şi să băgăm în noi tot ce ne iese în cale. Căpitanul unei corăbii are o pricină de nu lasă corabia în voia vânturilor, ci o îndreaptă spre port; arcaşul la fel aruncă săgeata în ţintă ; tot aşa şi fierarul şi lemnarul urmăresc un scop în meseria lor. Putem noi oare să rămânem în urma acestor meşteşugari când este vorba să urmărim scopul nostru? Nu se poate ca meşteşugarii să aibă un scop al muncii lor, iar viaţa omenească să nu aibă nici un scop, în vederea căruia trebuie să facem şi să spunem totul, dacă nu vrem să ne asemănăm cu animalele. Dacă am face altfel am fi ca nişte corăbii fără lest, mintea nu ne-ar sta la cârma sufletului nostru şi-am fi purtaţi în viaţă la întâmplare, în sus şi în jos.

Trebuie să facem ca şi cei care se iau la întrecere în luptele corp la corp sau, dacă vreţi, în întrecerile muzicale; aceştia fac exerciţii în vederea întrecerilor şi a coroanelor care le stau în faţă; şi nimeni din cei care se exercitează în lupta corp la corp sau în lupta cu pumnii nu face şi exerciţii de cântat la chitară sau din flaut. Polidamas n-a făcut aşa; ci, mai înainte de luptele olimpice, oprea trăsurile din mers şi prin acest exerciţiu îşi întărea puterea . La fel Milon nu putea fi mişcat de pe un scut uns, ci, cu toate că era împins, rezista tot atât de bine ca şi statuile legate cu plumb . Şi, ca să spun pe scurt, pentru aceşti atleţi exerciţiile erau pregătiri în vederea întrecerilor atletice; dacă ar fi părăsit arena şi locurile de exerciţiu şi s-ar fi ocupat cu instrumentele muzicale ale lui Marsias sau Olimp , frigienii ar mai fi primit, oare, coroane şi glorie sau ar fi fugit, ca să nu-şi facă de râs puterea trupului lor? Dar nici Timotei n-a părăsit cântarea spre a-şi trece timpul în locurile de exerciţii atletice, că n-ar fi ajuns să întreacă pe toţi în muzică şi să fie atât de meşter în arta sa, încât putea, o câte ori voia, printr-o cântare puternică şi aspră să deştepte mânia şi iarăşi printr-o cântare plăcută putea s-o înfrâneze şi s-o potolească. Se spune că, datorită muzicii, odată pe când se cânta înaintea lui Alexandru un cântec frigian, Alexandru s-a sculat de la masă şi s-a dus la arme; dar s-a întors iarăşi la oaspeţi când s-a schimbat cântarea. Atâta putere îţi dă exerciţiul, şi în muzică şi în luptele atletice, ca să-ţi atingi scopul.

Pentru că am amintit de coroane şi de atleţi, trebuie să vă spun că atleţii se supun la nenumărate oboseli, ca să-şi mărească prin fel de fel de mijloace puterea lor trupească: transpiră tare din pricina greutăţilor exerciţiilor gimnastice, capătă multe răni în locurile de exerciţii, ţin dietă, nu cea mai plăcută, ci cea hotărâtă de instructorii lor, şi încă alte multe osteneli; şi, ca să nu lungesc vorba, trăiesc în aşa chip, încât viaţa dusă de ei înainte de întreceri este un exerciţiu în vederea întrecerilor. După toate aceste pregătiri, se dezbracă pentru a intra în stadion; aici suferă totul şi-şi pun viaţa în primejdie, ca să primească o coroană de măslin sau de ţelină sau de altă plantă de acest fel şi ca să fie strigaţi de crainic învingători.

Dar noi, cărora ne stau înainte premiile vieţii veşnice, atât de minu¬nate în număr şi în măreţie, încât cu cuvântul nu pot fi rostite, le vom putea lua oare fără să ne obosim, dormind fără grijă şi ducând o viaţă fără nici o socoteală? Dacă ar fi aşa, atunci lenevia ar avea mare tre¬cere în viaţă, iar Sardanapal ar fi fost cel mai fericit dintre oameni sau, dacă vrei, chiar Marghitis despre care Homer a spus — dacă acestea sânt cuvintele lui Homer — că nici nu ara, nici nu săpa şi nici nu făcea ceva folositor în viaţă. Dar nu-i oare mai adevărat cuvântul lui Pitacos , care a spus că e greu să fii virtuos? Da, abia după ce am trecut prin multe greutăţi ajungem să dobândim acele bunătăţi des¬pre care vă spuneam mai înainte că nu pot fi egalate cu nici unul din bunurile pământeşti. Nu trebuie, clar, să ne lenevim, nici să schimbăm speranţele cele mari cu un trai uşor, de scurtă durată, dacă nu voim să fim făcuţi de ruşine şi să fim pedepsiţi, nu în viaţa aceasta de aici, de oameni, (deşi şi acest lucru nu e de mică importanţă pentru un om cu judecată sănătoasă), ci la judecata viitoare, care va avea loc fie sub pământ, fie în altă parte. Cel care calcă fără voie poruncile poate că l va primi iertare de la Dumnezeu; dar cel care cu voie alege răul nu va putea scăpa de o pedeapsă şi mai mare.

— Ce vom face deci ? ar putea să mă întrebe cineva.
— Ce altceva, decât să ne îngrijim de suflet, liberându-ne de toate celelalte griji.

 

VII

 

Trebuie, dar, să slujim trupului numai în cele necesare; sufletului, însă, să-i dăm ce-i mai bun, spre a-1 slobozi, cu ajutorul filosofiei, ca dintr-o închisoare, de legătura cu patimile trupului, ca să facem în acelaşi timp şi trupul stăpân peste patimi. Stomacului să-i slujim numai în cele de trebuinţă, să nu-i dăm mâncările cele mai plăcute, cum fac cei care caută bucătari şi oameni pentru servit la masă, cei care caută oameni, care răscolesc pământul şi marea, ca şi cum ar plăti bir unui stăpân neîndurător. Vrednici de milă sânt unii ca aceştia din pricina îndeletnicirii lor; nu suferă mai puţin decât cei chinuiţi în iad, care scarmănă lână ca să întreţină focul, sau cară apă cu ciurul şi o varsă într-un vas găurit, aşa că muncile lor nu mai au sfârşit.

A te îngriji de aranjatul părului şi de haine mai mult decât e necesar este, după cuvântul lui Diogene, sau o faptă de om necugetat sau o faptă de om ticălos . A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu minte sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură ?

Tot aşa şi în toate celelalte nu trebuie să ne îngrijim mai mult dec e necesar şi nici să purtăm grijă de trup mai mult decât e bine pentru suflet.

Pentru un bărbat, care poartă cu adevărat acest nume, este tot atât de ruşinos a fi elegant şi iubitor de trup ca şi a fi înclinat în chip nevrednic spre orice altă patimă. A-ţi da toată silinţa ca trupul să fi cât mai bine înseamnă a nu te cunoaşte pe tine însuţi şi a nu înţelege porunca înţeleaptă, care spune că nu ceea ce se vede este omul şi este nevoie de mai multă înţelepciune, cu ajutorul căreia fiecare din noi, nu importă care, ajunge de se cunoaşte pe el însuşi. Acest lucru este însă, celor care n-au sufletul curăţit, mai cu neputinţă deci celui bolnav de ochi să privească soarele; iar curăţirea sufletului, ca să spun pe scurt şi potrivit puterii voastre de înţelegere, se face prin dispreţuirea plăcerilor simţurilor: ochii să nu se desfete cu spectacolele prosteşti ale scamatorilor sau cu privirea trupurilor, care bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântec de ruşine. Din nişte cântece ca acestea se nasc de obicei patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; noi, însă, trebuie să urmărim alte cântece care sânt mai bune şi ne fac mai buni, de acestea folosindu-se şi David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul, după cum si spune, de duhul cel rău .

Se zice că şi Pitagora, întâlnind nişte oameni beţi, care fuseseră la un ospăţ, a poruncit cântăreţului din flaut care mergea în fruntea lor, să schimbe cântecul şi să cânte un cântec doric; aceia, datorită cântecului, şi-au revenit, au aruncat coroanele şi s-au dus acasă ruşinaţi. Alţii, la auzul cântecului din flaut, îşi ies din minţi ca şi coribantele şi bacantele. Atât de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos sau un cântec desfrânat! De aceea trebuie să luaţi parte la această muzică la modă acum tot atât de puţin ca şi la orice altă faptă ruşinoasă.

De asemeni mă ruşinez să mai spun că trebuie oprită parfumarea aerului cu felurite mirodenii plăcute la miros, ca şi ungerea trupului cu parfumuri. Ce altceva aş putea spune despre porunca de a nu urmări plăcerile care vin de pe urma pipăitului şi gustului, decât că aceste plă¬ceri silesc, pe cei ce se îndeletnicesc cu căutarea lor să trăiască întocmai ca animalele, robiţi pântecelui şi celor de sub pântece?

Într-un cuvânt, cel care nu vrea să se îngroape în plăcerile lui ca într-o mocirlă trebuie să dispreţuiască trupul şi să se îngrijească de el atât cât este necesar ca să poată, după cum spune Platon, sluji înţelepciunii . Cuvintele lui Platon se aseamănă cu cele spuse de Pavel, care ne îndeamnă să nu ne îngrijim de trup, ca să nu-i dăm prilej să aibă poftă . Este oare vreo deosebire între cei care se îngrijesc de trup ca să-i fie cât mai bine, dar dispreţuiesc, ca ceva fără valoare, sufletul, a cărui unealtă este trupul, de cei care au grijă de uneltele meseriei lor, dar neglijează meseria care se foloseşte de aceste unelte? Se cu¬vine să facem cu totul dimpotrivă: să stăpânim şi să înfrânăm trupul, cum înfrânăm pornirile furioase ale unui animal, iar turburările prici¬nuite în suflet de trup să le domolim, atingându-le cu raţiunea ca şi cu un bici. Să nu dispreţuim raţiunea dând frâu liber plăcerii, ca raţiunea să fie târâtă cum este târât un vizitiu de nişte cai greu de stăpânit. Să ne amintim şi de cuvintele lui Pitagora. Acesta, văzând că un ucenic al lui a pus multă carne pe el în urma exerciţiilor gimnastice şi a mâncării, a spus aşa: «N-ai să încetezi a-ţi face mai grea închisoarea?». De aceea şi Platon, după cum se spune, prevăzând paguba adusă sufletului de trup, a aşezat intenţionat Academia într-un loc nesănătos al Aticei, ca să taie prea bunul trai al trupului, aşa cum se taie la viţa de vie mlădiţele de prisos. Am auzit apoi pe doctori spunând că starea prea bună a trupului este vătămătoare.

 

VIII

 

Deci când grija prea mare de trup este vătămătoare chiar pentru trup şi este o piedică pentru suflet, e curată nebunie să te laşi subjugat de trup şi să-i slujeşti. Dacă ne-am deprinde să dispreţuim trupul, n-am mai admira ceva din cele lumeşti. La ce ne-ar folosi bogăţia, dacă n-am mai pune nici un preţ pe plăcerile trupului? Nu văd, decât dacă ne-ar face plăcere să păzim bogăţiile îngropate ca balaurii din poveste. Cine-i învăţat, însă, să fie slobod de nişte griji ca acestea cu greu ar vrea cândva să spună sau să facă ceva ruşinos sau josnic. Va dispreţui ceea ce depăşeşte trebuinţa, de-ar fi nisipul aurifer din Lidia sau lucrul furni¬cilor purtătoare de aur , cu atât mai mult cu cât va avea mai puţină trebuinţă de avere. Iar trebuinţa este hotărâtă de necesităţile firii, şi nu de plăceri. Cei care depăşesc hotarul trebuinţei se aseamănă cu cei ce alunecă în jos, care nu se pot opri din căderea lor, pentru că n-au de ce se prinde; ci cu cât adună mai multe bogăţii cu atât au nevoie de mai mult pentru împlinirea poftelor lor, potrivit cuvintelor lui Solon, fiul lui Exicestid, care a spus: «Oamenii nu au o margine în pofta lor după averi» . Trebuie să cităm şi cuvintele dascălului Teognis, care a spus: «Nu-mi place şi nici nu doresc să fiu bogat. Ci să trăiesc cu puţine, slobod de orice necaz» .

Admir şi dispreţul lui Diogene faţă de toate cele omeneşti. Diogene a spus că este mai bogat chiar decât marele împărat al perşilor, pentru că are nevoie pentru trai de mai puţine lucruri ca acela . Noi, însă, nu ne-am mulţumi nici chiar de-am avea talanţii lui Pitios din Misia , de-am avea atâtea şi atâtea hectare de pământ, iar cirezi de vite mai multe decât pot fi numărate. Socot că se cuvine să nu dorim bogăţia când ne lipseşte, iar când o avem să nu ne gândim mai mult a o stăpâni decât a şti cum s-o folosim. Frumos este şi cuvântul lui Socrate! Socrate, când a văzut că un om bogat se lăuda cu bogăţia lui, i-a spus că n-are să-1 laude mai înainte de a vedea dacă ştie să întrebuinţeze bine bogăţia 72. Fidias 73 şi Policlit , dacă s-ar fi lăudat cu aurul şi cu fildeşul, din care unul a făcut pe Zeus pentru eleni, iar celălalt pe Iunona pentru argieni, s-ar fi făcut de râs, că s-ar fi împodobit cu o bogăţie străină, părăsind arta prin care chiar aurul ajunge mai plăcut şi mai de preţ. Ne închipuim oare că facem un lucru vrednic de mai puţină ruşine când socotim că virtutea omenească nu este de ajuns prin ea însăşi pentru a ne împodobi?

Dar poate că vom dispreţui bogăţia şi vom nesocoti plăcerile sim¬ţurilor! Vom urmări, însă, linguşeala şi slugărnicia şi vom imita vicle¬nia şi făţărnicia vulpii lui Arhiloh ? Nu! Omul înţelept trebuie să fugă cât mai mult de dorinţa de a trăi pentru glorie şi de a face pe placul mulţimii; trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare vieţii, încât chiar de-ar trebui să se împotrivească tuturor oamenilor, chiar de-ar fi să rămână fără glorie şi să-şi pună viaţa în primejdie pentru bine, să nu prefere nimic celor recunoscute de el ca bune. În ce s-ar deosebi oare cel care nu are o purtare ca aceasta de acel sofist egiptean , care ori de câte ori voia se prefăcea în plantă, în animal, în foc, în apă şi în orice alt¬ceva? Unul ca acesta va lăuda acum dreptatea înaintea celor ce o pre¬ţuiesc, iar mai târziu va vorbi împotriva ei, când simte că nedreptatea este aprobată. Aşa fac linguşitorii! Şi după cum polipul ia culoarea pământului pe care stă, tot aşa şi un om ca acesta îşi schimbă gândirea după părerile celor cu care stă de vorbă.

Dar toate acestea le vom învăţa mai bine din scrierile noastre. Cele spuse acum sânt numai o schiţă a virtuţii, scoasă din lucrările scriitorilor profani. Cei care strâng cu grijă folosul din fiecare lucru, adaugă, ca fluviile cele mari, din toate părţile multe la cele ce au. Cuvintele spuse de poet: «Adună puţin câte puţin» nu se referă atât la creşterea bo¬găţiei, cât la înmulţirea cunoştinţelor. Când fiul lui Vias a plecat în Egipt şi l-a întrebat pe tatăl său ce să lucreze spre a-i face cât mai multă plăcere, Vias i-a spus: «Adună merinde pentru bătrâneţe!» . Vias numit virtutea merinde, dar i-a pus hotare mici, că a mărginit folosul virtuţii numai la viaţa aceasta pământească. Dar chiar dacă mi-ai vorbi de bătrâneţea lui Tithon sau a lui Arganthonie , sau a lui Matusala nostru, cel cu viaţa foarte lungă, despre care se spune că a trăit nouă si şaptezeci de ani, chiar dacă ai măsura tot timpul de când sânt oameni pe pământ, aş râde ca de nişte păreri de copil, gândindu-mă la timp cât este de lung şi fără de bătrâneţe, al cărui sfârşit nu ni-1 putem închipui după cum, nu mai puţin, nu poţi pune sfârşit sufletului nemuritor.

Pentru această viaţă veşnică v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că e greu şi că e nevoie de osteneală! Să aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute, cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte.

V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii.

Voi, însă, din cele trei feluri de boală ce există să nu păreţi a suferi de o boală trupească, ce nu se poate vindeca, şi nici să aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sânt fără vindecare. Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor; cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care, cu nici un chip nu se poate vindeca, nu primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi niciodată de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune.

Acest articol a fost publicat în Diverse, Educaţie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s