CÂTEVA PRINCIPII

crearea-evei.jpg

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

1.  Menirea căsătoriei este procrearea şi educaţia precum şi desăvârşirea personală a soţilor.

Creaţia omului se continuă prin om. Dumnezeu ne-a împărtăşit puterea să fim „creatori de oameni” şi a legat de căsătorie ducerea la îndeplinire a acestei puteri legată şi de valoarea noastră morală şi de conştiinţa noastră religioasă. Din apropierea soţilor izvorăsc nenumărate bucurii şi plăceri, multe binefaceri de care soţii se pot bucura ca de o răsplată în schimbul jertfelor ce li se impun de însăşi natura acestei sfinte tovărăşii, şi care servesc de asemenea de stimulent pentru săvârşirea anumitor acţiuni.

Cele două scopuri ale căsătoriei sunt atât de strâns cununate, cum e strâns sufletul de trup. Soţii care se împotrivesc procreaţiei se împotrivesc desăvârşirii lor morale; soţii lipsiţi de anumite însuşiri morale, cu o personalitate şi o conştiinţă morală degradată, se vor împotrivi procreaţiei. Soţii care caută printr-un act adevărat omenesc primul rod al căsătoriei copilul şi educarea lui, vor lucra simultan la propria desăvârşire spirituală.

2.    Obiectul   consimţământului   căsătoriei  este   dăruirea sufletească şi trupească — exclusivă şi irevocabilă — spre naşterea după trup şi suflet a pruncilor şi spre beneficiul spiritual şi trupesc reciproc.

Căsătoria este un act moral-religios a cărui materie sunt acţiunile menite procreaţiei şi menţinerii iubirii reciproce. Nici unul din soţi nu este în drept să pretindă acţiuni care nesocotesc obiectul consimţământului căsătoriei fără a săvârşi un abuz, fără a comite un „păcat strein” şi fără a produce o tulburare în societatea familială pe care au alcătuit-o. Nici titlul iubirii, nici ameninţarea mâniei, nici alcovul umbros şi adăpostit de perdeaua din dantelă albă a sacramentului, nu trebuie să înduplece la a te oferi cu trupul şi cu sufletul, sau numai cu unul din ele, la cerinţe care depăşesc învoirea matrimonială şi uzul firesc al mădularelor proprii.

Copilul şi dragostea reciprocă trebuie să meargă mână în mână fără să vrăşmăşească. Nu există dragoste reciprocă în dauna copilului şi nici copilul în paguba adevăratei iubiri a soţilor. Aceste două idei trebuie să domine toate realităţile de ordin intim, şi trupeşti şi afective, ca soţii să se menţină în justeţea şi sfinţenia angajamentelor luate. Totul este îngăduit soţilor din ceea ce nu contrariază scopul firesc al căsătoriei.

3. Legea căsătoriei este fecunditatea. Ea obligă la fidelitate în iubire; nu obligă însă la un număr determinat de copii.

Orice căsătorie, întrucât este întâlnirea prin prietenie a pornirilor naturale de apropiere a sexelor, are rod spiritual. Orice iubire e fecundă în bine este călăuzită de raţiune şi credinţă. „Toate iubirile mari lucrează pentru ceruri„. Fidelitatea în această iubire lucrătoare de virtuţi şi desăvârşire sufletească răspunde legii fecundităţii spirituale.

Fecunditatea trupească arătată într-un număr determinat sau aproximativ de copii nu este cuprinsă în legea căsătoriei. Sunt „căsătorii albe” în care soţii, de comun acord, trăiesc ca frate şi soră, salvând fecunditatea spirituală, accentuând-o, dedicându-se cu toată vigoarea sufletească formării personalităţii lor.

Ezitarea Prea Sfintei Fecioare în faţa îngerului provenea tocmai din faptul că ea se dăruie exclusiv acestei fecundităţi spirituale realizată în deplină virginitate, şi nu accepta maternitatea decât pe cuvântul îngerului că va rămânea fecioară şi va fi totodată mamă.

Sfântul Enric şi sfânta Cunegunda, îndemnaţi la actul căsătoriei din cauza politicii, din liberă învoire, renunţară la consumarea căsătoriei şi trăiră în jertfa curăţiei. Renunţarea la fecunditatea carnală nu este justificată decât prin consacrarea la o fecunditate superioară. în alt caz, procreaţia rămâne o datorie în virtutea poruncii divine: „Vă   înmulţiţi!”

În ce măsură obligă această lege? Iată ceea ce este dependent de o seamă de consideraţii şi împrejurări. Această fecunditate este un act de nespusă binefacere: este o dăruire de sine, este dăruirea vieţii. Această dăruire o impune iubirea faţă de Creator, ca să folosim talantul ascuns în trup; e o datorie de generozitate şi de caritate faţă de copilul pe care-l aduce la fiinţă.

Se înţelege aici copilul cu şansele obişnuite de-a se naşte întreg şi lipsit de tare, nu cu infirmităţile degenerării; este o datorie impusă de societate, a cărei membri se recrutează din putinţa părinţilor de-a multiplica şi ridica nivelul vieţii; fecunditatea căsătoriei o impune şi conştiinţa morală ca o datorie faţă de sine şi soţ sau soţie, întrucât este un dar de neasemuită perfecţiune să faci pe cineva mamă, sau să-l ridici pe cineva la rangul de tată, căci soţii se desăvârşesc prin această participare la o însuşire divină, pe care Dumnezeu o pomeneşte atât de des în Sfintele Scripturi; fecunditatea este şi o datorie faţă de Biserică a cărei cetăţeni n-au altă obârşie după trup decât voinţa de viaţă, de binefacere şi de lumină a soţilor de căsătorie.

Trebuie să remarcăm că niciodată şi niciunde şi la nimeni egoismul, comoditatea născută din el, aversiunea faţă de jertfele pe care le reclamă numărul copiilor, nu pot să fie motive care să îngrădească „voinţa de viaţă” a firii care în toate nu ni se înfăţişează decât sub icoana fecundităţii, copie a munificenţei Creatoare.

4. Legea fecundităţii în planul Dumnezeiesc este aceasta: de îndată ce soţii împlinesc actul generator de viaţă nu au nici un drept să stăvilească mersul natural al lui. Trebuie să accepte cursul firii.

Soţii „lucrează” ca delegaţi ai Puterii Creatoare. Delegaţia şi colaborarea lor este numai în sensul prescris de Dumnezeu, care a legat strâns de săvârşirea actului conjugal conceperea şi naşterea de prunci. Orice deviere voluntară de la acest mers firesc al colaborării fiziologice în căsătorie este un atentat la planul Creatorului, o trădare a angajamentelor luate. De aici reiese că limitarea şi măsurarea fecundităţii, când trebuie, se face printr-o putere de stăpânire de sine, printr-un act moral, urmare a unei convingeri şi ţinute de natură strict morală şi deloc tehnică.

În ultima vreme s-a vorbit nespus de mult şi s-a scris totodată asupra „metodei Ogino-Knaus”. Se pot folosi soţii de aceste pretinse afirmări de sterilitate periodică a femeii? Mai întâi, în ce constă „descoperirea” Ogino şi Knaus. Kyusoku Ogino, medic japonez, după cercetări migăloase, ajunge, prin anul 1930, la concluzia că în viaţa „lunară” a femeii există perioade de sterilitate fiziologică şi de fecunditate. Zilele în care femeia se bucură de perioada de concepere sunt, după părerea ginecologului, numai opt.

Adică ziua ovulaţiei – aproximativ cu 15 zile înainte de menstruaţie, – patru zile care-i premerg şi trei zile care-i urmează. Cu oarecare probabilitate mai adaugă încă trei zile înaintea celor patru premergătoare. În total 11 zile de posibilă concepere. Nesiguranţa fenomenului ovulaţiei, aproape nesimţit, adică al coborârii ouşorului din ovare prin trompe înspre uter, sileşte lungimea perioadei de fecunditate. Doctorul Ogino a fixat fenomenul mai sus menţionat între a 16-12-a zi înainte de proxima menstruaţie.11

Medicul evreu Knaus, independent de cercetările lui Ogino, cam în aceeaşi perioadă, luând alte puncte de început, ajunse aproximativ la aceleaşi rezultate. Capacitatea constatării perioadei agenetice sau de sterilitate a femeii se aplică numai în cazuri normale, adică când spaţiul între menstruaţii este constant, cu toată variaţia de zile particulare femeii; apoi, în ipoteza că nu poate să existe o altă ovulaţie provocată de stări emotive, de excitări sau alte împrejurări; tot aşa, observaţiile medicilor nu par în întregime aplicabile în cazurile cu ciclul menstrual scurt; nu se aplică după naştere decât odată cu reapariţia menstruaţiei.

Fără să ne extindem asupra faptului că ipoteza Ogino-Knaus este contestată sever de medici de seamă francezi, italieni şi germani, că în America este o Ligă a familiilor înşelate de vulgarizatorii metodei, că multe femei au vorbit împotriva ei ameninţând făuritorii „metodei” cu proces şi cu pedeapsa de a creşte şi nutri copiii născuţi în răstimpul de sterilitate lunară a femeii constatat de ei, ne întrebăm, dacă din punct de vedere moral, soţii îşi pot permite plăcerea „convieţuirii” în perioada lunară de sterilitate a femeii, reţinându-se de la orice legătură carnală aptă procreaţiei în cealaltă perioadă de timp socotită ca favorabilă conceperii?

Nu fără rost, Creatorul a îngăduit o oarecare odihnă „organelor materne” ale femeii. În sine, nu pare că soţii de căsătorie – făcând să se potrivească continenţa lor temporală tocmai cu perioada în care fecunditatea lunară este mai probabilă, împlinindu-şi dreptul conjugal în răstimpul în care organismul femeii este mai puţin apt conceperii – ar denatura uzul căsătoriei, sau actul trupesc, nici că ar săvârşi, judecând numai din punct de vedere un păcat de necurăţie.

Ei se adaptează sau, mai exact, îşi adaptează o ipoteză biologică, intrând prin aceasta în mersul firii, căreia nu se împotrivesc. îşi împlinesc datoria conjugală atunci când femeia are mai puţin soroc de-a „lua în pântece”, şi se abţin de la orice legături trupeşti când femeia, după pretinsa lege, ar putea zămisli mai cu siguranţă. Prin aceasta se împlinesc scopurile secundare ale căsătoriei, potolirea concupiscenţei, întreţinerea dragostei etc, fără a se elimina ţinta principală a căsătoriei, copilul, care dacă, întâmplător va veni, va fi bine primit.

Este clar că practicarea pe o scară întinsă a acestei „continente periodice” de la actul matrimonial ar aduce un dezastru social, moral şi religios, – dacă ipoteza ar fi lege biologică – al cărui ultim deznodământ ar echivala cu sinucidere colectivă şi, astfel, compromisă integral legea fecundităţii impusă căsătoriei.

Prin urmare aşa-zisa „continenţa periodică” sau înfrânare şi reţinere de la dreptul conjugal în timpul în care concepţia este foarte probabilă, nu poate să fie urmată din motive de calcul egoist şi senzual, din motive de zgârcenie şi lipsă de spirit jertfelnic, sau din motive de a lăsa o moştenire cât mai neîmpărţită, sau din motivul de a educa copiii şi de a-i învăţa la o viaţă cu „standard” foarte ridicat, nu cumva să le lipsească ceva ce părinţilor le-a lipsit în tinereţea lor.

Doctorul Michel Guerin12, după ce combate cu date ştiinţifice teoria Ogino-Knaus, arătându-i slăbiciunile, se întreabă: „În ce condiţii, totuşi, practica înfrânării periodice s-ar putea tolera”, sfătuind-o ca o unealtă probabilă la evitarea unor rele de ordin sanitar, moral sau social?

Primele condiţii sau motive sunt aşa-zisele indicaţii medicale. Soţii pot urma practica mai sus amintită dacă mama, în perspectiva unei noi sarcini, şi-ar expune sănătatea prin faptul că sarcina ar reînvia focarul vechi al unei boli rămase ascunse în stare cronică sau vreo afecţiune latentă a vreunei boli, cum e în unele cazuri de tuberculoză şi cardiopatie, sau cum ar fi cazul mamei care a avut multe naşteri numai cu ajutorul operaţiei cezariene etc.

Din lipsa de siguranţă a teoriei Ogino-Knaus, un medic sau un preot nu ar putea recomanda urmarea înfrânării periodice, în cazul în care femeia riscă să-şi piardă viaţa cu noua sarcină, chiar din faptul că mama este din punct de vedere fiziologic nesănătoasă, nu poate să i se aplice – nici după părerea susţinătorilor teoriei – regula aflată de experienţa lor.

În acest caz se recomandă ceea ce rămâne de făcut conştiinţei omeneşti şi creştine: înfrânarea pe durata bolii. Este altceva dacă constatările ulterioare perfecţionează formularea teoriei, dacă o lămuresc şi o prezintă sub formă de lege. În acest ultim caz, descoperirea ar veni ca o adevărată binefacere pentru soţii cu conştiinţă, dar lipsiţi – cum poate sunt cei mai mulţi – de virtuţile aproape eroice, ca să-i susţină în absoluta renunţare la drepturile trupeşti conjugale pe o durată de timp nelimitată.

O altă categorie de motive o formează indicaţiile numite economice: şomeri bine intenţionaţi, sărmani soţi îngrădiţi de sărăcie, fără mai puţin drept de-a se bucura de beneficiile secundare ale convieţuirii matrimoniale fată de cei înstăriţi; bieţi zileri cărora nu le este rezervată nici o altă plăcere decât acea ivită din drepturile de soţ; funcţionari cu leafa ridicolă, cu soţie constrânsă a muncii pentru a spori un câştig neînsemnat şi insuficient; familii fără adăpost, eterne pelegrine după locuinţe înghesuite în mansarde şi subsoluri, în camere scunde şi neigienice etc, totuşi, toate   simt datoria de a-şi limita numărul copiilor, nu cumva să întreacă putinţa de a-i creşte omeneşte şi creştineşte.

Căci e o adevărată fărădelege să dai naştere în serie la copii pe care apoi îi azvârli pe maidane, pe trotuare şi în nenorocire, când îţi stă la îndemână un mijloc firesc şi onest care raţionează, fără să contrazică întru nimic mersul normal al naturii, şi face atârnător de ţinte mai înalte procreaţia sau ivirea copilului în viată.

Trebuie să observăm că, în folosirea acestor cunoştinţe de onestă prevenire a conceperii, nu e cazul să dăm crezare, nici îndemn, comunelor plângeri ale oamenilor în care de cele mai multe ori se amestecă neîncredere în viitor şi în Providenţă, egoism şi exagerare, teamă servilă şi respect omenesc, ostilitate faţă de copil şi vanitate, motive care nu îndreptăţesc niciodată pe nimeni la folosirea „înfrânării periodice”.

Ultima categorie o constituie motivele spirituale, sufleteşti. Acestea pot să fie de natură superioară, când soţii ţin să-şi pună toate energiile şi facultăţile în folosul obştei prin creaţia culturală, artistică, ştiinţifică şi misionară. Pot să se ivească şi pe urma nepotrivirilor dintre soţi, nepotriviri care stârnesc neînţelegeri, certuri, vrăjmăşii surde, atâtea şi atâtea imponderabile care le fac viaţa insuportabilă.

Multe conştiinţe împovărate, nenumărate soţii bătute de roadele nefaste ale flagelului onanismului conjugal, suferinde în trup şi în nervi, şi-au găsit alinarea în practica „înfrânării periodice”, care salvează şi ordinea firească, fiind conformă orânduirii, mai înainte atentate prin fraudă conjugală, şi ordinea morală, fiind un mijloc în sine indiferent, îndreptat spre bine printr-o onestă intenţie, împlinind simultan scopurile secundare ale căsătoriei în vederea cărora Creatorul a îngăduit perioada de sterilitate lunară a femeii.

Doar o dreaptă preocupare împiedică bucuria oamenilor de bine, anume: perspectiva de folosire spre scopuri pur egoiste a unui mijloc natural de a „prezerva” familia de copii. Dacă soţii nu au evitat mijloacele nenaturale, ba au recurs la acţiuni violente numai ca să limiteze numărul copiilor, fără să renunţe la plăcerea trupească, cu atât mai mult urmările fizice şi psihice, spre a ajunge la aceeaşi ţintă.

Acei care nu au evitat crima şi imoralitatea pentru atingerea unui scop, nu vor ocoli nici calea onestă spre dobândirea aceluiaşi ţel. Rămân însă în picioare nenumărate beneficii morale, sociale şi chiar medicale pe care Creatorul le-a intenţionat prin acordarea perioadei de sterilitate fiziologică femeii.

5. Este o violare a legii naturale alegerea plăcerii în actul creator de viaţă şi refuzul rodului pe care normal ar putea să-l aibă un atare act generator. Este un atentat la Planul Creatorului şi este „păcat grav „.

Colaborarea fiziologică în căsătorie a celor doi soţi năzuieşte la conceperea unei noi făpturi omeneşti. în mare parte la aceasta ţinteşte şi iubirea; aşa se arată a fi şi intenţia naturii şi a Creatorului ei. Femeia aşteaptă de la soţ această „binecuvântare”, iar bărbatul de la soţie să-l facă vrednic de numele sfânt şi mare de „tată”.

A fi mamă şi a fi tată sunt bucurii cu grele poveri. Atâta egoism trebuie călcat în picioare, atâtea renunţări zilnice, atâtea griji trebuie îmbrăţişate, încât soţii se întreabă dacă nu e mai mare durerea pe care o aduce în viaţa lor actul generator, decât bucuriile fugare şi mincinoase pe care le acordă? Nu cumva omul să refuze apropierea fiziologică de femeie şi astfel să eludeze rostul existenţei sexelor.

Creatorul a înfipt adânc în exerciţiul procreator cea mai vehementă şi aprinsă plăcere la care omul nu renunţă uşor. Mai puţin povarnice sunt sarcinile căsătoriei normale, decât renunţarea, de teama lor, la plăcerea convieţuirii soţilor. Bucuriile vieţii sexuale casnice sunt un stimulent firesc şi o răsplată în legătură naturală şi imediată cu conceperea şi zămislirea.

Această funcţiune atât de importantă care nu are legat de ea nici un profit necesar personal, care nu este o nevoie individuală şi pe care o stăpâneşti fără nici o daună, ar rămânea izolată şi ocolită dacă nu ar avea legată de ea atracţia şi delectarea destinate să deştepte activitatea vitală şi voinţa de-a o exercita. Plăcerea şi bucuria iubirii sunt, prin urmare, un stimulent, o încurajare şi o răsplată a exerciţiului natural în căsătorie, al actului procreativ. Sunt o unitate biologică.

Este un fapt şi un păcat prin definiţie să se separe plăcerea funcţiei sexuale de puterea şi menirea ei procreativă. Acest fenomen născut din voinţa perversă a omului, după psihologul german Hoche, îl distinge esenţial de celelalte animale superioare. Mai alătură acestei lipse de legătură dintre viaţa sexuală şi procreaţie şi fenomenul sinuciderii. Triste semne ale „superiorităţii” noastre, această putinţă de-a ne împotrivi vieţii.

Bărbatul şi de data aceasta calcă, împreună cu ea, porunca Domnului. Fură plăcerea, înşeală firea, iar rostul acţiunii este înlăturat. Soarbe plăcerea, ajutorul şi îmbărbătarea pentru munca grea ce va să urmeze, dar ocoleşte munca. A primit primul ban, dar n-a lucrat nimic. A fost plătit pe degeaba, iar natura aşteaptă restituţia. Opera lui Dumnezeu este stăvilită. Domnul este împiedicat să-şi desăvârşească visul iubirii (Franşois Charmot: „L’amour Humain”, p. 194).

Să iei drept scop ceea ce Legea firii a sorocit ca simplu mijloc înseamnă,să-ţi faci un idol şi să desparţi criminal ceea ce Dumnezeu a împreunat: plăcerea actului procreator de viaţa omenească, orânduită să fie concepută. Intima întâlnire între soţi este râul vieţii care curge, curge purtând pe unde fierbinţi o vestire de nouă viaţă. Plăcerea ce se gustă este o răsplată anticipată a acelui ce va să fie. Iar soţii răspund printr-un cuvânt celui ce, mai înainte, le mulţumeşte prin acea plăcere: tu nu vei fi în veac.

Aşteptările vieţii sunt zădărnicite de un egoism criminal, setos după o plăcere în care bărbatul şi femeia, într-o strânsă şi unică legătură, îşi dăruiesc reciproc ceea ce au mai misterios în mădularele lor şi mai sfânt în inima lor spre a spori viaţa. Dar ei săvârşesc o „crimă de împotriva vieţii” (P. Sertillanges: „L’amour chretien”, p. 182).

Până vom reveni sub altă formă asupra subiectului transcriu aceste cuvinte ale Dr. Guido Lami, prof. univ. la Pisa: „Când se afirmă după ştiinţa fiziologică că viaţa sexuală este nedespărţită de menirea ei naturală, adică de procreaţie, nu se intenţionează să se facă o judecată pe temei de criterii morale, etice sau extra-ştiinţifice sau neriguros biologice, nu, ci, afirmând acestea, rămânem în simpla şi pura biologie”13.

Preceptele morale îndrumătoare ale vieţii noastre cuprinse în învăţătura Bisericii coincid întocmai cu fiziologia şi biologia, aşa că, cine încalcă porunca moralei, se face vinovat de acţiuni antibiologice cu urmări   grave şi păgubitoare şi trupului şi sufletului. Tocmai din această tristă putinţă de-a răsturna fireasca funcţionare a organelor şi potentelor de viaţă, fiziologia însăşi reclamă ca o necesitate o normă morală care să se impună conştiinţei cu un glas mai imperativ şi mai durabil decât plăcerea capricioasă şi dispusă la pervertire. Principiul formulat mai sus este o lege morală pe cât e şi una biologică. Urmarea lui este o binecuvântare spirituală şi trupească.

Legile conştiinţei şi ale pornirilor instinctive, delicatele insistente porunci ale spiritului şi violentele aplecări ale trupului merg mână în mână pentru a da naştere vieţii omeneşti, pentru a o păzi şi întări.

Legea căsătoriei este o lege de viaţă, nu de moarte, iar nimic nu este mai aducător de moarte ca plăcerea schimbată în scop şi despărţită păcătos de rosturile ei de   stimulent   şi recompensă.

Aceste câteva pagini le poate încheia cuvântul Sfântului Augustin în „De bono conjugali” (c. XI.): „Decus Conjugale est castitas procreandi… hoc est opus nuptiarum” – Frumuseţea conjugală este curăţia procreaţie.. aceasta este menirea căsătoriei.

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s