„O, CE PUSTIU ÎNTINS!…”

 436m.jpg

din „Mama”, de PS Ioan Suciu
Pe când era vicar la biserica din Saint-Roch, Părintele Loutil, cunoscut în literatură sub numele de Pierre l’Ermite, primeşte vizita unei tinere femei care-i pune o problemă de conştiinţă: e vorba de cunoscuta fraudă sau profitul plăcerii în actul procreator şi refuzul consecinţelor lui nobile: conceperea, copilul. Se putea oare, fără a vătăma legile firii şi a-L înfrunta pe Dumnezeu? Preotul îi aminti cerinţele orânduirii morale.– „Dar ce va zice soţul meu…”.

– „Ce va vrea!…”

– „Şi dacă vom ajunge săraci?”

– „Dumnezeu se îngrijeşte de ai Săi…”

– „Şi dacă rămân victimă?…”

–   „Ţi-ai împlinit datoria! De altfel natura nu se va lăsa înşelată până la urmă şi toţi contrabandiştii îi vor simţi pintenul răzbunării”.

Femeia ieşi hotărâtă. Cu douăzeci de ani în urmă, la acelaşi preot intrară trei persoane: părinţii şi un minunat flăcău, pe pieptul căruia străluceau două distincţii militare de seamă. „Este fiul meu”, rosti cu mândrie mama, privindu-l ţintă pe Părintele, ca pentru a-i spune: „Vă amintiţi de acum douăzeci de ani?…”

„Da, îmi amintesc, o, femeie, de ceea ce era să faci! Dar vai! în locul uneia care se smuceşte şi-şi revine biruind abominabila ispită, câte nu sucombă înfrânte…! Şi peste umărul fiului ei unic vedeam armata splendidă rămasă în fundul leagănelor goale…”.

Şi ce armată de genii, de talente, de oameni de bine, de suflete strălucitoare prin virtute, de preoţi şi călugări şi sfinţi nu stă îngropată în fundul leagănelor goale, în mormântul sânului mamei? Şi de-acolo nu-i va mai învia – căci nu mai sunt – nici trâmbiţa Arhanghelului în ziua din urmă. „O, ce pustiu întins!”…

Dincolo de copilul pe care-l alintă, o astfel de mamă trebuie să vadă umbrele acelora pe care nu i-a chemat la viaţă, trebuie să audă glasul lor din „pustiul întins”. Câte familii, câte cetăţi, cât norod a fost îngropat în golul pântece care s-a împotrivit Providenţei!

Aşa s-au preschimbat cetăţile în mormane, aşa au dispărut neamurile! Frica de copil este renunţarea la viaţă, este complotul fatal împotriva neamului. Polibiu scrie că Grecia suferă de lipsa oamenilor. „Nu mai sunt oameni! S-au oprit naşterile. Oamenii iubesc luxul şi banii şi au duh leneş care nu-i împinge la căsătorie şi, dacă se căsătoresc, se îngrozesc de copii. In curând vor rămânea cetăţile deşarte ca fagurul fără albine”.

În Sparta, teama de copii era atât de mare încât mai mulţi fraţi se mulţumeau cu o soţie comună. Iar Sparta a şi pierit din lipsa de copii. Roma a pierdut puterea pe măsura ce-i descreştea numărul naşterilor. Ea care a putut pierde la Canne şaptezeci de mii de soldaţi fără să se clatine, în 378, sub Valenţe, a fost înfrântă de cincisprezece mii de Vizigoţi.

S-au topit vieţile în leagăn, s-au topit biruinţele pe câmpurile de onoare. Nu cheile de oţel zăvorăsc cetăţile, nici cazematele de beton nu apără ţările, ci piepturile fiilor. Şi, dacă acestea sunt îngropate în sânul mamelor, în frica lor de viaţă, în teama ucigătoare a lor, acolo este prohodită şi istoria şi gloria şi viata de libertate a tării.

Generalul Moltke spunea despre Franţa după 1870 că pierdea în fiecare zi o bătălie. Teutonul înţelegea că bătăliile mari se dau în jurul leagănelor şi, poate, soarta neamurilor nu se decide pe câmpul de bătaie, cu hărţi în mână, ci în alcovul familial cu credinţa vieţii în suflet, sau cu frica de copil la inimă.

S-a strigat cu groază şi uimire privind o regiune bogată a ţării unde femeile şi familiile fug de copii ca de ciumă: „Se întinde cimitirul, o, ce pustietate!” In Banat, în 1935, în primele trei luni ale anului au fost cu 1302 morţi mai mult decât născuţi, adică atâţia cât două cătune, cât un sat mare. Adică mor şi se prăpădesc patru sate într-un an, patruzeci în zece ani. Ce prăpăd, ce ciumă a trecut pe-acolo?

Blestemată făţărnicie să ne plângem de-atâţia morţi, prin sabie şi prin glonţ, de-atâtea vieţi ucise de hatârul lăcomiei bunurilor pământeşti, când mamele afundă în moarte, în nimicnicie mulţimi şi mulţimi de oameni! „Mame pustiite, inimi golite” – ţări vânturate de oameni, de bărbaţi, de flăcăi şi taţi. Lipsesc gurile mici şi ochii mari, lipsesc vorbele de argint din casă, lipseşte râsul de la masă.

Ţi-a fost groază de-o foame lângă farfurie,  de-o guriţă  la buza sânului,  de întrebările multe, de ciripitul des, de nopţile cu opaiţ aprins? Dar acum lipsesc braţe la glie, arcuri şi ziduri de muşchi la hotar, creiere la cărţi, suflete în durere şi potolire în conştiinţă, inimă la necaz şi oameni în har care să proptească nădejdile lui Dumnezeu pe pământ.

„O, ce pustiu întins!”… În frica de copii a mamelor se lucrează cimitirele neamurilor. Fiecare leagăn gol ce trebuia împlinit e o cavernă în plămânul familiei, al cetăţii, al neamului. Viaţa acestor mame inumane, viaţa neamului blestemat de mame şi părinţi este mai degrabă o prelungire a morţii decât o biruinţă asupra pământului”… „quaedam prolixitas mortis…”. „O, ce pustiu întins!”

Ce vei putea răspunde Dumnezeului vieţii la ora întrebărilor şi răspunsurilor fără tocmeală şi fără echivoc, la ora în care Acel ce s-a numit Viata te va ţine în faţă-I cu tot norodul tău de morţi îngropaţi în inimă, în pântece, în neîncredere, în necredinţa, în egoismul şi lăcomia după libera şi neîmpovărătoarea plăcere?

Când Domnul, cel drept Judecător, îţi va arăta tronuri, cinci sau şapte în ceruri, din veac gătite fiilor tăi, goale în aşteptare, cu îngerii plângând jalea unui „pustiu” în paradis din vina păcătoşeniei tale, îţi va zice: „Iată locul gătit fiilor tăi! Unde sunt femeie? Unde-s copiii pe care i-am gândit şi i-am iubit mai înainte de a fi? Au rămas în sânul gândului meu, căci le-ai refuzat sălăsluire în sânul trupului tău.

Icoana lor din mine uite-o! te va osândi. Unde sunt pruncii pe care i-am voit? Pentru ce mi-ai legat şi înşelat atotputernicia cu socotelile tale gemene cu moartea şi păcatul uciderii? De ce m-ai îngrădit, de ce mi-ai pus hotar şi când am zis râului vieţii: „înfloreşte în acel sân un suflet”, ai răspuns: „Vreau să rămân stearpă ca pustia dogorită de arşiţă!”

Când am zis sufletului: „Vei fi viu din mamă”, ai răspuns: „Din mine rod nu va ieşi”. Câte planuri mi-ai nimicit, câte fapte ai estompat în timp şi-n veac prin gestul tău de criminală tăgadă! Cine le va mai izvodi din arhivele nimicniciei, doar erau scrise să mânece din tine şi tu nu ai vrut. Ai ales partea „tatălui morţii!”… Ce priveşti îngrozită spre chipuri de copii care nu-s decât în mine şi-n viermele conştiinţei tale? Din tine nu-i va mai dezgropa nimeni, nu poţi întoarce vremea şi tinereţea pântecelui…”.

Şi altele va grăi Domnul Dumnezeu pe care noi nu le putem gândi şi suntem gângavi a le rosti. Multe lacrimi de mamă am văzut şi multe suspinuri am auzit ca psalmi de pocăinţă şi spovadă de neputinţe! „Ce am făcut în anii tinereţii când zburda viaţa în mădulare şi fiecare joc al pulsului era ca un cântec de leagăn ce se auzea tare, tare în inima şi sânul meu? De ce am oprit copiii? Cine m-a înnebunit?…

De-acum pot să-i strig prin somn, ei nu mai vin decât în vis şi în chin. Sunt trecută de vreme. Mi s-a întors vrerea, dar mi s-a dus putinţa. Aş vrea, însă nu se mai poate, a amorţit mândra orgă a vieţii mele şi stau ca o păpădie căreia vremea i-a furat prospeţimea şi boarea i-a risipit puful. Nu mai pot să cânt nici o melodie sfântă cu orga primită de la Domnul”… Plâns, plâns care nu mai e în putere să dea rod pustiei.

Leşinată, mama avea comprese reci în dreptul inimii, iar medicul îi înmuia fruntea cu apă şi oţet. În odăiţa de alături, într-un pătuc alb ca zorile împlinite, un copilaş cu ochii închişi, cu respiraţia grea şi iuţită, se împotrivea morţii. Jocul inimii îi era numărat. Numai o minune l-ar mai reda sănătăţii, să-l deştepte din amorţirea agoniei. Mama ar vrea minunea.

„Dumnezeu are destui îngeri în ceruri. Vreau să mă bucur de copilul meu. Cu sărutul meu l-am încălzit, cu privegherile mele i-am dat somnul şi s-a hrănit din mine să-l fac alb şi rumen. La ce mi-l ia? eu nu mai am alţii…”. Copilaşul a murit şi la prohod preotul tot cânta şi strana repeta: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”

–   Doamnă, îi zice preotul după câteva zile, matematica noastră greşeşte. Când facem socoteli pe numărul copiilor, Dumnezeu trage cu buretele peste cifrele noastre şi ni se ia ceea ce pare că am avut, şi rămânem deşarţi întru păcatele noastre. Cine e de vină? Cine şi-a ales singurătatea plină de vorbe la care n-a chibzuit? Ţi-a fost frică de copii? Dumnezeu îl ia la Sine nu cumva să-l strice inima, care atâţia a împiedicat să vină la viaţă…”.

– „Ai dreptate, părinte, eu sunt vinovata, eu şi soţul meu. Am uitat porunca Celui prea înalt, şi acum iată-ne pedepsiţi… Adu-i Doamne ciorchină la sânul meu, gemeni şi gemeni la inima mea… ca odrasle tinere de măslin în jurul mesei”.

Amin! Şi s-a luminat casa de sfinţi mici şi de candele vii. Dar unde luminile însufleţite nu vor să mai vină?…

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s