MUŞCĂTURILE PĂCATULUI

1180707435.jpg

din „Mama”, de PS Ioan Suciu

Nu numai sufletul tău, nici singurul copil pierdut vor striga împotriva ta, ci trupul însuşi pe care l-ai silit să-ţi împărtăşească păcatul, va resimţi prezenţa neîntreruptă a tristei fărădelegi. Când conştiinţa va tăcea, trupul va vorbi; o cicatrice sensibilă va rămâne să-ţi amintească păcatul; o mână străină te va strânge, te va apăsa, te va împunge cu ghimpele durerii. Absenţa copilului ucis este mult mai chinuitoare decât prezenţa lui.

Într-o zi, o femeie intră în cabinetul medicului şi, cu un surâs, îl rugă să fie atât de înţelegător şi s-o scape de povara ce-i îmbucă din viaţă.

– Aveţi copii acasă, doamnă?

– Am, domnule doctor, şi-mi ajung!

–  Ei bine, atunci vă dau sfat. Mergeţi acasă, luaţi un cuţit de la bucătărie şi ucideţi-l pe cel mai mic şi mai nevinovat dintre copilaşi. Nu veţi face nici un păcat atât de mare, nici un rău atât de simţit, ca în cazul consimţirii mele de-a elimina fătul din sânul dumneavoastră. Aţi ucide, în primul caz, un copil botezat, care va ajunge, nevinovat cum este, în fericirea cerească, iar trupul mamei rămâne nevătămat. Iar ceea ce mi-aţi cere v-ar răni grav şi aţi pierde, pe lângă viaţa trupească a pruncului, şi pe cea sufletească. Eu nu mă leg în tovărăşie cu nimeni, pentru nici un scop, cu nici un preţ, ca să comit o atare crimă.

Aşa s-au înfruntat două convingeri: a unei mame „nebune” şi a unui medic conştient de menirea ce o are ca paznic al vieţii, nu de asasin. Medicii de seamă, nu samsarii de meserie, susţin cu Prof. Dr. C. Daniel, directorul Clinicii de Ginecologie din Bucureşti: „Nimeni nu are dreptul să distrugă un ou uman, cu atât mai puţin să sacrifice un fetus viabil.

Ideea sacrificării copilului este o crimă care nu are ce căuta în societatea modernă”… sau cu Prof. Dr. Ion Jianu: „Omul nu poate să creeze viaţa şi, ca atare, n-are dreptul să suprime o viaţă, mai ales că produsul concepţional poate să devină un geniu, un inventator, un binefăcător al omenirii31. Până şi în marile şi gravele conflicte ale celor două vieţi, medicii caută să salveze ambele vieţi. Dacă această idee nu ar fi dominat, astăzi am fi, ca acum atâtea decenii, la reţeta cea mai costisitoare şi ruşinoasă: avortul, care a degradat într-atâta pe unii partizani ai independenţei medicinii de morală.

Experienţele medicilor, statisticele sociale au dat în vileag urmările „muşcăturii păcatului”, şi sunt grozave. Mai întâi „mortalitatea” directă şi globală derivată pe urma avortului medical este mai mare decât mortalitatea imputabilă continuării sarcinii” (Prof. Winter-De Suoo). Oricâtă grijă ar purta medicii şi „specialiştii”, avortul provocat poate sfârşi cu moartea mamei, pe lângă aceea a copilului.

După Liepmann, mortalitatea globală de pe urma avortului este de 5 ori mai ridicată decât aceea de pe urma naşterilor. Intr-o ţară oarecare, după date statistice precise, mor 6000 femei anual pe urma naşterilor, iar 44.000 pe urma avorturilor, adică de şapte ori mai multe. în Berlin, între anii 1922-1923, deci în interval de trei ani, febra puerperală urmând naşterilor a mistuit 312 vieţi de mame, a mistuit în schimb 1348 femei în urma avortului32.

Ce să spunem despre ceea ce se întâmplă în familiile muncitoreşti şi ţărăneşti, având putinţa, pe urma secretului profesional, să se ascundă pricina morţii atâtor mame? Heynemann nu se sfieşte să afirme, ca un bun cunoscător în cauză, că: „Avortul criminal infectat este astăzi cea mai de rând cauză a morţii, în clinicile ginecologice a marilor oraşe”. într-o petiţie din anul 1930 a mai multor doctoriţe berlineze se scrie: „Astăzi nici o boală, nici chiar tuberculoza nu răpune atâtea vieţi omeneşti”.

Unele morţi sânt neaşteptate şi imediate, în urma unui „şoc” fără să se poată constata vreo leziune, sau prin embolie gazoasă sau embolie pulmonară, prin septicemie acută, perforaţie a uterului şi nu arareori prin chinurile tetanosului.

Dacă moartea nu urmează criminalei practici, urmează în cele mai multe cazuri moartea capacităţii de-a avea copii. Femeia devine stearpă. îmi amintesc „povestea” unei eleve care petrecea verile la o soră de-a ei măritată, dar fără copii. Seara, se aşezase în pat, şi, fără s-o poată prinde somnul, părea totuşi că doarme. Sora stătea de vorbă în cameră cu cineva din familie despre situaţia intimă a familiei. îşi povesti între altele nenorocirea.

Avortul sfătuit în primul an de căsătorie, blestemul ce căzu asupra ei, muşcătura nevindecabilă a păcatului de-a mai putea concepe. De atunci nu mai are parfum floarea trupului ei, nici viaţa ei nu mai sună ca un clopot de argint, nici surâsul nu-i mai adie nestingherit pe faţa-i mâhnită. Golul nu-l va putea umple niciodată cu nimic, nimeni. în urmă a ajuns să se mângâie cu adoptarea copilului altuia.

Ne închipuim impresia ce a putut-o produce în sufletul curat al tinerei eleve istorisirea auzită din întâmplare. Cu o astfel de muşcătură a păcatului care te întovărăşeşte întreagă viaţa, poţi rosti: „Păcatul meu înaintea mea este pururea”.

În lipsa copilului înlăturat în acest fel criminal, mama va putea să ajungă o obsedată de ideea copilului ei şi chiar să sfârşească în „mania maternităţii” care o împinge la sinucidere sau la deplina pierdere a gustului de-a trăi şi a curajului de-a purta poverile vieţii. Dezechilibrul sufletesc în urma întreruperii sarcinii are totdeauna un caracter depresiv.

Alte nenumărate urmări ale avortului asupra mamei se arată atât de grave şi compromiţătoare, încât până şi în Rusia, unde orice avort este apărat de lege, se fac eforturi mari să se revină, dacă nu legal, prin tot felul de influenţe ca să se curme acest fel de crimă, dăunătoare atât criminalei cât şi victimei, încât îţi vine să crezi că victima, micul copil, murind, împlântă un pumnal adânc în trupul mamei şi rugineşte acolo şi nimeni nu-l va mai scoate.

Nu sunt „făcători de îngeri” avortorii, ci „hienele sânului” mamelor, cum îi numeşte Stumpf. Mai mult decât jumătate dintre aceste femei rămân cu urme adânci pe toată viaţa, altele cu urme mai blânde. Oricum, însuşi faptul suspendării violente a unui proces fiziologic normal, atât de strâns legat cu organismul mamei, care s-a adaptat noii meniri, aduce asupra femeii o lovitură gravă, ce nu se poate asemăna nici în pagubă, nici în violenţă, nici în durere şi urmări cu un proces normal al sarcinii şi cu naşterea însăşi. Pentru organism este o adevărată catastrofa.

Când norocul va face cu putinţă naşterea altor prunci, se va vedea câtă durere se va adăuga celei normale, organele materne rămânând cu cicatrice; s-a văzut chiar că pruncii se nasc mai puţin plini la trup, mai uşori la greutate, şi naşterea însăşi va putea avea complicaţii în urma unor aderenţe anormale, ceea ce provoacă hemoragii, uneori de-a dreptul grave, în ora naşterii. Iar cu efect mai îndepărtat va veni neurastenia, nervosismul, isteria, o sensibilitate la infecţii în organele femeii, până la rinichi.

Ajunge să citeşti datele statisticienilor ruşi ca să te îngrozeşti de-o acţiune care muşcă prin păcătoşenia ei, atât de adânc şi ca durată şi ca seriozitate, din trupul însuşi al mamei.

Se pare că sângele copilului din trupul mamei strigă spre ceruri şi arde acolo unde este fiindcă e sânge furat, sânge şi carne ce trebuiau dăruite şi nu au fost dăruite. Nu sunt ale ei şi această mamă va rămâne pururi datoare cu o dajdie de sânge şi de carne pe care, dacă nu o va plăti ea personal, o va plăti prin copiii ei, sau prin fiii neamului ei măcelăriţi în războaie.

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s