ÎN JURUL TĂU

 436m.jpg

din “Mama”, de PS Ioan Suciu
În jurul de tău viaţa cântă belşugul nestingherit. Ciripesc păsărelele, cântă micuţii rândunelei şi mii de insecte se desfată în molaticele raze solare de parcă îţi zic: Unde sunt puişorii tăi, mamă a oamenilor?Lângă leagănul tău azvârlit în şură, albinele şi-au lucrat fagurele şi o puzderie de puişori sunt ascunşi şi hrăniţi în alveole. Unde sunt odraslele tale, murmură zumzetul lor? Cuiburile lor sunt pline şi cuibul tău e gol, sau poate este gol de sufletele pe care le aşteaptă Dumnezeu.

Ieşi pe pajişte în grădină, în iarba cea înspicată ca o frunză diademată şi fiecare floare îţi va arunca în faţă: de ce ţi-e leagănul gol?

De ce nu odihneşte viaţa pe braţele tale?

În fundul dumbrăvii este o tufâ. Pe ea se tânguie ciripind o păsărică. Cuibul îi este fără puişori. Un şarpe s-a strecurat până acolo şi i-a înghiţit. Şi păsărică boceşte amar, de te cuprinde mila. Ce fericită ar fi ea să aibă lacrimi, şi mult mai fericită dacă nu ar fi silită să aştepte până la primăvara viitoare ca să-şi umple din nou cuibul cu puişori. Ea plânge în ciripit că nu poate da viaţă ca tine, în orice lună, în orice anotimp, pentru că altfel este scrisă viaţa ei.

Se tânguie amar, un cântec fără lacrimi, păsărică fără puişori. Iară tu, mamă străjuieşti leagănul gol. Ce şarpe a trecut pe acolo de ţi-a furat copilul? Cine ţi l-a ucis, poate, mai înainte de a ajunge în leagăn? Tu nu plângi, tu nu cânţi cu lacrimi, lacrimile ţi-ar fi cântul durerii, dar cine ţi-a furat puişorul din leagănul sânului cald şi curat?

Tu, tu nu plângi?…

Şarpele! Şarpele! Scârboasă făptură cu solzii de frig şi ochii de păcat! Spune, femeie cu sânul fără rod, ce şarpe ţi-a furat din leagăn micile frânturi de paradis cu tiparul unui surâs de serafim în jurul icoanei lui Dumnezeu? Cine ţi-a furat pruncii, ce şarpe?

Poate tu eşti şarpele propriului tău cuib, al propriului tău leagăn, tu ţi l-ai prăpădit cum şi-a prăpădit Saturn pruncii săi. Şi plânsul păsărelei te dojeneşte, te înfruntă. Viaţa tremură nerăbdătoare să răsară şi din tine, iar tu o îneci în sânul tău, cu aceleaşi mâini albe şi fine pe care ţi le-a dat Domnul ca să mângâi o frunte transparentă de copil, să orânduieşti buclele de aur sau şuviţele ca abanosul, căzute pe fruntea lui.

Iară acum, în inimă, îngropi vieţile atâtor prunci, sicriele copiilor tăi în inima ta se lucrează. Inima ta, inima ta, inima adâncă s-a făcut dulgherul sicrielor fiilor neamului şi a nădejdilor lui Dumnezeu. în jurul tău toate te învaţă care este rostul iubirii tale: „creşteţi şi vă înmulţiţi” şi imnul împlinirii se ridică spre cupola cerului.

Numai tu zici, încremenită în egoismul tău: „Nu va răsări din mine viaţă în veci!” Şi astfel făcutu-s-a fiinţa ta de carne o cariolă funebră care-şi poartă copii spre noaptea mormântului, mai înainte de a le fi dat viaţă şi de-a se fi bucurat de surâsul ochilor curaţi veniţi din lumi de nevinovăţie, şi căsnicia devenit-a o întreprindere de pompe funebre pentru membrii familiei.

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s