Iubirea liberă

Din „Îndrumarea vieţii”
De Dr. Fr. W. Forster
Editura Panaghia 2006

IX. PROBLEMA SEXUALĂ

4. Iubirea liberă

În cele de mai sus am arătat importanţa igienică a înfrânării. Până unde să meargă însă înfrânarea? Care cerinţe morale se impun pe tărâmul acesta?

Vechea morală opreşte cu asprime orice împerechere sexuală în afara căsătoriei. Faţă de-o cercetare mai matură a vieţii este însă, într-adevăr imoral, ceea ce trecutul a osândit? Pentru oamenii liberi şi cu experienţă nu poate fi un câmp mai mare pentru împerecherea sexuală decât le acordă căsătoria pe viaţă? Nu sunt, bunăoară, legături cu adevărat libere între tineri, înaintea cărora chiar părinţii mai serioşi caută să închidă ochii? Legături poetice în care, pe lângă împreunarea senzuală mai e şi o simpatie reală, raporturi, în sfârşit, în care tânărul a procurat şi tovarăşei lui ceasuri frumoase şi fără grijă? Ce pedanterie, să vii aici c-o morală de înapoiat!…

E foarte adevărat că nu trebuie să vii c-o morală retrogradă, ci c-o înţelepciune izvorâtă din toate lacrimile deznădejdii şi afuriseniei vărsate, an cu an, de victimele acestei poezii.

 

Căci în şirul lucrurilor, mai mult de jumătate din astfel de legături libere nu se sfârşesc tragic, nu ajunge fata la prostituţie sau la sinucidere? Iar restul, cu toate despăgubirile băneşti şi amintirile dulci, decade, ca femeie, la o treaptă inferioară: i s-a furat comoara ei de credinţă şi de iubire curată de mamă care sălăşluieşte în orice femeie şi care-i formează temelia caracterului şi norocul vieţii.

Vai de cel care are pe cugetul lui atare furt şi crede totuşi că se scuză cu formula: dacă nu sunt eu, va fi altul. Ca şi cum trebuie să intri noaptea pe-o fereastră deschisă şi să furi, fiindcă altfel nu se foloseşte altul de prilej.

 

Şi-apoi, afară de asta: cine poate porunci cu aşa siguranţă viitorul unei fete? Nu trec prin viaţă fără pată atâtea fete slabe şi uşuratice, fiindcă o întâmplare prielnică le-a ferit de primul ademenitor sau le-a pus faţă-n faţă cu bărbaţi într-adevăr cavaleri, care au avut respect pentru cinstea lor şi le-au arătat că o viaţă curată e mai ispititoare decât vârtejul senzual?

 

Să nu uităm niciodată că toate formele exterioare ale cavalerismului faţă de femei n-au nici un rost, dacă nu sunt simbolul şi mărturisirea unei aplecări mai adânci către milă şi răspundere: dacă ne sculăm, spre a face loc unei femei, dacă-i alegem drumul cel mai curat, îi ridicăm povara şi-i cedăm pasul, toate acestea caută să fie numai o pildă şi un semn exterior al unui cavalerism care apără pe femeie de propriile-i slăbiciuni şi de nesfârşitele-i urmări şi care o fereşte atât de dispreţul şi de răzbunarea societăţii omeneşti, cât şi de restriştile exterioare ale vieţii.

 

Cine are pe conştiinţă soarta unei femei, acela caută să stăruie pe corabia vieţii alături de cea părăsită până la cea din urmă suflare, după cum căpitanul rămâne pe vasul care se scufundă până ce toţi ceilalţi sunt în siguranţă. Tolstoi a dat în “Învierea” lui cea mai mişcătoare rostire cerinţelor unui cavalerism fără cusur şi-a scos în relief că iubirea legiuită, nu liberă, face parte din cultură înaltă; iubirea legiuită de un simţământ de răspundere şi care ne arată că avem înainte-ne un om, nu un animal care umblă razna.

 

Sunt mulţi oameni care vorbesc vrute şi nevrute de făţărnicia căsniciei şi de poezia legăturilor libere şi aruncă cuvinte dispreţuitoare asupra superficialităţi serbede şi fără noimă a formei stabilite. Oamenii cărora nu le ajunge poezia unei iubiri pe viaţă vor fi şi în legăturile lor trecătoare numai nişte burtă-verzi ai plăcerii. Iar cântecul şi poezia din legăturile libere e îngăimat doar de cei care nu cunosc realitatea. Cea din urmă impresie, cea neştearsă, a acestor legături este pururea de-o proză şi-o urâţenie fundamentală. Felul cum se termină biciuieşte în obraz tot ce se cheamă pe pământ poezie şi trebuie să lase în sufletul fiecărui bărbat un ghimpe otrăvit, dacă are cât de puţin simţ pentru poezie.

 

Urâţenia oricărei legături libere este în firea lucrului: le lipseşte – şi nu poate să nu le lipsească – sfinţenia iubirii şi a stimei adevărate. Cu cât o legătură este mai egoistă, cu atât e mai prozaică. Poetică e numai iubirea cea mare care năzuieşte comunitatea veşnică la grija şi răspunderea pe viaţă.

 

Numai într-o astfel de iubire înfloreşte adevăratul devotament; orice altă iubire nu e dar, ci o vânzare. De aceea, legământul căsniciei nu este un simplu act civil sau bisericesc, ci şi un act de dragoste, o rostire a însăşi trebuinţei curate şi adânci de iubire.

 

Poezia intimă a iubirii cere ca bărbatul să aibă stimă pentru femeia cu care stă împreună, iar lucrul acesta, dintr-un adânc şi adevărat instinct şi in ciuda tuturor teoriilor, se întâmplă numai acolo unde femeia stăruie în rânduiala stabilită, care înalţă legătura lor de la o comunitate de plăcere la o comuniune pe viaţă.

 

Ba încă, după tainice legi, respectul acesta la femei este o poruncă a igienei adevărate a iubirii: numai respectul acesta este o cumpănă contra depresiunilor nervoase nedespărţite de legăturile pur senzuale şi care bântuie mai tare tocmai pe omul mai simţitor.

Acest articol a fost publicat în Îndrumarea vieţii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s