CUM ÎNDREPTĂŢIREA DE SINE POATE SUBMINA CĂSĂTORIA

joachim_anna.jpg
Articol luat de AICI
Traducere de Andreea Elena Bosontel din site-ul
http://www.orthodoxytoday.org/articles7/MorelliEntitlement.php

CĂSĂTORIILE AVANTAJOASE: CUM ÎNDREPTĂŢIREA DE SINE POATE SUBMINA CĂSĂTORIA        

Fr. Georgre Morelli      

Căsătora creştină este o vocaţie slăvită. Căsătoria, aşa cum Apostolul Pavel ne învaţă, reproduce relaţia dintre Iisus şi Biserică, unde Iisus este mirele şi Biserica mireasa. Mirii sunt chemaţi pentru dragoste şi grijă pentru miresele lor într-un angajament altruist. Sf. Pavel a scris : „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:21).       

Dragostea are caracter de înrudire şi icoana dragostei pure şi împlinite este relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Noi putem observa natura acestei iubiri tocmai pentru că ea debordează asupra lumii, în special prin însuşi sacrificiul lui Iisus pe cruce. Sf. Pavel descrie această iubire ca fiind „kenotică” (care se goleşte de sine), în special atunci cînd Iisus a părăsit prerogativele divinităţii pentru a asuma natura umană cu scopul de a salva lumea. Dragostea a fost atît de hotărîtă, de sigură, de completă, încît a dus la moartea Sa pe cruce în numele nostru.

În căsătoria creştină, dragostea autentică şi adevărată caută să dea o replică la tipul de sacrificiu al sinelui pe care Iisus ni l-a arătat cînd a devenit om şi a locuit printre noi (şi acest lucru încă mai este exprimat azi în credinţa lui Iisus către Biserica Sa). Dragostea altruistă se supune poruncii de a-ţi iubi aproapele mai mult decît pe sine însuşi căci în acest  fel deasemenea Îl iubim şi respectăm pe Dumnezeu. Acest tip de dragoste dintre soţ şi soţie, deşi imperfect practicat şi nu întotdeuna realizat, constituie ceea ce Sf. Ioan Hrisostom numea „mica biserică” şi care asigură sănătatea şi stabilitatea familiei pentru a creşte copii.

Aceste lecţii sunt afirmate în slujba ortodoxă a căsătoriei. Într-o parte a slujbei, Sfîntul Duh este invocat pentru a-i „uni pe ei intr-un singur gând şi un singur trup şi dă-le lor copii frumoşi pentru a fi educaţi în spiritul credinţei şi al fricii…” Scopul spiritual al căsătoriei nu este niciodată separat de vocaţia parentală. Dragostea, cînd este înţeleasă corect, este întotdeuna îndreptată către aproapele, în primul rînd către soţi şi apoi către copii.

Probleme în căsătorie: îndreptăţirea[*]

Cel Rău caută necontenit să corupă dragostea oamenilor către Iisus. Căsătoria şi familia, din cauza complexităţii şi a apropierii relaţiilor sociale, este un câmp fertil pentru o asemenea corupţie. În cazul în care considerăm că potenţialul de corupere spirituală este exagerat, luaţi în considerare că acest fapt se poate întâmpla de asemenea şi între Iisus şi Biserică. Sf. Pavel a reamintit bisericii din Corint: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.”(1Corinteni 11:3). Dacă Biserica poate degrada comuniunea ei cu Iisus şi noi cu siguranţă putem degrada comuniunea noastră înăuntrul familiei.

O corupere subtilă este sentimentul de „îndreptăţire” (Morelli, 2006). Îndreptăţirea este atunci cînd soţul sau părintele consideră că merită  dragoste, companie, fericire, sinceritate, ascultare, etc. Îndreptăţirea merge mînă în mînă cu aşteptarea. Atunci cînd  are loc un eveniment în care un membru al familiei consideră că ceilalţi nu au fost la înălţimea aşteptărilor, adesea rezultă sentimente de mînie şi de a fi fost folosit.

Încă de la început trebuie notat că anumite evenimente împlinesc aşteptări care sunt dorite şi adesea bune. Problema apare cînd evenimentele însele devin un test în care aşteptările sunt sau nu împlinite. În termeni clinici „ preferinţele dorite” s-au transformat în „aşteptări pretenţioase” în care eşecul de a împlini preferinţele dă naştere la emoţii (de obicei mânie) care primejduiesc capacitatea de a atinge scopurile dorite. De cele mai multe ori soluţia la acest conflict este de a schimba scopurile. De fapt, este nevoie de o schimbare în percepere de la aşteptări pretenţioase înapoi la scopuri dorite.

Câteva exemple ne vor ajuta să înţelegem mai bine noţiunea de îndreptăţire. O mamă se simte îndreptăţită să primească dragoste şi respect de la fiica sa : „Pînă la urmă sunt mama ei” . Un tată simte că fiul său ar trebui să îl asculte şi să îi respecte sfatul :„Eu sunt tatăl; ar trebui să mă asculte şi să facă ce ii spun”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru soţ şi soţie:„Eu sunt soţia lui; el ar trebui să …” sau „ Eu sunt soţul ei; ea ar trebui să …” Când membri familiei nu ne îndeplinesc aşteptările ne simţim îndreptăţiţi să fim supăraţi. În mod alternativ, ne putem simţi nevrednici pentru că aşteptările noastre nu sunt îndeplinite şi să răspundem prin a ne simţi mâniaţi, deprimaţi, etc. În orice caz, oricine se simte profund influenţat de aceste emoţii nu se va pricepe să aducă cu sine rezultatele pe care le-ar dori (Morelli 2006).

Cheia de a înţelege îndreptăţirea în acest caz este de a vedea cuvîntul „titlu” (mi se cuvine) intrepătruns în lumea largă. Oricând facem o cerere bazată pe un titlu (ex: tată, mamă, soţ, soţie,…) operăm dintr-o perspectivă a intitulării (îndreptăţirii). Soluţia este de a ne da seama că titlul nu garantează anumite tipuri de comportament specifice.

Antidotul pentru aşteptările pretenţioase este acela de a dezvolta preferinţe pentru şi despre membrii familiei noastre bazate pe dragoste, ceea ce înseamnă a prefera binele şi bunăstarea soţilor ori a copiilor, a prefera în loc de a cere ca copiii să îşi respecte tatăl şi mama, sau a prefera dragostea comună şi respectul între soţi. În loc de a ne conceptualiza aşteptările în termeni precum îndreptăţirea, putem schiţa invitaţii pe care ceilalţi le pot accepta cu scopul de a se ajuta pe ei înşişi.

Domnul Nostru nu a forţat pe nimeni utilizînd Titlul Lui. În schimb, El a recunoscut că ascultarea şi respectul sunt dăruite în mod liber. În acelaşi fel, recunoaşterea că toţi oamenii oferă în mod liber ascultare şi cooperare ridică preferinţele la un nivel superior unei lupte a voinţelor tocmai pentru că aşteptarea pretenţioasă este diminuată. Oamenii adesea „se adăpostesc” cînd simt că sunt constrânşi într-un comportament particular pentru că trebuie să îşi salveze faţa şi să îşi protejeze identitatea.

Cum pot soţii şi părinţii să întrevadă aşteptările pretenţioase şi totuşi să găsească comportamentele dorite faţă de membrii familiei? În primul rînd, soţii şi părinţii pot găsi mult mai uşor preferinţele dorite dacă nu sunt dominaţi de mînie şi depresie(Morelli, 2005-2006). În al doilea rînd, cel mai eficient mod de a găsi scopurile cele mai potrivite ale unei familii este de a declara dorinţele în mod clar şi consecinţele dacă dorinţele nu sunt împlinite( Morelli 2005, 2006). Deşi Iisus nu Şi-a folosit titlul de fiu al lui Dumnezeu pentru a constrînge anumite comportamente. El a fost clar în ceea ce priveşte consecinţele de a-i asculta sau nu cuvintele Lui.

Luaţi exemplul unui copil care îi vorbeşte fără respect tatălui lui pentru a înţelege cum lecţia acestei parabole poate fi aplicată. În cadrul aşteptărilor pretenţioase, se poate aştepta ca părintele să răspundă lipsei de respect în termeni emoţionali, probabil mânie, probabil chiar şi ocară pentru că titlul său de tată nu a fost corect recunoscut.

O abordare mai apreciată şi mai constructivă este de a păşi de o parte de îndreptăţire şi de aşteptările pretenţioase pe care le pune în pericol şi să declare problema în termeni de aşteptări dorite. Tatăl ar putea spune: „ Noi nu vorbim aşa unul cu altul, ţi-am spus dinainte că dacă spui acel cuvînt lipsit de respect nu ai voie să priveşti la televizor în seara asta aşa că astă seară nu ai televizor, mâine poţi încerca din nou”. Consecinţele aduc la iveală schimbările comportamentale dorite şi fortifică viaţa de familie, nu ieşiri emoţionale care rezultă din intitulări dezamăgite.

Vocaţia căsătoriei şi a familiei creştin ortodoxe este aceea de a fi soţ şi părinte prin imitarea lui Iisus. Îndreptăţirea este acţiunea subtilă a Celui Rău şi ea determină şi poate chiar distruge unitatea necesară pentru a împlini scopurile vocaţiei divine. Îndrumă-ţi, învaţă-ţi şi, mai important iubeşte-ţi soţia şi familia cu inteligeţă, îngăduinţă, iertare, în acelaşi fel în care Iisus îşi iubeşte Biserica.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Păcat, Sfaturi, Soţ/Soţie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s