«VIAŢA MEA ERA MAI SCUMPĂ DECÂT A COPILULUI; DIN DOUĂ RELE AM ALES PE CEL MAI MIC»

1180707435.jpg

din „Mama”, de PS Ioan Suciu
Copilul este o persoană omenească care nu poate să fie jertfită pentru a salva viaţa nimănui. Dreptul la viaţă este egal pentru toate persoanele omeneşti inocente, că e rege sau cerşetor, tânăr sau bătrân, mamă sau fiu. Chiar dacă pentru un tată sau o mamă nu ar fi alt mijloc de scăpare decât – să zicem – să aibă o transfuzie de sânge de-a copilului care, prin aceasta sigur ar muri, sau să omoare copilul ca să-i bea sângele, chiar dacă aceasta i-ar fi singura salvare, nu poate s-o facă fără a comite o crimă. Cine va zice că ar putea s-o facă? Oare nu a devenit prin aceasta „basmul negru” al lumii şi semnul blestemului dumnezeiesc, sărmana mamă, Maria lui Eleazar, din vremea asediului Ierusalimului? Şi, dacă nu îndrăznim, să ducem la împlinire acest lucru la lumina zilei în salonaşul nostru cu geamuri mari, pline de soare, îndrăznim să-l săvârşim asupra copilului din sânul matern, pentru că este o acţiune cu geamurile şi uşile încuiate, „pe întuneric”, astfel că nici o compătimire nu ne zguduie şi nici o privelişte nu ne cotropeşte?

Dar crima este şi mai mare şi mai gravă prin premeditarea cu care s-a făcut, prin felul în care s-a executat, prin roadele blestemate care l-au urmat, prin viclenia cu care s-a pus la cale, ca victima să fie lovită pe neaşteptate, în casa mamei, în locul cel mai sigur de pe pământ, fără să i se lase puterea unui act de căinţă, a unei lacrimi, a unui ţipăt, a unui gest de legitimă apărare, a unei încercări de-a scăpa cel puţin prin rugă spre compătimire.

Din două rele ce ţi se impun poţi să-l alegi pe cel mai mic, dacă cel mai mic nu este săvârşirea unei acţiuni păcătoase în sine şi, cu atât mai puţin, dacă e vorba de o viaţă omenească. Intre două vieţi omeneşti nici una nu este mai puţin scumpă ca valoare, considerată în sine, dacă sunt vieţi de om liber şi nevinovat.

Nu odată, mame şi medici pun în cumpănă „valoarea socială” a celor două fiinţe, socotind că mama este om întreg, cu copii de care trebuie să aibă grijă, cu o menire hotărâtă, încât ar fi păcat pierderea ei. „Nu ştiţi ce este dragostea de mamă”, îmi spunea o astfel de femeie, deoarece nu înţelegeam să-şi ucidă fătul ca să rămână în viaţă pentru ceilalţi copii. S-a putut răspunde: „Nu cunoaşteţi dragostea de mamă când vă ucideţi copilul. Nu-i iubire acolo; este egoism păcătos şi criminal”. Şi de unde am putea şti dacă acel copil nu o va întrece pe mamă în valoare socială? Dacă nu va fi un binefăcător al colectivităţii?

Scriitorul antic Pliniu scrie că e o credinţă comună şi un semn prevestitor, că va fi un mare om acel născut cu riscul morţii mamei. Naşterile nenormale erau nişte profeţii de bine şi asigurări a valorii celui nou născut. Matroana Aurelia Julia, din Roma, trebui să nască înainte de vreme şi nu după rânduiala oricărei femei, pe fiul său Iulius Caesar, care drept amintire primi numele de la caedere, „a tăia”.

Tot în acest fel au fost născuţi Scipio Africanul şi Manlius, şi, după cum am amintit mai sus, Sf. Raimondus Nonnatus, care porni mişcarea eroică pentru răscumpărarea sclavilor. Mulţi dintre aceşti bărbaţi, care au onorat civilizaţia şi cultura, s-au născut cu riscul mamei, poate cu moartea ei, sigur cu jertfa la care nu ar vrea să se supună multe dintre femeile de azi, îndeosebi acelea înclinate să găsească imediat în avort singura şi ultima încercare serioasă de scăpare cu viaţa.

Nimeni nu este în situaţia de a pune în cumpănă valoarea celor două vieţi, fiindcă nimeni nu ştie viitorul pruncului plăsmuit în pântecele mamei, mai ales când ştim ce au dat copiii familiilor numeroase şi ce a ieşit din umilii păstoraşi din regiuni necunoscute şi neluate în seamă, ca de exemplu sfântul Papa Pius al V-lea şi savantul matematician Abel, ambii copii din familii sărace şi ciobăneşti la câmp.

Oare nu cele mai bune mame se cred mai puţin decât copilul şi cele mai rele socotesc copilul o nimica toată faţă de eul lor minuscul şi egoismul lor neîncăpător şi respingător? Putem să spunem atunci că viaţa unei astfel de mame e mai scumpă decât a copilului? Reflexia aceasta mi-o făcu o tânără studentă în medicină, tocmai pe când se întorcea de la institutul obstetric: „Cele mai multe din femeile acelea nu preţuiesc nimic”.

Prin faptul ca o femeie mamă acceptă, se oferă, unelteşte la săvârşirea unei crime atât de odioase, îşi pierde orice prestigiu moral şi cade pe planul unei vulgarităţi, nu de penitenciar, ci a unei josnicii de abator omenesc.

Este un alt fapt pe care trebuie să-l reamintim: capacitatea de-a salva mama şi copilul. Sunt atât de rare cazurile extreme în care moartea copilului şi eliminarea lui violentă din sânul mamei ar fi condiţii pentru salvarea mamei, încât nu ar trebui luate în seamă. Dacă se observă bine, nu copilul este primejdia, ci o altă împrejurare ce ţine de organismul mamei, şi adesea, sacrificat copilul, mama nu va profita de pe urma acestei omucideri.

În împărăţia vieţuitoarelor domină o notă caracteristică, tot mai vădită până ce te opreşti la om, fără totuşi ca omul să facă contrast, deşi astăzi atâta i se împotriveşte: subordonarea mamei intereselor odraslelor.

„Părinţii sunt pentru copii, nu copiii pentru părinţi”. Totul în mamă este pentru copil, încă înainte de naşterea lui. Cum se apleacă ele grijulii asupra leagănului, cum îi pândesc respiraţiile şi tremură îngândurate lângă oftatul micuţilor şi cum ar don sa pătimească şi să moară în locul lor! Semne mari şi tari că mama este pentru copil şi viaţa ei nu poate să mistuie viata copilului ca să trăiască.

Ce să spunem despre puterea acestui instinct intre animalele inferioare? De la aligatorul care-şi scoate puii cu privirea, căci supraveghează ouăle aşezate în nisip cu ochii aţintiţi neîntrerupt asupra lor, până la cangurul care-şi poartă puişorii in punga naturală, identificându-se cu soarta lor toate mărturisesc că viaţa odraslelor este mai scumpă decât a părinţilor, nevoie trebuie să-şi sacrifice viaţa pentru a mântui pe cel mărunţel al ei.

Fără să fac un apel la sentimentele fireşti în fata unei mişcătoare drame, spun că există o lege a sacrificiului vieţii, care obligă sau ne îndeamnă sub formă de virtute şi act eroic ce se oferă, pe temeiul căreia se ridică tot ce este mare în omenire însăşi mântuirea noastră prin Domnul Iisus. Această lege este în favoarea celor mici şi slabi, a celor ce trebuie ocrotiţi şi adăpostiţi, a celor a căror viaţă ne este încredinţată.

Câţi preoţi nu au pierit Turmei fiindcă au fost găsiţi alături de popor, când fără mare efort ar fi putut să scape cu viaţa chiar şi în afară de primejdia de-a expune viaţa altuia. Căpitanul de pe bordul vasului, a cărui viaţă este mai preţioasă decât a altora, rămâne cel din urmă pe vas în naufragiu. Se vede chiar cum bărbaţii cedează locul femeilor şi copiilor.

În tragicul sfârşit al transatlanticului Titanic, luntriţele de salvare au fost rezervate celor mici şi slabi, iar milionarii cedară locul lor unor emigranţi de rând, în virtutea aceleiaşi legi de sacrificiu. În timp de epidemie de holeră sau ciumă, ce să spunem despre acei medici şi infirmieri, despre acele maici minunate care nu cunosc egoismul şi judecata mamelor înnebunite după avort, ci se expun la moarte sigură spre a salva pe cei loviţi de boală?

Cine ar mai susţine leproseriile, cine ar mai îndrăzni să ceară jertfa vieţii de la soldaţii de pe câmpurile de bătălie, dacă legea apărării celui slab şi nevinovat nu este luată în seamă? Întâietatea celui mai viguros şi mai muscular, dreptul celui mai tare şi viclean este o morală retrogradă, un pas mare înapoi spre primitivitatea decăzută. Până şi omul cavernelor este imaginat luptând cu fiarele, riscându-şi astfel viaţa, ca să-şi apere soţia şi copilul legaţi de îndeletnicirile casnice.

Îl aplauzi pe înotătorul care se aruncă în valuri să salveze un copilaş, cu primejdia vieţii, dar îi stigmatizezi laşitatea dacă îl vezi timid şi se codeşte să facă ceea ce ar putea pentru a mântui copilaşul. Ce să mai spunem despre aceia al căror eroism menţine în picioare vrednicia omului şi-i exaltă nobleţea, că sunt preoţi şi misionari, medici şi maici de la căpătâiul ciumaţilor, că sunt călători şi exploratori, că sunt soldaţi şi luptători? Ei sunt vrednici de cinste, căci au socotit viaţa lor pământească un lucru fără mare preţ, în faţa datoriei care trebuia îndeplinită.

In consimţirea de a renunţa la viaţa proprie pentru a salva pe aceea a pruncului este eroismul mamei, răscumpărarea ei, virtutea la care îi este dat să ajungă, fiindu-i înlăturate atâtea altele pe care le are la îndemână bărbatul. Maternitatea poate să fie nu numai patriotismul femeii, ci un act de adâncă şi nebănuită religiozitate.

Femeilor, scria Ovidiu, de ce necinstiţi sânul vostru cu fierul ucigaş? Pentru ce întindeţi otravă crudă copilaşului care încă nu s-a născut?… De ce despuiaţi viaţa fecundă de ciorchina care se coace? De ce, cu o mână sălbatică, smulgeţi rodul înainte de-a fi matur? învoit, el va cădea de la sine; născut, îngăduie-i să crească: este atât de scumpă viaţa ca să merite răbdarea câtorva luni„.

Onoarea de a fi mamă şi de-a aduce un om nou pe lume este mai preţioasă decât cinstea de a fi soldat sau medic, un explorator de pământuri sau un născocitor de lucruri ciudate pentru care atâţia şi-au oferit viaţa.

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s