Copiii se vor ridica la judecată împotriva mamelor

 436m.jpg

din „Mama”, de PS Ioan Suciu

„UCIGAŞULE!”

Acesta este titlul paginilor pe care le traduc din admirabila carte scrisă de Lisbeth Burger „Fulg alb” – Memoriile unei moaşe”29.

Micul nostru spital condus de surori de caritate, Maici călugăriţe, are şi două camere cu câte două paturi pentru femeile care nasc… Totdeauna sunt chemată când se naşte vreun copil.

Într-o noapte maicile trimiseră în grabă după mine. Medicul nu era acasă şi în orice împrejurare puteam da ajutoarele de urgenţă. La spital a fost adusă soţia unui ospătar. Febra ridicată, leşinuri, delir, hemoragie.

– Necazuri de-ale femeilor, rosti maica. După regula comunităţii, maicile nu puteau lua parte la naşteri. Da, necazuri de-ale femeilor! Din nenorocire de-acelea care se întâmplă în vremea din urmă. Condiţiile generale indică aici complicaţii grave. Nu e un avort de rând. Cuget de unde poate să vină o astfel de febră.

E o femeie aciuată în comună la-nceputul războiului, împreună cu soţul ei. Au deschis o cantină, o „casină”, apoi un cinematograf cu reprezentaţiile cele mai obscene, pentru „educaţia poporului”. Sigur că făcură bani, însă nu înţeleg cum de nu s-a răsplătit altfel această şcoală de depravare. Se povestesc atâtea! De nopţi vesele şi secrete, cu obIoane trase; de colţuri ascunse de ochii lumii, de oaspeţi străini… Se vorbesc multe, dar nici un lucru bun. Femeia aceasta n-a fost văzută niciodată în biserică, nici la cea catolică, nici în capela protestantă, nici în comunitatea evreiască.

Atunci cui să aduc la cunoştinţă: parohului, pastorului, sau rabinului? Pacienta nu are nici un semn care să-i vădească vreun interes religios. Pudră, creion de buze, picături pentru ochi, forfecuţe pentru unghii, un pieptene, o oglindă şi o duzină de obiecte de nimica. Un bileţel, un nume: „Infirmieră şi maseuză” şi dedesubt, cu creionul: urmaşă a lui Marx (medic urmărit pentru provocări de avorturi).
Am ajuns! Am înţeles!

Într-un mare cheag de sânge negru se arată mânuţa unui copilaş conceput de cinci luni.

–  Maică, să ai la îndemână toate pentru o intervenţie, de-ndată ce va sosi medicul. Dacă se va mai putea face ceva aici, e doar o operaţie.
Petrecui o noapte teribilă, cea mai fioroasă din întreagă viaţa mea, căruia i-au urmat nopţi şi zile de groază. Aş fi dorit să fie de faţă toate acelea pe care diavolul, vreodată, le-ar sfătui la avort!

O moaşă este obişnuită la multe lucruri: la ţipete, la urlete, la temeri, la dureri, la sânge şi spaimă. Acolo unde orice femeie ar cădea în leşin, noi trebuie să rămânem nemişcate, stăpâne, liniştite, uneori aspre, de parcă nu am avea în mâini o fiinţă vie, o inimă ce bate şi sângerează. Dar o întâmplare ca aceasta niciodată nu aş dori să mai retrăiesc.

Ornicul turnului bătu cele douăsprezece lovituri în tăcuta şi molcoma noapte de vară. Peste zi dogorise din greu. Geamurile erau încă deschise să intre răcoarea nopţii. De obicei, bolnavii ascultă numărul bătăilor din turn. Bolnava se ridică acum: îşi aţinteşte spre uşă ochii lărgiţi de-o spaimă fioroasă, privirea i se aţinteşte tot mai vie, groaza şi delirul cresc… cu o săritură vrea să se dea jos din pat… spre geamul larg deschis.

–   Plecaţi,  plecaţi!   rosteşte  gura   lividă.   Sudoarea  îi   stă broboane pe frunte; abia răzbim s-o reţinem. Cade pe pernă: geme de spaimă şi tulburare. Ce putea să fie în cameră? Nimic! Nici o umbră, nici o rază de lumină. Bolnava strigă înfricată. Vrem să facem întuneric de-a binelea. Spaima ţâşneşte iarăşi.

Vreau să apuc siringa – puteam face aşa ceva în vreme de război. Nu am ce face, bolnava nu poate să rămână pradă unei astfel de exaltări care ar putea să ţină ore de-a rândul. Şi noi suntem epuizate. Cum am putea împiedica halucinaţiile? Nu ştiu cine le căşună. Parcă bolnava nici nu înţelege cuvintele noastre.

Câteva clipe stă pierdută şi sfârşeşte să cadă pe perne. E galbenă ca ceara şi pare grozav de îmbătrânită. Apoi spaima revine şi femeia începe să vorbească.

–  Iată-i, iarăşi vin… unul după altul, unu, doi, trei… acesta este mare, aproape la termen… patru, cinci, acesta a rămas mititel…şase, şapte, opt acesta-i fără cap, uite că-l ţine în mâini… nouă, zece… acesta nu mai are picioare… şi totuşi merge… e tăiat în două şi sângerează, unsprezece, doisprezece… Şi acum o altă mână… şi un picior… Unde ţi-e capul? Şi celelate membre? De ce nu aveţi ochi?… Ochii… Şi deodată apucă plapuma şi şi-o apăsă pe faţă. Nu! … nu … nu, plecaţi! nu aveţi dreptul să trăiţi! Şi recade mistuită de puteri.

Abia se scurg câteva clipe şi începe din nou.
–  Îi auziţi vorbind? Ii auziţi? Nu pot să vadă lumina cea veşnică… dă-ne ochii tăi, mamă!… Ne-ai luat ochii… dăni-i pe-ai tăi… acolo, acolo, nu vedeţi… unu… doi…trei… Şi iarăşi teribilul număr până la treisprezece.

Parcă mi s-a oprit inima în piept alături de un gând ce se ivi în mine. Dar nu, nu se poate, este delirul febrei! Însă gândul nu vrea să mă părăsească. În cuvintele ei era un înţeles: un picioruş şi un braţ al copilului sfâşiat cu atâta cruzime în sânul mamei, au ieşit. Să fie al treisprezecelea?…

– Ce vreţi acum… aici… astăzi? Sunteţi morţi… nu aţi trăit niciodată… eu nu am copii… cine v-a trimis?… Iată-i, iată-i, se-ntorc… unu… doi… trei… Ii auziţi cum strigă? Ii auziţi cum mă cheamă? îi auziţi? Noi nu putem să ajungem la veşnica pace… nu putem… ne-ai furat pacea… suntem fără patrie… ne-ai azvârlit din sânul mamei… ne-ai furat pacea… întoarce-ne liniştea… şi ochii… grozavele scobituri fără ochi!

Degetele subţiri ale bolnavei arată pe perete şi numără doi… patru… şase… plecaţi! plecaţi!…

Întinde mâinile, le-nvârte în jur parcă ar vrea să se apere şi să îndepărteze vedeniile, şi aşa până ce se prăbuşeşte pe perne. Dar nu află linişte. Un nou asalt de groază începe.

–  Uite-i, acolo… unu… doi… trei… treisprezece… urâţi mai sunteţi, plini de sânge, sfârtecaţi, tăiaţi în bucăţi, goi… şi se smuceşte parcă ar fi copleşită de-o greaţă fără seamăn: Nu vă atingeţi de mine, duceţi-vă, plecaţi… plecaţi… Nu-i vedeţi cum se zbat, cum gem, cum plâng, cum ţipă… şi iarăşi. Nu avem apa cea sfântă să spălăm pata păcatului originar… nu avem haine să ne acoperim goliciunea… nu avem haina de sărbătoare pentru praznicul ospăţului nostru veşnic… suntem alungaţi… îngheţăm de frig… ni-e foame… dă-ne lumină, lumină… spală-ne! Nu auziţi?

Priviţi acolo, unu… doi… trei..,
În sfârşit cuprinsă de un acces de furie, strigă;

–  Plecaţi… plecaţi… vreau să-mi ia ochii… inima… lăsaţi-mă! Plecaţi… plecaţi!…

Şi o împinge cu violenţă la o parte pe maică. Din fericire, în acea clipă intră medicul. într-un val de sânge a fost dat afară capul copilului. Hotărâre rapidă: operaţie imediată.
– Totul e gata, zice maica.

– Credeam, răspunsei.

–  Rămân şi eu se ajut, zisei, maicile fiind risipite pe la atâtea spitale; sunt puţine.

Medicul întări bănuiala mea. Copilul era tăiat în bucăţi de-o sculă de fier, sânul rănit în mai multe părţi; bolnava dădu în peritonită. Cum sângele curgea de mai multe ore, credeam că victima va sfârşi înspre dimineaţă.

S-a adus la cunoştinţa soţului. Primi vestea cu sânge rece până ce nu i se spuse că-l aşteaptă închisoarea. Atunci izbucni în toate furiile blestemând avocaţii care-şi bagă nasul în treburile altora.

În vreme ce ţipa şi blestema, sărmana femeie, pe jumătate narcotizată începu să numere din nou.

– Unu… doi… trei… patru… cinci… şase… opt. Cuprins de spaimă, omul fugi.

Biata nefericită plânse şi se zbuciumă strigând încă trei zile şi trei nopţi în şir. Cele mai tari doze de narcotice nu ajungeau s-o liniştească. Avea priveliştea neîntreruptă a celor treisprezece copii ucişi în sânul său şi venind spre ea cu jalea lor, cu acuzele lor, cu rugile lor.

Nu a fost deloc în stare să primească un îndemn la căinţă, să i se poată vorbi de bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, de întoarcerea sufletului. Totuşi, nu o puteam lăsa să sfârşească aşa. Maicile, bolnavii, medicul însuşi, nu ştiau ce să mai facă. Nici preotul nu a putut face nimic.
În ziua a patra, păru că-şi revine. Am chemat preotul şi am înştiinţat soţul.

Preotul veni în grabă. După cele dintâi cuvinte, femeia spuse:
– Au fost treisprezece; treisprezece. Nu mă întreba altceva. Şi în vreme ce îi vorbea de mila cea fără de margini a lui Dumnezeu, nenorocita, adunându-şi ultimele puteri zise: – Lăsaţi-mă să plec… vreau să ajung în iad şi să plătesc în veşnicie omorul acela. Şi   când   îşi   văzu   soţul   intrând, rosti   ultimul   cuvânt: „Ucigaşule!” şi muri.

Copiii se vor ridica la judecată împotriva mamelor şi vor striga mai tare asupra lor de cum au să strige micii Viflaimiţi împotriva lui Irod. Şi până atunci, pe neaşteptate răzbat din străfundurile inimii şi-ale conştiinţei glasurile celor ucişi cu un îndoit omor, după cum spune Sfântul Leonardo de Porto Maurizio, omorul trupului şi omorul sufletului. Fericit călătorul asasinat în miez de noapte în pădure! Acela poate stârni încă un act de căinţă. Dar pruncul răpus în pântecele mamei nu va avea nici o nădejde de mântuire.

Măcar de l-ar fi crescut cum îl cresc mâncătorii de oameni ca să-şi hrănească pântecele cu el şi să răpună foamea. Nu, această crimă nu are asemănare. Şi nici pedeapsa ei nu-şi va găsi pereche. Ar putea merita oare  altceva „cel  mai  rece  dintre monştri?” Glasul atâtui sânge strigă împotriva lor: „Până când, Doamne, nu vei răzbuna sângele nostru?…”.

Acest articol a fost publicat în Avort, Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s