NUNTA DE LA CANA GALILEII

nunta-din-cana.jpg

din „Cartea împărtăşirii”

de Nicolae Steinhardt

Biblioteca apostrof – Cluj

Sfînta Scriptură nu dă numele celui la nunta căruia S-a numărat printre oaspeţi Domnul Hristos (se crede îndeobşte că va fi fost a lui Natanael – „israelitul în care nu este vicleşug”), care a constituit prilejul săvîrşirii primei Sale minuni şi cuprinde semnificaţii de natură a lumina, într-un chip oarecum diferit de perspectiva comună, învăţătura creştină ori, mai bine-zis, concepţia hristică despre viaţă (Ioan, 2, 1-11).

La Cana Galileii, Hristos ni Se dezvăluie Domn al belşugului, veseliei şi plinătăţii, iar creştinismul ca întru totul diferit de un soi de puritanism posac şi mohorît, amator şi slăvitor de lipsuri, sărmănie, puţinătate, intransigenţă şi acreală, vetre stinse şi feţe aspre. Dar nu!

Domnul blagosloveşte înmulţirea roadelor, prisosul de vin, voioşia făpturilor Sale! Se încruntă numai cînd vorbeşte cu fariseii, Se mînie numai cînd îi vede pe cei care prefac casa de rugăciuni a Tatălui în peşteră de tîlhari, ori cînd aude judecăţile celor care nici pe ei nu se mîntuie şi nici pe alţii nu-i lasă să-şi afle mîntuirea. Uşor şi logic ar fi să ni-L închipuim răspunzînd Preacuratei Maicii Sale în timpul nunţii de la Cana: Ce-ţi este ţie, femeie, a le purta acestora grija băuturii? Destul că venirăm aici. Oare vrei să-i îmbătăm?

 

Nu aşa grăit-a Domnul Atoatefăuritor. După ce din porunca Maicii Sale fost-au umplute vasele toate cu apă, El preface apa în vin. Şi ce fel de vin? Atît de bun încît îl năuceşte pe nun şi desigur pe toţi nuntaşii.

 

A lucrat Domnul ospeţelor, a binevoit Domnul mănoşiei. Şi tot astfel făptuieşte întotdeauna şi fără greş. Totul, în pildele, învăţăturile şi îndemnurile lui Hristos, e spre bogăţie. Seceriş îmbelşugat, blagoslovenie, belşug, rodire, preaplin, har peste har, răsplătire „clătinat şi îndesat şi cu vîrf”, iar celui ce are i se mai dă, celor ce aduc cinci ori zece talanti li se dau cinci ori zece cetăţi, pe sluga cea bună stăpînul se încinge şi o slujeşte, cel ce bine s-a purtat nu cu fărîmituri ori cu bacşiş se va alege, ci cu poftire la Cina împărătească!

 

Nu, desigur, nu hotărît, Domnul nu iubeşte şi nu propovăduieşte pustiul, pusta, tundra, spinii, mărăcinii, pălămida, şarpele, piatra, scorpia, uscatul. Ci strugurii, smochinele, pîinea, oul, peştele, mierea, vinul vechi şi bun.

 

Mesele şi ospeţele, referirile la mîncare şi băutură, la cină şi nuntă sunt atît de frecvente în Evanghelii, încît, fără a ne teme de acuza de hulă, suntem îndreptăţiţi a spune că în cuprinsul lor nu se pierde nici un prilej de înjghebare a unui ospăţ şi că vorba bătrînească „întinde-te masă, ridică-te masă” nu-i – în înţelesul ei neprofan – deloc nepotrivită spre a caracteriza faţa lumesc-comunitară a purtării Domnului şi a ucenicilor Săi în relaţiile cu semenii şi cu nevoia lor de omenie şi căldură omenească.

 

Exemplul tipic ni-l dă pescuirea minunată. Luca (5, 6) se referă la „mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele”, iar Ioan (2, 6) menţionează că „au aruncat-o (mreaja) şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor”.

 

Împărăţia cerurilor însăşi ce este? Spre a ilustra împărăţia cerească, Domnul (Luca 14, 16) ce altceva găseşte de spus decît de a o asemăna cu o cină mare? De cină mare este vorba şi în parabola fiului risipitor şi în relatarea celor petrecute în casa de la Betania.

 

De vreme ce Marta (Luca 10, 40) se străduieşte cu „multă slujire” înseamnă că se pregătea ospăţ mare (Unele traduceri aşa se exprimă: „Se pregătea să facă ospăţ mare”).

 

Domnul mereu Se adevereşte grijuliu de mîncare: tot spre a defini Împărăţia cerurilor face pomenire de făină şi aluat. Ia apărarea celor ce au mîncat, fiindu-le foame, din pîinile punerii-înainte, ce se cuveneau a fi mîncate numai de slujitorii altarului, ori a ucenicilor Săi, care, înfometaţi şi ei, au smuls spice în zi de sîmbătă.

 

Porunceşte a se da de mîncare înviatei fiice a lui Iair; se preocupă în două rînduri de miile de oameni veniţi să-L asculte în pustie: să mănînce, să nu care cumva să le vină rău pe drum!

 

Textele evanghelice vorbesc de mila Domnului şi din toate reiese o indubitabilă, înduioşătoare şi părintească solicitudine a Sa pentru îndestularea tuturor, pe care îi va sătura din plin, astfel încît, la sfîrşit, să prisosească coşuri întregi de fărîmituri.

 

La Emaus stă la masă cu doi ucenici şi acolo li Se descoperă a fi învăţătorul lor, acolo în hanul acela modest şi la masă, unde inimile se deschid şi firile se dau pe faţă.

 

După Înviere, spre a dovedi că nu-i nălucă, oare ce face? Mănîncă! Aidoma şi după minunata pescuire. Hananeencei îi vorbeşte de masă, pîine, fărîmituri. Pe Apostoli îi ceartă şi-i previne referindu-se la pîine şi aluat. Spre a grăi cît mai pe înţelesul tuturor numeşte fericite slugile acelea pe care, venind, stăpînul lor le va afla veghind: „Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji”

 

Şi în cazul lui Zaheu (Luca 19, 6 şi urm.), Domnul intră în casa vameşului acestuia spre a găzdui, ceea ce desigur implică şederea la masă. Domnul intră în casa oricui (bun şi rău, credincios ori păcătos) ca să mănînce, acceptă orice invitaţie la masă, nu-i refuză nici pe farisei, pînă şi pe leprosul Simon îl cinsteşte cu prezenţa Sa.

 

La Apocalipsă (3,20) textul e cum nu se poate mai limpede: cum va răspunde Domnul celui care-I va auzi glasul şi-I va deschide uşa? „Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (de ce această repetare, de ce şi Eu cu el, şi el cu Mine? Pentru a înlătura orice urmă de condescendenţă, pentru a stabili un soi de paradoxală şi mult nobilă egalitate şi frăţietate).

 

Bucuria e, neîndoielnic, tema fundamentală a creştinismului, ca şi Buna-Vestire: „Intră în bucuria Domnului tău”, se spune în pilda talanţilor. „Ucenicii se umpleau de bucurie şi Duh Sfînt”, stă scris la Faptele Apostolilor 14, 52.

 

La Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”

 

La II Corinteni 13, 11: „Deci, fraţilor, bucuraţi-vă” La I Tesaloniceni 5, 16: „Bucuraţi-vă pururea”.

 

La I Petru 4, 13: „Să vă bucuraţi cu bucurie mare”.

 

Iar Apostolii, urmînd pilda Învăţătorului, sărbătoresc şi ei orice vindecare, minune şi convertire de nu cu un „ospăţ”, măcar cu o masă, o cină. Exemplu la Faptele Apostolilor 16, 34: „Şi ducîndu-i în casă (după convertirea temnicerului şi casei) a pus masa şi s-a veselit cu toată casa” Ceea ce fac Apostolii este în deplină conformitate cu cele relatate în textul evanghelic.

 

Zice Domnul (Ioan 10, 10): „Eu am venit ca oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. Desigur că „din belşug” se referă la substantivul precedent viaţă: nu-i totuşi mai puţin corect a tălmăci textul ca însemnînd şi să aibă viaţă mai îmbelşugată! Şi aceasta potrivit altei pericope cu desăvîrşire limpezi, unde tot de mese, ospeţe, cine şi belşug în general este vorba.

 

Astfel Matei 8, 15: „Şi S-a atins de mîna ei [a soacrei lui Petru] şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat şi Îi slujea Lui” (vezi şi Marcu 1, 31; Luca 4, 39). Sau cum ne este caracterizat Fiul Omului de El Însuşi? „Iată om mîncăcios şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34).

 

E aici o intenţie ironică, o mustrare pentru cei îndîrjiţi în necredinţă şi indiferenţă, dar faptul rămîne. După cum şi acceptarea invitaţiilor poate însemna – pe plan uman – şi sărăcia Fiului Omului, care, de vreme ce nu va avea unde să-Şi plece capul, e foarte probabil să fi suferit, El şi ucenicii Lui, de lipsuri.

 

Sau în cazul chemării lui Levi-Matei: „Şi pe cînd şedea El la masă în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui” (Matei 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29).

 

Luca precizează (5, 30): fariseii şi cărturarii întreabă: De ce mîncaţi şi beţ? In parabola fiului risipitor se face pomenire de junghierea viţelului îngrăşat, de „cîntece şi jocuri” şi iarăşi ni se transmite imaginea unui ospăţ, a unei mari veselii cu aspect foarte simplu omenesc.

 

Dar impresia aceasta de sfinţire a bucuriilor simple, de ridicare a unor (desigur) simple metafore şi analogii la rang de semnificanţi cu tîlc de semnificaţi, de voinţă a Domnului să nu-i fie confundată predania cu cine ştie ce morocănoasă, falsă, înveninată şi fariseică „virtuoasă filosofie” a vieţii, de prefacere a ei în apăsare, întunecime şi mohoreală, se vede cel mai clar şi mai cutremurător în chiar Taina supremă a creştinismului.

 

Unde o înfiinţează Hristos? La o cină! Şi în ce constă ea? In mîncare (pîine) şi băutură (vin)! Şi care-i menirea ei, ce urmăreşte într-însa Cel care a întemeiat-o? A Se da pe Sine a fi mîncat şi băut, în vederea dobîndirii dreptului de intrare la Nunta împărătească, la Cina cerească, acolo unde aleşii se vor împărtăşi din belşug, dar peste dar, din bucatele şi băuturile Ierusalimului celui atotfrumos.

 

Nu altul putea fi gîndul Celui care n-a venit spre a judeca ori pierde lumea, ci spre a o mîntui; spre a ne bine-vesti, spre a ne înştiinţa că ziua Învierii Sale este aceea în care se cuvine a ne veseli şi a ne bucura într-însa[1].

 

Care, mai presus de orice, ne cheamă să ne bucurăm şi să fim fericiţi.

 

Urînd dezmăţul, păcatul, dar nu osîndind cinstita bucurie, binecuvîntatul belşug, sfînta dragoste de viaţă, al cărei alt nume este Hristos: Eu sunt Învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25).

 

Şi mai cutezăm a contesta spiritul nunţii de la Cana? A pretinde că nu-l înţelegem? A-l considera ca întîmplător, ca excepţional, ca legat numai de ocazia unei festivităţi? Ca neluminînd, nelămurind şi neîntruchipînd întreaga ulterioară învăţătură?

 

Dintru început, de la cea dintîi manifestare a Dumnezeirii Sale, Hristos ni Se revelează Domn sfinţitor al belşugului, voioşiei şi darului!

 

1 Drept care şi pune Apostolul, fără a le tăgădui cîtuşi de puţin utilitatea, sub semnul relativităţii înfrînările de la mîncăruri şi, indirect, ascezele toate: „Nu lua, nu gusta, nu te atinge! Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare – potrivit unor rînduieli şi învăţături omeneşti? Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2, 21-23).

 

In pasajul acesta osebit de categoric (oarecare înfăţişare, păruta lor cucernicie, n-au nici un preţ, numai pentru saţiul trupului, iar în altă traducere: „Sunt tot spre măgulirea omului pămîntesc”), puţin citat în general, Sfîntul Apostol Pavel reduce nu numai prescripţiile vechii Legi, ci şi nevoinţele celor de sub Har la nivelul lor de simple exerciţii de stăpînire de sine, desigur lăudabile, dar nu soteriologice.

 

In regimul libertăţii hristice, bucuria şi dragostea covîrşesc asprimea şi continenţa, întrucît devin scopuri autonome şi pierd din vedere esenţa.

 

In acest sens trebuie, cred, înţelese şi cuvintele Episcopului Meletie al Antiohiei către acel Sfînt Simion care cu un lanţ îşi ferecase piciorul de un zid: Nu cu lanţuri se leagă credinciosul de Hristos, ci cu dragoste şi cu har. Şi tot aşa grăise şi fericita Caterina din Siena: Nu piroanele L-au ţinut pironit pe Hristos pe Cruce, ci dragostea Sa de oameni.

Acest articol a fost publicat în Tâlcuiri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s