Dezvoltarea personalităţii

Din „Îndrumarea vieţii”
De Dr. Fr. W. Forster
Editura Panaghia 2006


IX. PROBLEMA SEXUALĂ

5. Dezvoltarea personalităţii

Apărătorii iubirii libere vorbesc adesea despre dezvoltarea personalităţii în legăturile libere şi despre aşezământul zilnic al căsătoriei pe viaţă care retează avânturile individuale.

Tuturor acestor fanatici le recomandăm, spre a se mai potoli, un capitol din „Metafizica iubirii” de Schopenhauer. Agerul filozof ne atrage aici luarea-aminte: nu individul se perpetuează, ci specia care caută să-şi menţină şi să-şi înnoiască viaţa; ea ştie să atragă pe individ la acest scop prin farmece şi nuri şi să-l îmbrobodească în aşa chip, încât emoţia cea mai impersonală să-i pară evenimentul central al vieţii personale. Aceasta e marea amăgire a naturii, pe care cei mai mulţi n-o pricep, fireşte, decât pe urmă. În nuvelele lui Boccaccio nu se zugrăveşte altceva decât imboldul speciei, care râde şi-şi bate joc de drepturile şi pretenţiile individului pe care le calcă în picioare.

Cine cercetează, într-un moment de luciditate, viaţa-i amoroasă cu multele ei orbiri, cu trădările-i nechibzuite şi înşelăciunile-i tăinuite şi netăinuite, nu poate să nu găsească hazlii toate declamaţiile cu iubirea liberă şi personalitatea nesilită şi-şi va explica aceste amăgiri de sine ca rodul cel mai de admirat al imboldului speciei.

De bună seamă, Schopenhauer merge prea departe când caracterizează întregul tărâm al iubirii sexuale ca o simplă romanţă a imboldului speciei. Căci la oamenii nobili instinctul dragostei se îmbină c-un şir de simţăminte mai înalte din viaţa sufletească personală; tocmai aceste simţăminte mai înalte, însă, reclamă statornicie şi credinţă.

În credinţă se dă la iveală adevărata dezvoltare a personalităţii, biruinţa individului asupra tiraniei imboldului speciei. De aceea rânduielile severe, izvorâte din spiritul acesta de statornicie, înseamnă adevărata cetate a personalităţii faţă de asaltul pentru conservarea speciei: în aparenţă sunt o încătuşare a individului în vederea interesului social; în realitate, însă, o frână a imboldului sălbatic şi capricios al speciei în interesul individului şi a tot ce se numeşte în viaţă caracter. Ele sunt, totodată, singura rostire vrednică a iubirii adevărate şi adânci ale cărei cerinţe cavalereşti nu se pot satisface cu jurăminte trecătoare, ci numai cu legăminte statornice.

Acest articol a fost publicat în Îndrumarea vieţii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dezvoltarea personalităţii

  1. matei zice:

    tot Schopenhauer sustine ca omul este atras in viata de un dor nemarginit, de o vointa egoista ci nici pe departe nu e facut dumnezeu. de ce dati voi nume mari de filosofi doar asa pentru a lua ochii cititorilor?asta e manipulare nesimtita. va legati de o propozitie ,un cuvant sa scoateti in ochii oamenilor-„uite si filosoful X a zis asa” cand de fapt filosofia lui se intreapta catre cu totul altceva. tot pe un site crestin era citat nietzche, prostul care citeste se minuneaza, el sarucu n-are habar ca f.nietzche a sustinut o viata ca religia e pentru cei slabi,pentru sclavi…st cuv lui,nu ale mele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s