CEREASCA INVAZIE

24106.jpg

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Lânga leaganul micului Enoh, Ada si Cain vegheaza; femeia-mama si barbatul-tata stau alaturi de noua aparitie în viata lor. Toate cele trecute sunt proaspete si parfumul Paradisului pamântesc mai e lipit de fapturi si locuri, ca o mustratoare amintire. Sentimentele lor nu au apucat înca pe-o albie lamurita. Ca apa în sorbul unei cascade albe, inima lor se joaca si se framânta sub aceasta suvita de viata ce rasare ca o taina banuita din strafundurile lor de iubire, de durere, de nadejde si visare.

Deodata copilul din leagan surâde. Invazie de ceresc în toata pocaita lor jale. Cu surâsul copilului în globul pupilelor, Cain pare ca se desteapta în paradis. E numai un gând care-l dezmiarda si-l ofileste. Este atât de aproape de cerul pierdut acest surâs de copil. Ada îi surprinde gândul ce-si lasase pe fata tiparul mohorât.

– De ce jelesti mereu de Paradis? Ce, nu putem noi face un altul?…

Marete cuvinte a lui Byron în Cain!15

Mama nu putea sa spuna un cuvânt mai aproape de adevar. În preajma unui leagan se poate vorbi de Paradisul pamântesc. Iar singura oglindire a lui, cu nevinovatia si fericirea, este surâsul unui copil. Sa faca un nou Paradis, se gândeste mama.

 

Daca în sânul ei Domnul Dumnezeu coboara sa creeze, sa sufle „suflare de viata „, ea însasi atinsa, atât de aproape si de curând de degetele dumnezeiesti, va sti aduce pe pamânt din aceasta atmosfera de rai, fulg de rai, copilul desprins din pântecele ei binecuvântat. Daca pentru mama si pentru femeie copilul nu este Paradisul placerii, unde ar putea sa-l mai gaseasca? Sotul l-a gasit în ea caci a iesit din el si din puterea Domnului. Sotia nu-l va gasi decât în acel iesit din ea, din el si din Mâna Domnului, în copil în care se întâlnesc toti trei.

 

Femeia poate sa poarte alta floare, alt rod, dar acela nu va fi al fiintei ei. Numai copilul îi molcomeste foamea trupului si setea sufletului. Va fi osândita, ca Faust, sa caute un Paradis pe care, aici pe pamânt nu-l va afla, daca a respins copilul. Nasterea este „ora” femeii, copilul este „eternitatea ei”. Parc-o vad pe Eva aplecata asupra fructului copt desprins de sub inima. Ce putea sa-si spuna? Ce exclamare de iubire, în afara de minunarea: „A revenit nevinovatia, Adame, a revenit Paradisul pierdut, au revenit pe pamânt!”

 

Mai ales de când Iisus a luat copilul în brate si l-a cuprins în Evanghelia sa, pentru noi s-a facut o descoperire: Paradisul a îmbratisat paradisul. Cu îmbratisarea pruncului, Iisus a întiparit mai viu si mai luminos în el icoana Sa si a cerului din care a coborât. Ca iesit dintr-o tiparnita sfânta, desprins de la pieptul Domnului, copilul merge însotit de acest cuvânt divin: „Oricine va primi pe un prunc ca acesta, întru numele Meu, pe Mine Ma primeste”. Îl primeste pe El, caci îti vine ca niste specii sfinte, purtând sub chipul aparentelor sale si pe Iisus, a carui puritate o închipuieste, si sotul a carui dragoste o împartaseste.

 

Caci asa cum Iisus a putut zice de sufletul copilului: Este icoana mea, sunt Eu. De asemenea, mama si tata pot spune: acesta este trup din trupul Meu, acesta este sânge din sângele Meu. Mama care primeste pruncul savârseste o dubla împartasire: cu Iisus si cu iubirea sotului.

 

Pe fruntea copilului afli caldura dragostei lui Dumnezeu si asupra iubirii conjugale. Ca o cupa cristalina, pruncul le îmbie acestea. Ca o prescura sfintita, consacrata, copilasul ascunde prezenta celor mai mari iubiri: iubirea lui Dumnezeu si iubirea sotilor. Priveste bine fata copilului si vei vedea sarutul lui Dumnezeu, sarutul sotului si sarutul mamei. Nimeni nu ar putea suporta arsita atâtor sarutari de sfintenie si sfintire.

 

Ce verificare miscatoare aflam în aceasta întâmplare. Într-un oras industrial misionarul îi îndeamna pe ascultatori, aproape numai femei, sa se roage pentru reusita misiunilor. Sotia-mama, printre muncitorii de frunte, a fost asteptata acasa de sotul iritat, care îi mai si dezveli planul barbatilor de a stavili succesul predicilor misiunii.

 

Mâhnita, femeia îl preveni pe misionar. Acesta o întreba daca cumva are copii?

 

– Am mai multi, raspunse. Ultimul este de 8 luni.

 

– Ei bine! Nu va cer decât un lucru. Mergi la biserica spre seara, apropie-te cu încredere de sfântul altar, tine copilul spre usa chivotului, zicând Domnului Iisus: „Daruieste, o, Dumnezeule, nevinovatiei copilului ce nu daruiesti mamei”.

 

Mama urma întocmai sfaturile preotului. Acasa, dupa cuvintele aspre ale sotului, nu spuse altceva decât;

 

– Tine un moment copilul, vin îndata.

 

Barbatul care aproape o lovise pe mama, lua copilul, îl privi prelung si merse sa se aseze lânga vatra.

 

– Trebuie sa marturisesc ca acest copil nu-i ca ceilalti ai nostri.

 

Apoi tacu privind copilul.

 

În ziua urmatoare scena se repeta. De data aceasta, din ochii barbatului se furisara doua lacrimi mari. Prin copil lucra Cineva.
Mama se întoarse a treia oara în biserica si, asezând copilul pe altar, rosti aceeasi rugaciune.

 

Ce-o astepta acasa? De data aceasta nimic. Sotul se lasa asteptat; neobisnuita întârziere. Intr-un târziu, intra în casa, si-si cuprinse sotia în brate:

 

– M-am spovedit.
Acest om sorbise din potirul de nevinovatie al copilului, darul lui Dumnezeu.

 

Întelegem de ce Pr. Lacordaire repeta: „Când s-a micsorat respectul aici pe pamânt sa ramâna abia un dram, ultimul pe care trebuie sa-l pastram este pentru acest nevinovat copil”. Poetul vechi, în mijlocul creatiei mutilate, nu gasea nimic demn de veneratie decât pe copil: „Maxima debetur puero reventia”.

 

Poate nici nu ne dam seama ca fiecare copil e trimis aci pe pamânt spre apararea noastra, cum odinioara erau trimisi îngerii Domnului. Cum se plutea Spiritul asupra apelor, asa pluteste copilul asupra rautatii omenesti. El este nevinovatia ispasitoare si aparatoare. În rugaciunile noastre rituale, adesea, Biserica aseaza între pacatele noastre si Dreptatea divina copilul. „Îndura-te, iertatorule Domn, spre lacrimile si plângerile pruncilor si opreste mânia ta cea dreapta care este asupra noastra, si sa înceteze sfarâmarea…”. Si nu e de mirare, daca Iisus îi tinea mereu în bratele Sale. Când îi vezi, ti se pare ca auzi cuvântul Domnului: „Nu Va temeti, Eu sunt”.

 

În viata sfântului Rege Ludovic al Frantei – întâmplare asemanatoare si cu viata marelui navigator Albuquerque, – citim întâmplarea urmatoare: Nava care-l purta pe mare fii surprinsa de o furtuna napraznica. Corabierii si calatorii îsi vedeau sfârsitul în cimitirul acela fara cruci. Atunci, regele lua un copil care se afla pe nava si-l ridica spre ceruri rugându-L pe Dumnezeu sa-i crute, nu pentru ei, nevrednicii, ci pentru nevinovatia acelui copilas. Parca Iisus Si-ar fi întins bratul peste valurile în turbare, caci se facu o liniste mare, iar firea îmblânzita la vederea acestei nevinovatii marturisea respectul Domnului pentru puritatea copilului.

 

Orice copil care se naste este o reusita a vietii, o intentie divina împlinita, o garantie de încredere si de optimism, este o ascensiune, o pace pentru constiinte, un „Amin” plin de emotie creatoare pe care mama si sotul ei îl rostesc vointei lui Dumnezeu. Aceasta este marea deosebire între ochii crestini care privesc copilul si între ochii pagâni: copilul este o tinta spre care râvneste cu gemete adânci, sufletul creaturii. El deschide o nemurire, angajeaza vesnicia, iar trecerea lui prin timp nu-i decât un mijloc.

 

Ochii pagâni destainuiau altceva: copilul e pentru parinti si pentru timp, pentru tara si pentru familie, pentru ogor si pentru mostenire. Copilul în ochii pagâni este un mijloc. Brat pentru plug si spada, numai pentru aceasta, sânge care sa dea belsug tarinei, sudoare care sa cladeasca. în sine, copilul nu are nici un pret. De aceea, adesea fetitele, de cele mai multe ori cei considerati prisositori, si totdeauna infirmii erau rapusi. Copiii erau ai parintilor, nu ai lui Dumnezeu. Ei priveau trecutul. Nu e mirare ca oricare nou nascut era supus aprecierii tatalui, ca sa se bucure sau nu de viata.

 

Ochii nostri vad în copil viitorul, viata, iar dincolo de mormânt un cetatean al cerului, pe a carui nume s-a „intabulat” fericirea vesnica prin Taina sfântului Botez. Vad un fiu al Celui Prea înalt, o icoana însufletita a lui Dumnezeu, o biserica a Domnului în care salasluieste Cel peste vremi si peste fire.

Când batrânul, venerabilul tata al marelui Origene, Leonida, în miez de noapte, se destepta sa se închine Domnului, se apropia de leaganul pruncului si-L adora pe Dumnezeu ascuns în mica manastire din culcusul cald.

 

Fiinta sfânta, copilul este o proprietate a lui Dumnezeu încredintata parintilor, o comoara care li se va cere cu dobânda. Parintii sunt pentru copii, „administratori ai vietii”, delegati ai Vietii, vor avea de restituit Celui ce le-a daruit-o, caci pruncii se bucura de independenta si autonomia de care se bucura orice persoana omeneasca. Res sacra puer. Faptura sfânta copilul.

 

Ochii crestini vad în copil mai degraba o gurita care se roaga si când scânceste si gângaveste sau plânge. Lacrimile si plânsul lui sunt auzite de Dumnezeu. Copilul e o PUTERE RUGATOARE. Sf. Iosif Calasantiu, întemeietorul ordinului „Fratii scolilor crestine” se gasea în Frascati. Tocmai atunci se întâmpla ca, o mama, alaptându-si copilul în pat, adormi si înabusindu-l îl omorî. Disperata, alerga la omul lui Dumnezeu si-l ruga sa-i învie copilul. „Eu nu sunt un sfânt, ci un biet pacatos care nu face minuni”. Totusi, din mila, aduna în biserica pe cei mici dintre copii scolii, si le zise: „Sa-L rugam pe Domnul ca sa dea copilasul înapoi mamei”.

 

Sfântul lua în brate copilasul mort, se ridica spre chivot si-l oferi Domnului. Copilul se destepta din somnul mortii. A fost Sfânta Fecioara aceea care i-a dat viata, pentru rugaciunile copiilor nevinovati, spunea omul lui Dumnezeu. Copilul nu-i numai un ochi de lumina spre Paradisul lui Dumnezeu, sau edenul minuscul plin de miresme, insula plutitoare de arome ceresti, nestirbita evocare a cerului, ci este si avocatul nostru la Inima Dumnezeiescului Rascumparator. Când Dumnezeu îl daruieste, asa îl daruieste, asa si trebuie sa-l primim.

 

Într-un sat, undeva în nordul Transilvaniei, unde un harnic preot lucreaza mângâietor cu copiii parohiei, o taranca, iesind de la Sfânta Slujba, reflecta: Ii multumesc lui Dumnezeu ca am fost azi din casa mea la Masa Domnului patru suflete, oare când vom fi noua sau douasprezece? … Copii multi, împartasanii multe si cu ele daruri multe. Aceasta femeie din popor a avut intuitia gândurilor divine asupra copiilor. Si a trebuit sa fie o taranca aceasta mama!

 

Pagânismul are o vedere cantitativa a copilului, crestinismul calitativa. Pagânismul priveste si contabilizeaza masura de energie musculara ce se daruieste prin copil familiei sau statului; crestinismul priveste fiinta spirituala care începuta cu microscopicul embrion din pântecele mamei, nu va avea capat, caci timpul este despicat, nu cu fiecare nastere ci cu fiecare concepere si o prapastie spre vesnicie se deschide din micul punct misterios din sânul femeii-mame.

 

Orice copil vine cu o enorma raspundere a noastra înaintea lui Dumnezeu si înaintea oamenilor, dar, mai ales, înaintea lui Dumnezeu. Nu suntem liberi sa-l acceptam sau sa-l refuzam, asa cum nu suntem liberi sa acceptam, sa respingem, sau sa scurtam darul vietii proprii. Copilul este o încredintare uriasa a Creatorului. Nu este o întâmplatoare inventie omeneasca, sau o ciudata si capricioasa nascocire a firii.

 

Cu fiecare concepere mama si sotul contracteaza o raspundere grava, printre cele mai grave ale firii, fata de Creator. Fiecare concepere este si un act de mare încredere si nadejde pe care Dumnezeu îl face fata de mama. El stie ce a depus în inima mamei ca sa poata aseza alaturi o alta viata nemuritoare. El se poate încrede în ceea ce e asezat în sufletul mamei.

 

 

O veche legenda orientala povesteste ca, pe când Dumnezeu plasmuia trupul primului om, în faptul alcatuirii gingase si atente, s-a ranit la un deget al Mâinii Sale Atotputernice si câtiva stropi de sânge au cazut pe lutul moale. „E frumos”, si-a zis Cel batrân de zile… Si, luând lutul, l-a amestecat cu stropii de sânge din sângele Sau si a facut o inima de mama, inima femeii. De atunci în inima fiecarei femei-mame circula sânge dumnezeiesc.

 

 

Daca nu întelegi aceasta încredintare a copilului din partea lui Dumnezeu care împovareaza cu o grea raspundere, dar înalta la o vrednicie unica pe fiecare mama sau tata, înseamna sa privesti copilul, ca este nascut sau numai conceput, cu ochi pagâni si atunci nu stiu ce te-ar putea opri sa nu poti subscrie aceasta scrisoare trimisa de un taran din Egipt – plecat departe la munca – sotiei sale ramase gravida acasa, prin anul 1 î.d.Hr., si gasita pe un papirus: „Dupa ce ai nascut copilul, daca e fecior alapteaza-l si-l creste, daca este fetita, ucide-o” (Ricciotti „Vita di Gesu Cristo”, p. 572).

 

Nu se poate sa ucizi sau sa refuzi o speranta a lui Dumnezeu. În ce situatie s-a pus Dumnezeu, vezi în ce stare s-a asezat, singulara si neînchipuita, sa aiba nevoie de tine, mama, creatura a sa, ca sa-i împlinesti o asteptare, sa-i duci la capat o speranta. îti pare ca Dumnezeu a abdicat în mâinile tale, s-a înlantuit de vointa ta de fragila si nestatornica femeie, ca sa nu mai creeze fara tine, ci numai dependent de tine, o noua faptura omeneasca!

 

Fiecare concepere si, mai ales, fiecare nastere, este „încununarea unei sperante a lui Dumnezeu”. Încrederea pe care a avut-o Dumnezeu încredintându-i unei femei pe Fiul sau Unul nascut, o are – dar vai! de atâtea ori dezmintita, – în fiecare mama careia îi încredinteaza un frate dupa har si natura pamânteasca a Unicului sau Fiu.

Cum tremura Inima lui Dumnezeu în aceasta asteptare a împlinirii sperantei sale! Ar vrea sa poata spune: „Stiu cui m-am încrezut, stiu cui am încredintat puterea mea creatoare: este o Mama!”

 

O buna si evlavioasa femeie a mers sa-si plânga necazurile la Sfântul Ioan Vianney. Avea familie cu multi copii si abia razbea. Dar acum vine al saselea sau al optulea, nu-mi mai amintesc, îi zise femeia, si va fi mai anevoioasa viata.

 

– Bucura-te, îi zise Sfântul, Dumnezeu are încredere în tine. Aceste cuvinte desteapta în suflet o lume întreaga de gânduri, un alai întreg de sentimente luminoase pline de cântece si vis, si gust de trai greu si plin: Dumnezeu are încredere în tine! Dumnezeu si-a pus încrederea în tine! Cerul întreg, îngerii, sfintii adasta încoronarea asteptarii lui Dumnezeu. Sângele Domnului asteapta în Sfânta Taina, tot fructul crucii atârna zbârcit de lemn daca nu-s mânutele moi – ca laptele din „plosca dalba cu viata” a mamei – ale pruncilor sa-l apuce si sa-si hraneasca sufletul cu el. Toate patimile Domnului Iisus, toata lumina Sfintei Evanghelii ar fi zadarnicita daca mamele ar însela încrederea lui Dumnezeu.

 

Si cum vine pruncul, Evanghelia îsi afla rostul, sfintele Taine se pun în lucrare, Vinerea Mare se explica, iubirea Dumnezeului facut om nu-i dezmintita, sângele din potirele cu aur nu a curs în zadar. O noua frunte se îmbie spre mântuire, si spre marirea lui Dumnezeu s-a alcatuit un trup pentru un suflet.

 

Când vezi în copil numai povara si în mica samânta încoltita sub inima numai greul lunilor si al anilor, judeci ca omul care din, sacul cu aur, nu simte decât greutatea si din propriul lui cap numai nevoia blestemata de a-si cumpara o palarie. Nu sunt masuri de micime pentru astfel de suflete, daca le-am putea numi suflete.

 

Copilul nu este un simplu nod de amintire a doua iubiri, o interferenta stângace a doua instincte, o pomenire a unui spasm de legitima voluptate trupeasca, o dobânda pentru o mostenire, sau simple brate pentru doua coarne de plug. Copilul este cea mai binecuvântata inventie a iubirii lui Dumnezeu pentru cei care se iubesc si si-au consacrat dragostea lor vietii, nu mortii.

 

În casa crestina, în casa sotilor care pasesc pe cararile firii, tot ceea ce se face, se face pentru copil. Sunt copii care-l îndeamna pe om sa faca totul. „Ce am fi, ce am face, ce am deveni o, Dumnezeule, fara copii?…” se întreaba G. Peguy. Sotii si-au întrupat iubirea. Chiar daca inima nu le mai este neîntrerupt la îndemâna sa le serveasca sentimentele dragostei, de fata este copilul care le-a furat o buna parte din inima, tocmai aceea care cânta neobosita iubire.

Privind copilul iubirii, inima si sufletul lor trebuie sa revina la luna de miere.

 

Copilul le verifica iubirea, copilul le-o mentine, copilul le-o face vesnica, copilul nascut nu atât din sângiuiri de femeie si vointa de barbat, cât dintr-o dragoste care s-a oferit si s-a daruit. Dovada iubirii este copilul, iar pentru lumea de acum fiecare copil ce vine este o predica a lui Dumnezeu despre raspunderile mari si sacre ale iubirii. Copilul dovedeste ca Dumnezeu S-a angajat în destinul a doua iubiri; ele au sa-si citeasca în pupila ochilor ca Cerul nu-i strain de iubirile pamântesti ale oamenilor.

 

Copilul umple casa, pâna atunci goala, si o întareste pe stânca prezentei lui. înger al caminului când e de fata: absent, viata casnica si-a pierdut soarele. Câte femei nenorocite nu ar putea sa spuna cu d-na Fraisne din „Le Roquevillard” a lui H. Bordeaux, plecata cu un strain, lasând în camin aceste cuvinte pe un bilet; „Cine sa ma retina? La începutul casatoriei îti era groaza de copii. Poate ar fi fost de ajuns o mânuta întinsa ca sa fiu înlantuita acolo. Dar caminul nostru este gol si nimeni nu are nevoie de mine”.

 

„Caminul este gol si nimeni nu are nevoie de mine”. Iata ce aduce lipsa voita a copilului. E nevoie de copil ca sa nu se desparta ceea ce Dumnezeu a împreunat. Peste binecuvântarea preotului, casnicia reclama binecuvântarea copilului ca sa nu fie desarta si goala.

 

Este adevarat, copiii vin încarcati cu toate pacatele si defectele parintilor si ale stramosilor, dar vin încarcati cu cele mai curate si miscatoare pagini ale Sfintei Evanghelii. În ei si asupra lor putem citi cele dintâi învataturi ale Noului Testament. Întoarcerea spre copil echivaleaza cu întoarcerea spre împaratia cerurilor, spre adevarata întelepciune.

 

Odinioara s-a putut spune:

 

„Învata de la cei batrâni”, acum se spune: „învata de la copil”. Bunici si parinti, mosnegi ai filozofiei pamântesti, doctori ai priceperii tuturor celor de sub soare si de prin stele, daca vreti adevarata stiinta a vietii fara capat si a vesniciei, priviti copilul. Credinta si încredere, simplitate lucida si curatie smerita, esenta morala a sfintelor propovaduiri evanghelice sunt scrise în el cu degetul lui Dumnezeu, care a scris si în Sfânta Fecioara Cuvântul Sau.

 

Dispozitiile sufletesti care ne fac mai receptivi fata de Dumnezeu si ne aseaza mai aproape de Inima Lui, le gasim în copil. El este nevinovatia originara, neprihanirea cea dintâi. Toti pacatosii, ca sa reînvie, trebuie sa se întoarca la aceasta nevinovatie. Sfintenia omului matur este întoarcerea la nevinovatia copilului. Conversiunea la credinta în Iisus este sinonima cu revenirea la copilarie, spune Rene Schwob în descrierea conversiunii sale („Itineraire de l’incredulite a la Foi”). Copilul este întruparea docilitatii, a lepadarii încrezatoare, a iubirii, a ascultarii.

 

Oare am putea noi sa contemplam Fata vesnicului Tata, daca nu am fi niste vesnici copii trecuti prin barbatie? În casa Tatalui numai copiii au loc… Ca o homilie cereasca, copilul vine sa ne învete. Prin el, în fiecare familie Iisus ne predica si ne reciteste paginile predicii de pe munte. îl înteleg pe Cardinalul de Berulle, care când întâlnea un copilas, se aseza în genunchi si-i trasa pe frunte semnul sfintei Cruci.

 

Fiecare copil daruit parintilor este un delegat al cerului sa ne recheme gândurile la împaratia lui Dumnezeu si la calea de nevinovatie, de smerenie si blândete prin care izbândim în rostul nostru suprem. Aievea „Copilul este avangarda lui Dumnezeu” (Lacordaire). Iata eu voi trimite pe îngerul meu si va gasi calea înaintea fetei mele, striga prorocul Malahia. Cine-l primeste, îl primeste pe ambasadorul Celui Prea înalt. Cine-l refuza, îl refuza pe Înaintemergatorul Evangheliei si, cu toata probabilitatea, nu-L va primi pe Iisus, sau daca-l va primi, nu-l va întelege, sau, daca l-a înteles, îl va pierde.

 

Nu poti sa refuzi copilul si sa primesti Evanghelia, asta nu se poate întâlni într-o viata de om. Ar fi bine sa se gândeasca la aceasta multe mame refractare darului ceresc al copilului. Împaratia proprie a copilului, – ca si a tineretii, – este speranta, scria G. Peguy. Iar ceea ce primeaza în viata noastra este tocmai speranta.

Sa spulberi sperantele, sa risipesti acesti sori care îndruma pasii oamenilor maturi, înseamna sa pregatesti sicriu neamului.

 

Copiii înmultesc si întaresc sperantele. Sfânta propovaduitoare de sperante mari si frumoase se arata mama datatoare de prunci. Fiecare copil este o aurora si fiecare aurora profeteste soarele si ziua. Fiecare maternitate este o profetie de lucruri mult mai importante decât poate sa ne dea sirul evenimentelor vazute ale zilei prevestite de zorii însângerati.

 

Fiecare maternitate este actul viguros de credinta al femeii: „Cred în viata si în rosturile ei sublime si sfinte”, „cred în viitorul fericit al creaturii mele!” Lânga o lehuza sau lânga o femeie gravida trebuie sa fii optimist.

Toata viata se sprijina pe leaganele copiilor.

 

Ruskin a putut spune: „Bogatia unui neam nu sta în bumbac si în piei ci în carne si în sânge”. Mai mult: pilonii care sustin bolta catedralei neamului se proptesc pe leaganele jucatoare ale copiilor. Adevaratul, primul si nefatarnicul patriotism al femeii este maternitatea (Al. Dumas). În istoria valorilor terestre ea are întâi cuvântul, caci viitorul este tainuit în pântecele mamelor. De acolo, fiind înca acolo, Dumnezeu alese oamenii care au creat epocile istoriei omenirii.

 

Am citit odinioara într-o carte despre Irlanda povestirea unui fapt care ar putea sa fie scris în „Legenda de aur”.

În vremea prigoanei religioase, când bisericile catolice fura distruse sau închise, preotii liturghiseau unde puteau, fie sub cerul liber, fie, mai ales în anotimpul friguros sau neprielnic, într-un hambar disponibil. Într-o zi de iarna, se celebra Sfânta Liturghie, într-o zidarie veche. Sub povara zapezii adunata deasupra, iata ca unul din pereti începe sa se clatine si e gata sa cedeze. Taranii care auzira cum trosnesc bârnele, facura zid cu umerii lor ca sa sustina grinzile tavanului si ramasera asa pâna ce preotul termina Sfânta Slujba – zid viu si coloane însufletite care sustinura lacasul înauntru caruia se împlineau Dumnezeiestile mistere16.

 

Astfel neamul nu va dura numai daca se priponeste pe ziduri vii si pe stâlpi însufletiti. Daca o casa e zidita din piatra, o familie si un popor e cladit din „materie însufletita!” Copiii tin locul blocurilor de ciment si piatra în cladirea neamului.

Leaganele pline cu copii sunt primul remediu împotriva mortii unui neam. O mama care leagana copilul leagana istoria neamului sau, care poate sa înceapa astfel: „La început au fost mamele care leganau copiii”.

 

Quis puer iste erit?… Ce va putea sa devina acest copil? Un adorator al lui Dumnezeu, un cetatean al cerului, un binefacator al omenirii, un gânditor înalt si adânc, o inima înflacarata, un rascumparator al multora, un preot, un sfânt sau, la rându-i, o viitoare mama? Din clipa în care ogorul matern a primit docil samânta vietii, poti sa pui întrebarea: Ce va fi oare acest copil? Quis puer iste erit? Geniu, erou sau sfânt, toate sunt cu putinta.

 

Toti parintii trebuie sa-si puna acea întrebare si sa se reculeaga cu evlavie în fata minunii care „se joaca” în sânul mamei. Caci copilul nu este daruit spre vremelnicia si egoista fericire a femeii. El este pentru întreg pamântul si pentru întreg cerul; nici o iubire pamânteasca nu-l poate face prizonier, nici o menire îngusta nu-l poate sechestra. Orizontul vietii femeii este mai vast decât visurile materne. Mamele nu poarta un sân pentru ele; nu-l au ca sa se încalzeasca zgârcite sau sa se desfete pacatos în el.

 

Prin definitie, ceea ce-i mai altruist în femeie este sânul ei menit sa cuprinda o alta fiinta. Ceea ce o formeaza pe femeie sa fie femeie este o însusire natural alcatuita sa nu fie pentru ea, ci pentru altul. De aceea, mamele care refuza copii se îndeparteaza de propria lor esenta, evita sa se asemene cu gândul-model dupa care Dumnezeu le-a creat, se depersonalizeaza pierzând ceea ce-i mai caracteristic, mai feminin, mai autentic si, prin urmare, mai divin în ele, fiind mai aproape si de ideea si de intentia lui Dumnezeu asupra femeii.

 

Egoismul lor nu ramâne nepedepsit. Viata se retrage ca un val biruit chiar de acolo unde a intrat. Matca vietii seaca si parca fluviul viu s-a mutat aiurea. Din izvor de apa vie, cum era chemata sa fie, prin egoismul ei feminin devine o fântâna statuta, o mlastina, apoi o cloaca noroioasa, ca sa sfârseasca printr-un cuib de infectie si de moarte, alungând o data cu maternitatea refuzata surâsul copiilor, avântul tinerilor, si umplând lumea de batrânete lipsite de binecuvântare.

 

Pe egoismul femeii este scris: „începutul întunecarii neamurilor”, sau: „De aici începe moartea”. Toate ranile unui neam îsi au obârsia de aici.

Paul Bureau, în admirabila sa carte „L’indiscipline des moeurs”11, capitolul IV, expune amanuntit rezultatul dezastruos al „dramei leaganelor goale”, al absentei copilului, al egoismului ucigas al mamelor, îndeosebi asupra tarii sale, asupra Frantei. Din regiunile de unde au plecat cuceritori si colonisti, astazi nu mai pleaca nimeni. Dimpotriva, în 20 de ani pierd atâtia locuitori cât un judet întreg.

 

Aceasta lipsa de avânt, aceasta strângere tot mai simtita între propriile hotare, peste care încep sa se infiltreze pe temeiul unei anumite legi de capilaritate sociala continentala, strainii, creaza o mentalitate de oameni înfricati, coplesiti si buimaciti, inapti la lucruri mari si la întreprinderi curajoase ca odinioara. Industria stagneaza din lipsa bratelor de lucru. Din a doua natiune comerciala din lume, cum era în anul 1874, în 1911 ajunge sa fie a 5-a.

 

Inventiile geniului francez, ca sa rodeasca, nu-si afla fabricantii decât în tari straine, fie din cauza insuficientei consumatorilor, fie din lipsa bratelor de munca. Tot asa, agricultura „celei mai frumoase împaratii de sub soare”, a devenit a 13-a din punct de vedere al produsului pe hectar. Unde-s gurile care sa reclame mai mult?… Saracia universala creste odata cu leaganele goale ramase prin suri si prin podurile caselor.

 

Talantul sanitar, rezistenta fizica, puterea trupului, sunt supuse declinului, iar bolile molipsitoare ravasesc nealterate de efortul curativ vlastarele ce-au rasarit, poate dintr-o biruinta involuntara a naturii asupra egoismului matern. Lipseste barbatia, calitatile de energie care deosebesc un popor tânar de un popor ale carui extremitati sunt batute de frig ca ale unui mort.

Leaganele sunt goale, sânii mamelor nu mai îngâna cântecul jertfei fecunde si, în lipsa omului, ia-l de unde nu-l vrea mama, ia, daca ai de unde, creierul, inima si bratele care sa sustina neamul, Biserica si mersul ascensiv al omenirii.

 

Orice copil este larga promulgare a reusitei vietii. Leaganul care ni-l da pe „tatal omului”, copilul, daruieste omului tot atât de real si viu gustul de a trai, curajul de-a jertfi, devotamentul în a nu se cruta, riscul pentru actiuni costisitoare; simti cu un cuvânt ca pulsul vietii nu este anemic, ca poti sa-ti versi sângele deoarece esti înlocuit, ca sinuciderea colectiva nu va avea loc, ca familia ta si neamul drag nu este o „insula de zahar ce se dizolva” în marea egoismului femeii, care ar tagadui rodul pântecului.

 

Este o enorma si pacatoasa eroare din toate punctele de vedere sa crezi ca pruncii nu aduc decât un confort statistic si un prilej cantitativ de lauda. Casa cu belsug de copii va lua în chirie, mai apoi în mostenire casa cu leaganul gol. Nici îngerii, nici geniile, nici muzele inspiratoare nu-si fac cuib în casele cu leagane încremenite în paienjenis, cu sânuri obeze de pustiitoare desertaciuni.

 

Egoismul femeii este, prin urmare, cel mai antibiologic, antisocial si supremul act antipatriotic pe care-l poate savârsi. Ca sa vorbesti de mesianismul cultural, moral, în istorie, a unui neam, umple mai întâi toate leaganele care în cugetul si planul Providentei au sa consteleze cu frumusetea lor pamântul, caci daca istoria luminoasa începe: „La început au fost mamele care leganau copii”, tragedia oricarui declin va începe cu propozitia crunta: „La începutul sfârsitului”: „Mamele s-au înfricat de leaganele pline”. Sau: „La-nceput erau copiii leganati de mame bine”, si: „La-nceputul sfârsitului erau leagane fara copii, iar alaturi femei cu papagali si cu catei în brate”.

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s