din „Mama”, de PS Ioan Suciu
Aceasta este ultima încercare de apărare serioasă. Însă este atât de şubredă, atât de dezminţită de fapte, încât te cruceşti cum se mai apără mamele cu această nevoie a pâinii. încă nu s-a văzut un neam şi o familie sărăcind fiindcă au avut copii mulţi. Ce nu s-a dat copiilor s-a dat luxului, ce nu s-a dat copilului şi risipei luxului s-a dat medicilor şi farmaciilor.
Familiile în care sporeşte averea sunt familiile cu numeroase odrasle. Cu fiecare copil vine în lume un creier şi două braţe, care produc în timpul vieţii mai multă bogăţie decât consumă – după cum arată socotelile bine alcătuite. Aşa se explică agoniseala averii şi capitalurile din zilele de astăzi. Altfel, economiştii constată un număr mai mare de copii în familiile mai sărace. „Deşi sărăcia descurajează căsătoria, totuşi nu o împiedică; dimpotrivă, pare a fi favorabilă naşterii” (Adam Smith).
„Fecunditatea popoarelor descreşte în proporţia progresului bogăţiilor sale, a bunei stări şi a civilizaţiei lor” (Moreau de Jonnes). Aversiunea faţă de copil, duşmănia faţă de maternitate creşte odată cu avutul, care aţâţă nevoile, interesul şi lăcomia după plăceri, mai mult decât instinctele nobile şi vrednice consfinţite de Creator. Multiplele egoisme omeneşti răzbat la suprafaţa fiinţei noastre pe măsură ce se pot satisface şi se impun sufletelor necontrolate de voinţă.
Anglia cea „sportivă şi igienică” are o natalitate îngrijorătoare; Franţa, cel mai binecuvântat pământ din Europa, declină pe urma lipsei de copii. Socotind clasele sociale, nu ţările, ca să restrângem obiectul, s-a constatat că „natalitatea claselor economiceşte înstărite, nu este cât jumătate natalitatea claselor sărace”. Creşterea bunăstării economice este însoţită de-o descreştere a numărului fiilor (Dott. Ugo Giusti). Cu cât afli mult loc pentru copii într-o locuinţă, cu atâta copiii lipsesc (Mombert). Nu mai are valoare cuvântul spus odinioară; „Unde creşte un fir de grâu, se naşte un prunc”, nici optimismul lui Taine: „Un om devine tată de îndată ce-şi poate hrăni copiii”.
Coborând din clasele sociale la familiile singuratice, găseşti verificat că „bunăstarea, nu sărăcia, este duşmanul copilului”. Familiile bogaţilor sunt sterpe şi lipsite de grădiniţa minunată a surâsurilor de prunci. Într-unul din cele mai bogate cartiere din New-York s-au numărat 17 copii în 45 case, în care s-a îngrămădit confortul şi luxul cel mai neînchipuit.
Şi ţările şi clasele sociale şi familiile bogate destăinuie o voinţă care se împotriveşte naşterii de prunci. Socotelile soţilor, sufletul părinţilor, egoismul mamei iau exemplu de urmat dintr-o anumită stare economică şi îmbătrânesc în neant sau în moarte copiii. De cele mai multe ori nu mijloacele lipsesc ci contabilitatea creştinească. S-ar putea reduce o seamă de rubrici şi capitole din pasivul micului buget familial.
Să punem numai faţă în faţă copiii şi vanităţile, copiii şi capriciile luxului, copiii şi nevoile pasiunilor, ce mai rămâne pentru ei? Numai ceea ce scapă risipei plăcerilor priveşte spre copil ca să-l cheme. Toate cheltuielile cu care nutrim pasiunile, aţâţăm instinctele crude şi ne alintăm în dezmierdări ale simţurilor, răpesc din patrimoniul economic rezervat copilului şi risipesc capitaluri puse de Dumnezeu la îndemâna părinţilor pentru copii.
Părinţii se arată pur şi simplu nişte administratori nedrepţi ai bunurilor încredinţate lor de Providenţă în vederea creşterii pruncilor. Aşa zisele „nevoi a vremurilor de civilizaţie”, „exigenţele sociale” de cele mai multe ori se arată nişte simple forme rafinate ale egoismului lacom după plăceri. Cantitatea nevoilor creşte pe măsură ce descreşte înfrânarea, pe măsură ce laşi să fii dominat de obsesia că-ţi trebuie cutare obiect şi cutare acţiune din lumea în care te mişti.
Strâmtorarea economică, de cele mai multe ori, se arată a fi o deficienţă morală. „Zgârciţii vieţii” sunt nişte minori morali, nişte laşi egoişti. Nu cămăruţa cu alimente şi grânarele casei sunt goale, ci inima şi voinţa. Refuzul pruncilor, în fiecare familie nu se arată a fi un fenomen de natură economică, ci de natură spirituală; inima este putredă, sufletul este decăzut. Ceea ce lipseşte este dragostea faţă de copil; ceea ce prisoseşte este duşmănia faţă de-o creatură ce stânjeneşte calculul păcătos a iubirii de sine.
Acest egoism sălbatic, care azi porneşte lupta împotriva pruncilor, singurii noştri apărători înaintea dreptăţii dumnezeieşti, lărgit între clasele sociale şi între neamuri, aduce războaiele şi concurentele economice dezastruoase.
Te simţi încremenit când te gândeşti că, în 1929, Statele Unite Americane trebuiră să cheltuiască cinci miliarde dolari ca să lupte împotriva abundenţei, în timp ce Roosevelt declară că, din trei americani, unul era rău hrănit şi rău adăpostit; şi, în timp ce se distruge intenţionat cafeaua în Brazilia, grâul în Canada, carnea în Argentina, iar în Constanţa se aruncă în mare lăzi cu portocale importate, milioane de indieni şi chinezi mor de foame33.
Aici se poate aminti plânsul poetului Hebbel la pierderea copilului, pe care nu-l putea privi fără să tresalte de bucurie. „O, Dumnezeule, Dumnezeule, tu ai aşezat îngerul la pragul casei mele, mi-a surâs şi mi-a zis: mă vrei? Dar arareori aveam un alt gând în afară de aceasta; cum îl voi nutri? Şi în lipsa mea de energie, mă descopeream stupid şi nesimţitor în faţa fericirii care-mi dădea târcoale şi pe care nu aveam decât s-o strâng în braţe. Ar fi trebuit să mă hotărăsc să-mi cresc copilul cerşind şi să-i las drept moştenire cârja de cerşetor. Aşa mi-aş fi făcut datoria. Atunci nu aş rosti când întâlnesc vreun muncitor cu fruntea brobonită de sudoare… O, dacă nu m-aş fi născut”.
La pragul atâtor cămine calde stă îngerul unui copil. O mânuţă albă vrea să deschidă, vrea să ocupe un loc alături de părinţi, în leagănul potolit şi moale. „Mă doriţi?” întreabă micuţul, ba cere cu dor aprins: „Primiţi-mă!”… iar soţii să nu-şi tulbure prânzul vieţii şi ospăţul de la mesele plăcerilor, răspund: „N-avem pâine pentru tine”, aşa cum obişnuiesc să răspundă oricărui cerşetor care bate la uşa casei lor. Ecou în veşnicie, în urechile noastre de la Cel ce va judeca faptele şi lipsa de încredere în Providenţă, va răsuna cuvântul: „De câte ori nu aţi primit pe unul din aceşti mici ai mei, pe mine nu m-aţi primit”… Mergeţi blestemaţilor”…
Taina Căsătoriei 